Târgu-Jiul de altădată. Un concept cultural, bazat pe repere, istorie, memorie colectivă și spațiu identitar

Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, alături de Școala Gimnazială „Gheorghe Tătărăscu” din Târgu-Jiu, au inițiat în Anul Centenarului Marii Uniri, un proiect cultural-artistic în cadrul căruia elevii pasionați de pictură au realizat pe sticlă reproduceri după vederi și cărți poștale care înfățișează clădiri și străzi din Târgu-Jiul de altădată.

Prin acest proiect, organizatorii își propun să promoveze arta, pictura și istoria în rândul tinerilor din Târgu-Jiu, dezvoltarea simțului estetic, creativ și practic, responsabilizarea în direcția formării viitoarei generații cu aplecare spre cultură și artă în general și pictură, în special. Proiectul s-a dorit totodată un mijloc de recreere utilă pentru elevi și apropiere a acestora de valorile culturale locale, apartenența la comunitate, trecutul și istoria acesteia.

Ideea proiectului s-a născut din dorința de a implica elevii într-o activitate care, credem noi, îi apropie de valorile nealterate ale comunității folosind un concept cultural, bazat pe repere, istorie, artă, memorie colectivă și spațiu identitar. Pe lângă faptul că au acum ocazia să cunoască o parte din clădirile care astăzi nu se mai găsesc, pot să își pună în practică aptitudinile și abilitățile artistice, stimularea creativității, cunoașterea istoriei locale, cultivarea sensibilităţii deschise spre valorile istorice și estetice.

 Aşezat într-un cadru geografic deosebit, într-un amfiteatru natural ce-i conferă protecţie şi frumuseţe, oraşul Târgu-Jiu îşi pierde existenţa în negura istoriei. Numele şi-l trage atât de la vijeliosul râu în care secole de-a rândul s-a oglindit, cât şi de la activităţile economice specifice locului unde s-a înfiripat, intersecţie a unor drumuri comerciale tradiţionale. Locuitorii, proprietari de pământ, meseriaşi, comercianţi sau funcţionari îşi leagă viaţa statornic de pământul pe care-l cultivă, de negoţul pe care-l fac, de meseria aleasă. Ei îşi denumesc uliţele după specificul muncii: Olari, Pietrari, Dogari, Cărămidari, Negustori etc.

Din secolul al XVIII-lea îşi fac apariţia clădiri mai impunătoare sub forma culelor cu două sau chiar trei nivele. Ulterior se construiesc case boiereşti din zid, între care azi se mai pot vedea Casa Dimitrie Măldărescu, Casa Barbu Gănescu (lângă Palatul Prefecturii) şi Casa Vasile Moangă (Biblioteca pentru Copii şi Tineret), bisericile Sfinţii Apostoli (1747) şi Sfinţii Voievozi (1748-1764).

La începutul secolului al XIX-lea, prin înfăţişarea sa modestă, Târgu-Jiul dădea „o impresiune adevărată de sat”. Situaţia se schimbă radical după 1834, când, odată cu instaurarea domniilor regulamentare, începe un proces de modernizare vizând: alinierea străzilor, introducerea iluminatului public, construirea Grădinii publice, dezvoltarea şi modernizarea învăţământului etc.

În 1860 se înfiinţează Oficiul telegrafic, la 1879 se fac primele trotuare, iar la 1 iulie 1888 îşi face apariţia primul tren în gara Târgu-Jiu. În consens cu modernizarea edilitară de ansamblu îşi fac apariţia şi alte clădiri publice mai însemnate: Palatul Administrativ (Muzeul Judeţean „Alexandru Ştefulescu” de astăzi), Teatrul Milescu, Spitalul Orăşenesc, Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” şi altele.

Multe dintre edificiile Târgu-Jiului de altădată se datorează unuia dintre cei mai activi și destoinici primari ai orașului: Titu D. Frumușeanu. A fost inițiatorul unor investiţii care au rămas în istoria urbei de pe Jiu. Printr-un împrumut al autorităților locale s-a construit un hotel, un bulevard între oraş şi Grădina Publică, o reţea de apă potabilă, s-a deschis o piață cu gherete sistematice, iar suma rămasă a fost cheltuită pentru reconstrucţia de străzi şi trotuare. De asemenea, Colegiul Naţional „Spiru Haret”, astăzi unul dintre liceele de elită în judeţul Gorj, a fost ridicat pe vremea sa. La 3 iulie 1897 s-a inaugurat Podul de Fier de peste Jiu, cunoscut și sub numele de Podul Ferdinand, după planurile arhitecților francezii Daide şi Pille. Tot în mandatul lui Titu D. Frumuşanu s-a pus piatra de fundament a Palatului Comunal, actuala Prefectură și a început să funcţioneze primul nucleu al Băncii Naţionale în judeţul Gorj.

La începutul secolului al XX-lea, lucrările publice sunt continuate cu aceeași însuflețire, apar noi construcții care impresionează și astăzi prin eleganță și aspect. După încheierea Primului Război Mondial, multe dintre clădiri sunt refăcute în urma distrugerilor suferite în timpul ocupației germane și austro-ungare, pentru ca în anii 1937-1938, orașul să fie înfrumusețat cu operele sculptorului gorjean Constantin Brâncuși, în amintirea eroilor români.

prof. Andrei Popete Pătrașcu,

Președintele Asociației cultural-istorice „Dumitru și Maria Pleniceanu”

prof. Adriana Rădoi,

Director al Școlii Gimnaziale „Gheorghe Tătărăscu” din Târgu-Jiu

Reclame

România între două mitinguri și Marea Adunare din urmă cu un secol

Între Marea Adunare de la Alba Iulia din urmă cu 1oo de ani și cele două mari adunări de la București, prima a celor de la #rezist, a doua a celor care deși se află la putere susțin că în România funcționează un stat paralel, sunt atât de multe diferențe încât am crede că noi cei de astăzi, nu suntem urmașii, de-a treia sau de-a patra generație, a celor de atunci. Pentru că nimic nu ne aseamănă pe noi, cei din 2018, cu ei, cei din 1918, care nu și-au pus întrebarea dacă merită să își sacrifice amărâta de viață pentru copiii, nepoții și strănepoții de astăzi. Iar noi, ce facem? Mitinguri care ne dezbină, mitinguri care arată cât de neputincioși suntem în fața unei sorți nu atât potrivnică și nedreaptă, cât mai degrabă decisă de alții, în locul nostru.

Noi nu mai credem în România! Suntem preocupați să ne huiduim unii pe alții, să râdem de prostia unora și să invidiem inteligența altora, ne este rușine unii cu alții și ce mi se pare mai josnic, ne vindem pe degeaba de cele mai multe ori. Mimăm până și interesul pentru Centenarul Marii Unirii, punem jerbe de flori la mormintele eroilor știuți sau neștiuți fără să cugetăm la moștenirea pe care ne-au lăsat-o și evităm să folosim harta României Mari, ca să nu supărăm nici stânga și nici dreapta. Nu primul vers al imnului național, „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte” să ne tremure pe buze, ci ultimul… „Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nostʼ pământ”.

Ba stat de drept, ba stat paralel. Și cu toate acestea puțini, chiar și cei din Parlament, pot să îți spună ce e unul și ce e celălalt. În ultimele luni am asistat la tot mai multe încălcări ale legii în România statului de drept. Sau fiecare înțelege fix ce vrea din această sintagmă a statului de drept, așa cum fiecare înțelege ce vrea din statul paralel. Strada înțelege să își manifeste pornirile fără să mai țină cont de legi sau context, de cordoanele de jandarmi sau de bunul simț. Alții își abandonează gunoaiele și se grăbesc să plece acasă. Și unii și alții uităm pilda de acum un secol și că toți, fără deosebire, ne numim români. Măcar atât, că ne mai numim astfel și tot ar trebui să ne facă să înțelegem că în timp ce ne aruncăm unii altora cuvinte grele, alții își freacă mâinile și își râd în barbă. Pentru asta nu avem nici unii, nici alții, vreo scuză. România Marii Adunări de la Alba Iulia nu seamănă cu România adunărilor din Piața Victoriei.  

 

„Nu suntem mercenari ai meseriei noastre!”

Data de 5 iunie este dedicată în România Zilei Învățătorului și reprezintă, în același timp, ziua naşterii lui Gheorghe Lazăr, considerat fondatorul învăţământului românesc. În nr. 4, din aprilie 1933, al „Revistei învățătorimii gorjene”, care apărea la Târgu-Jiu, președintele „Asociației învățătorilor gorjeni”, Petre Popeangă adresa o scrisoare deschisă „către cei 600 de învățători gorjeni”.

Cât de actual este astăzi mesajul celui care  se adresa în urmă cu peste opt decenii dascălilor din Gorj, putem constata în rândurile de mai jos:

Iubite frate, nu eu îți voi spune, ce știu că în sufletul tău colcâie să-i rupă zăgazurile, despre ceea ce așteaptă și suntem datori să-i dăm școalei noastre, pentru neșovăielnica împlinire a datoriei. Deși slujim celui mai sublim ideal, acela de a plămădi suflete capabile pentru viața cea adevărată. Răsplata morală și materială a trudei noastre se precupețește undeva, mai rău, se tăgăduiește. Nu suntem mercenari ai meseriei noastre! Nu cerșim această răsplată și poate tocmai aici stă etica vieții noastre profesionale. Mulți dintre noi cad însă victime, îngenunchind, sub imperativul obligațiilor misiunii, sub plumbul strivitor al mediului social, sub ingratitudinea sufletului omenesc. (…) Dacă tu, cel ce poți lumina, te resemnezi, ce nădejdi de viitor putem avea?

(P. Popeangă, Scrisoare către cei 600 de învățători gorjeni, în „Revista învățătorimii gorjene”, an IV, nr. 4, din aprilie 1933, p. 4-6).

revista

România, pe tabla de șah a unor mâini nevăzute

Suntem din nou de câteva zile martorii unor încrâncenări pe care, și de această dată, doar americanii par să le cunoască deznodământul. Spuneam aceasta după ce Curtea Constituțională a României a hotărât că preşedintele Klaus Iohannis este nevoit să o revoce pe Laura Codruţa Kovesi, aşa cum cere Guvernul, în pofida protestelor opoziţiei şi comunităţii internaţionale, în timp ce șefa DNA a mai făcut o vizită „de ultimă oră” în America.

Presa străină s-a grăbit să comenteze amplu decizia CCR, pro sau contra, în funcție de preferințe desigur, pentru că sunt evidente clivajele de opinie. Să ne mire prea mult astfel de poziții, când până și unii de-ai noștri ajung să arate cu degetul vehement spre CCR? Este cazul fostului premier Dacian Cioloș, despre care nu prea reușim să înțelegem interesele cui le poartă la butonieră atunci când întreabă retoric: „Ajungem să trebuiască să apărăm democrația de Curtea Constituțională?”. Dar și el este doar unul care își dă cu părerea în interes personal, afirmând în continuare: „ca parte a unui proces de reformare a statului, pe care Mişcarea România Împreună îl va propune în programul său politic, Curtea Constituţională trebuie depolitizată complet pentru a-şi relua rolul”. Deci am înțeles, unde bate domnul Cioloș. La viitoarele alegeri parlamentare, numai că și el este un pion pe o tablă de șah mult prea mare pentru a o cuprinde în rezumatul despre ce înseamnă România și ce ni se pregătește de către cei care conduc din umbră interesele țării.

Cât despre Kovesi, Laura Codruța fie face un joc la dublu, fie șantajează, așa cum tind să creadă tot mai mulți analiști. Sunt vehiculate deja câteva variante a felului în care se va scrie istoria acestui episod, iar unul dintre ele ar fi demisia șefei DNA, care l-ar scuti pe Klaus Iohannis de orice emoție. Doar că vizita în America a acesteia, arată clar că decizia nu se va lua în România, că Laura Codruța Kovesi nu decide singură, că Iohannis este la fel de vulnerabil în fața americanilor ca oricare alt politician român.

Pentru un şef de stat care a afirmat de fiecare dată când a avut ocazia că legea e mai presus de orice, Iohannis este acum strâns cu ușa prin hotărârea CCR. Cine l-ar putea salva, sau dimpotrivă i-ar compromite cariera politică, nu știm. Tabla de șah pe care România se chinuie să supraviețuiască este în mâinile nevăzute ale celor din strategia cărora face parte întotdeauna sacrificarea pionilor.

 

Sub semnul timpului. Despre monedele grecești

În Grecia Antică, monedele nu au avut dintotdeauna un caracter pur comercial. Primele monede erau de fapt medalii și reprezentau o formă de distincție sau o formă de identificare în teritoriul străin. Cu timpul, monedele au început să fie din ce în ce mai multe și au ajuns și la îndemâna claselor inferioare.
În prima fază, monedele se utilizau aproape exclusiv pentru plata tributului. Mercenarii primeau ca soldă astfel de monede, cu care achiziționau din provinciile vasale alimente și furaje. Regele vasal, trebuia să colecteze toate aceste monede și să le returneze sub forma de tribut. În caz contrar se făceau expediții punitive.
Furnizorii de produse erau recompensați cu diverse favoruri, primeau pământ sau sclavi. Prima unitate de măsura a fost talantul, egal cu volumul de apă dintr-o amforă, adica 26 – 32 Kg. Un talant de argint era egal cu nouă ani de muncă ai unui meșteșugar priceput, sau era egal cu șase mii de drahme. În funcție de greutatea lor, monedele mai mari se numeau didrahme, tetradrahme sau decadrahme. Un alt submultiplu al talantului era mina, cu o greutate de 434 gr. Un talant era egal cu 60 de mine. Pentru a recunoaște mai ușor moneda emisă, fiecare oraș grecesc obișnuia să-și aleagă un simbol propriu.
În reproducerea alăturată putem vedea o didrahmă corintiană, cu reprezentarea zeiței Atena purtând un coif militar.

33769753_2174325415942955_3037826885242322944_n

 

România, între statul de drept și importul de cireșe

Atunci când statul de drept nu îți mai aparține ție ca țară, nu poți decât să te supui directivelor impuse. România este astăzi o țară condusă din afară, în ciuda unei clase politice aleasă prin vot de către popor, fără un orizont ideatic, mulțumită cu statutul de membră a Uniunii Europene și credulă la toate promisiunile.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 28 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele, în special economic și aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Și s-a tot generalizat în ultimii ani o anumită formă a furtului din puţinul pe care şi-l permit unii, căci furt este atunci când îţi însuşeşti din dreptul câştigat al unei persoane, şi îndestularea altora. În România încă mai sunt din cei care ţipă ca din gură de şarpe despre pericolul venirii comuniștilor la putere și contaminarea României cu „ciumă roșie”. Să ne înțelegem bine: Partidul Social Democrat nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un partid socialist, prin prisma liderilor săi.

Astăzi într-o postură în care nu fac altceva decât să se arate cu degetul unul pe altul şi să spună că celălalt este vinovat de starea în care se află economia noastră şi ţara în ansamblul ei, de stânga sau dreapta, tehnocrați sau ce mai avem prin ogradă, toți cei care au condus România de 28 de ani, îşi dovedesc în continuare limitele.

Să ne mai mire că în materie de stimulare a exporturilor, România merge bine, după declarațiile actualului guvern? Exporturile româneşti cunosc ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu pune pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportăm mărfuri cu valoare adăugată mică și importăm produse cu valore adăugată ridicată. De pildă, exportăm mere brute și importăm gem de mere. Sau exportăm lemn brut și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum să nu mergă bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii” în timp ce ministrul Daea ne spune că putem decoji cireșele și că nu asta e problema, chiar dacă sunt tratate cu pesticide și aduse din Turcia. Să ne înțelegem, România importă mere, pere și cireșe, dar exportă banane, pentru că suntem țara în care totul este posibil.

România noilor standarde

De vreo câțiva ani încoace, fiecare ministru al Economiei din România a susţinut că printre priorităţile sale se numără aplicarea unor noi standarde, simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale. Aproape toate par niște glume, dar din ultima analiză economică a României, sub guvernul Dăncilă, aflăm că industria a înregistrat în ultimul trimestru o ușoară creştere, nu multe e drept, şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre. Nu face excepție de la astfel de declarații nici actualul ministru al Economiei, Dănuț Andrușcă, cel care, la fel ca mulți dintre colegii săi din actualul guvern, evită însă contactul direct cu presa, din motive bine știute.

Dar să revenim. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului, conform ministrului amintit, prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

Noile standarde indică faptul că astăzi, avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii ani a fost dezamăgitoare.

Discursul miniștrilor a fost de fiecare dată același indiferent de culoarea politică, acela că vor acorda o mare importanţă mediului de afaceri. „Soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu”, a susţinut fiecare şi aproape că i-am crezut pe cuvânt, de fiecare dată. Doar că acum mediul academic se dezice total de programul de guvernare, specialiștii în domeniu nu sunt de găsit, sindicatele stau confortabil pe banii membrilor plătitori, în timp ce patronatele caută soluții. Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă, profitând de competitivitatea exportatorilor, dar şi de cererea internă stabilă. Ne vom convinge dacă guvernul Dăncilă, tot mai contestat, va impune noi standarde și România, departe de a deveni ce-a fost odată, cu peste trei decenii în urmă, se va redresa economic.