Mai suntem un stat independent?

„Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. Așa suna discursul lui Mihai Kogălniceanu, ministru de Externe în 1877, în Parlamentul României. Pe vremea aceea românii și România visau frumos. Apoi fii și fiicele românilor din acel an memorabil, când de la tribuna Parlamentului se spunea răspicat că trebuie să dovedim „că suntem în stare să facem sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri”, au făcut în 1918 Unirea cea Mare.

De atunci și până astăzi, au trecut generații și ani. Am uitat că suntem un stat independent și că trebuie să păstrăm țara pentru copiii noștri. Este curios la prima vedere cum ştiu ei, străinii, mai bine decât noi, cu ce probleme ne confruntăm şi de ce avem nevoie. Și aceasta pentru că ei vor și pot, în timp ce noi doar ne cârpim. La cum este astăzi condusă România, nu avem prea multe motive să credem că suntem independenți. Știm și noi ce ni s-a impus la intrarea în NATO, apoi în Uniunea Europeană. La felul în care suntem astăzi tratați de mai marii lumii, se pare că fărâmiturile pe care le cerşim la masa bogaţilor sunt prea mari. Atât timp cât ne facem conștincios datoria, totul este bine pentru partenerii noștri „strategici”, în timp ce așteptările noastre continuă să bată pasul pe loc.

Ne complacem în starea de indiferență acută și atunci când ne trezim, nu știm să ne exercităm dreptul constitutional de cetățeni ai unui stat liber. Ieșim în stradă nu pentru că suntem batjocoriți în propria țară de firmele străine, nu atunci când ambasadori precum Hans Klemm se amestecă în treburile interne ale României pentru a salva funcții în DNA, când specialiștii lor ne oferă consultanță fără să ne fii privit în ochi măcar odată, sau când oficiali precum Frans Timmermans vin în vizite fulger în România pentru a transmite mesaje ferme. Da, este evident faptul că actualul derapaj politic intern din România pune în pericol interesele celor care știu mai bine decât noi în ce direcție trebuie să ne deplasăm, ca nu cumva să alergăm în „direcția greșită”. Afirma oficialul Comisie Europene că „mai sunt câteva recomandări ale Comisiei Europene care trebuie implementate”. Altfel ce? Adică recomandările, nu-s chiar sugestii. Ele „trebuie implementate”. Ce nu s-a spus de pildă, la momentul potrivit, prin 2007, de către partenerii strategici, s-a trecut la capitolul „aflați când implementăm”: impunerea unui deficit bugetar de maximum 3% și a unei rate a inflaţiei de sub 10%, cât de stricte sunt rigorile impuse de U.E. în privinţa liberalizării preţurilor, a importurilor şi exporturilor sau ce efecte va genera accelerarea procesului de restructurare a economiei, prin valurile de disponibilizări și exemplele pot continua. România anului 2018 arată fix așa cum vor cei în ochii cărora România nu este nicidecum un stat independent și capabil să facă sacrificii pentru drepturile sale.

 

Ne-au lămurit! Noua soluție viabilă pentru economie este dialogul

În ciuda schimbărilor dese de guvern, a scandalurilor din politică și justiție, ultima analiză economică a României arată că industria a înregistrat o creştere ușoară şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultimul an prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

Nu putem ignora faptul că, în ultimii ani, creşterea economică s-a bazat preponderent pe consumul realizat pe datorie, iar ponderea serviciilor şi construcţiilor în PIB a urcat. Însă aceste sectoare au fost cele mai lovite de recesiunea ultimilor ani. Astăzi, avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii doi ani a fost dezamăgitoare.

Ministerul Economiei preciza, la sfârșitul săptămânii trecute, că va acorda o mare importanţă mediului de afaceri. „Soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu”, susţineau reprezentanții ministerului şi aproape că i-am crede pe cuvânt, dacă nu am şti ce interese reprezintă.

Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă. În anii următori există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private, consideră aceiaşi specialişti. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consumul privat va rămâne afectat de criza financiară, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi lent.

De ce nu merităm moștenirea lăsată de Brâncuși

Iată cum, de câțiva ani, data de 19 februarie, ziua nașterii sculptorului Constantin Brâncuși, a devenit Ziua Națională Brâncuși, declarată prin lege în noiembrie 2015, ca o recunoaștere a rolului și locului marelui sculptor în cultura românească. Acesta s-a născut în anul 1876, la Hobița, în județul Gorj, fiind astăzi considerat cel mai important artist român, dar și „părintele sculpturii moderne”.

Deşi Brâncuşi se bucură astăzi de o notorietate mondială, noi încă nu i-am decriptat mitul. Brâncuşi nu mai este de mult al gorjenilor, pentru că el aparţine lumii. Brâncuşi este doar un miracol născut pe plaiuri gorjene. A lăsat circa 720 opere de artă: statui şi statuete, picturi şi desene, dar mai presus de toate, prin unicitatea sa, complexul sculptural de la Tîrgu-Jiu, ridicat între anii 1937-1939. „Așteptați până când voi muri – și veți putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu”, spunea Brâncuși în urmă cu mai bine de 60 de ani. Și adevăr a grăit acest om.

Arta lui Brâncuşi a problematizat. Gândirea sa este o problemă greu de rezolvat. A supus şi exprimat Brâncuşi lumea şi elementele ei, ca mai apoi să-şi făurească propriul univers, să regândească treptele cunoaşterii complicate şi profunde. E trist că ceea ce Brâncuşi a zămislit cu sufletul său, noi nu putem nici măcar recondiţiona, restaura şi păstra. Înţelegem poate că Brâncuşi dialoga neîncetat cu piatra căreia îi dădea formă. Îi dădea o parte din sufletul său. Când vom învăţa şi noi limbajul operelor sale vom ştii să le preţuim la inegalabila lor valoare.

Nu ştim nici astăzi care au fost raţiunile care au condus în ultimii ani, aici în România, la încercările repetate de demitizare a operei lui Constantin Brâncuși. Pentru că doar despre demitizare putem vorbi în cazul atâtor scandaluri iscate în jurul operelor lăsate moștenire de marele sculptor. Și totuși, Brâncuşi s-a născut ca să ne purifice pe noi de „mediocritatea şi superficialitatea” pe care viaţa ni le-a imprimat în fiecare zi, oră, minut şi secundă.

Şi dacă ar fi să ne luăm după unii, arta tinde de vreo sută de ani să se substituie religiei. În acest caz, am completa noi, Brâncuşi a săvârşit, cu fiecare sculptură a sa, un act de demiurgie, astfel încât aici, la Târgu Jiu, putem spune – precum anticul Heraclit – „şi aici locuiesc zeii”. „Să creezi ca un Demiurg, să munceşti ca un sclav” – mărturisea Brâncuşi – şi toate acestea pentru „a se salva ca om”. Modestia sa nu are margini şi limite. Este precum infinitul întruchipat de Columna ce îşi scaldă trupul în apusul soarelui în acest oraş drag nouă şi „Titanului”.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, victima „monstruoasei coaliţii”

Se împlinesc în acest an 152 de ani de la lovitura de stat împotriva ultimului domnitor român, Alexandru Ioan Cuza. În perfectă concordanţă cu veacul în care a trăit, acesta reprezintă una dintre figurile luminoase ale istoriei românilor. Toate reformele liberale adoptate pe timpul domniei sale, au dat României o structură modernă, în pas cu Europa vremii.

În conştiinţa poporului, deci a istoriei subiective, scrisă cu inima, Alexandru Ioan Cuza a rămas „domnul ce a împroprietărit pe ţărani, cărora le-a luat apărarea ori de câte ori a putut; a fost ctitorul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti şi fondatorul învăţământului primar gratuit şi obligatoriu”. Dar domnitorul era contestat de o mare parte a clasei politice româneşti. De asemenea, „politica sa externă a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea internă”, sunt de părere numeroşi istorici, cu toate că „noul stat românesc era prins între trei imperii – otoman, rus şi austriac – toate trei fiind interesate, în diferite grade, să intervină în treburile româneşti”.

Astfel, în timp ce uneltirile ruseşti pregăteau ruperea unirii principatelor, forţe din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: conservatorii îşi dădeau mâna cu liberalii radicali pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau un pretins revoluţionarism, ceilalţi moderaţia. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii. Acesta urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii.

Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnului”, afirmă Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) şi să părăsească ţara. De fapt, complotul politic, s-a întemeiat pe un grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea. Prevenit în mai multe rânduri, Alexandru Ioan Cuza „a manifestat o atitudine de nedemnă nepăsare”.

În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea” (Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tom I, Bucureşti Editura Enciclopedică, 2003, p. 537). Curând, fostul domnitor avea să ia calea exilului. Şapte ani mai târziu înceta din viaţă, iar trupul avea să-i fie îngropat la Ruginoasa, în mai 1873.

Lipsurile înregistrate, mai ales în ultima parte a domniei, nu pot pune în umbră marile realizări ale „celui dintâi domnitor al României, domnul Unirii şi al reformelor – Alexandru Ioan Cuza” şi nici justifica brutala sa înlăturare la 11/23 februarie 1866. În timpul domniei sale au fost create într-un ritm intens instituţii statale moderne, România intrând pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern.

Ca o încheiere, se impune un comentariu firesc pentru a repune în memoria colectivă a românilor personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.  Acest deziderat este necesar mai mult ca oricând, cu luminile și umbrele sale, primul domnitor al României și ultimul domnitor român, fiind astăzi surclasat de imaginea ultimului suveran al țării, defunctul Mihai I. Pentru că uitarea nu este o scuză, Alexandru Ioan Cuza a murit departe de România, într-un exil impus de către cei care și-au dorit pe tronul țării un principe străin.

Andrei POPETE PĂTRAȘCU

AIC

 

România a dat startul cursei pentru înarmare

Știți desigur zicală populară cu tichia de mărgăritar a chelului. S-au gândit ce s-au gândit aleșii noștri, apoi au decis că dacă tot au cumpărat avioane la mâna a treia, trebuie totuși să modernizeze și apărarea antiaeriană. Cu cât, poate vă întrebați? Cu fix 14 milioane de euro. Acesta este prețul de achiziție, fără TVA, al unui radar tridimensional, destinat apărării aeriene. Informația vine la scurt timp după ce ministrul Fifor ne-a anunțat că nici modernizarea Marinei militare nu mai poate fi amânată.

Și atunci, ca cetățean al unei Românii cârpită în genunchi, pe care cu greu îți imaginezi că vreo țară inteligentă ar fi interesată să o atace, te întrebi ce se pregătește pe ascuns la nivel geopolitic în această zonă a Europei. Ne-am dotat cu avioane F-16, cu Rachete Patriot și transportoare blindate de la americani, ne pregătim să cumpărăm și elicoptere de atac de la francezi, dar produse în România, plus modernizarea fregatelor românești, achiziționarea câtorva corvete multifuncționale, vreo trei submarine și un sistem de instalații mobile de lansare rachete antinavă.

Încă de anul trecut s-a vorbit de asemenea despre achiziționarea a încă 36 de avioane F-16 și o escadrilă de F-35. „Nu depinde doar de ce dorim noi, este vorba de un acord guvern la guvern cu partenerul american”, a spus-o clar ministrul apărării de atunci. Asta o știam de mult. Avioanele multirol F-16 Fighting Falcon ne sunt băgate pe gât, fără prea multe explicații. Desi s-ar zice că ne scot banii afară din țară, sau că stăm pe o mină de aur, de fapt noi ne manifestăm servilismul față de mai marii lumii și exersăm în continuare statul în genunchi. Ne amăgim cu statutul de parteneri NATO ai americanilor și frați în cuget și simțire europeană cu francezii și germanii, când în realitate primim fărâmituri pe care le plătim la preț de delicatese.

Suntem atrași într-un joc periculos al unei curse pentru înarmare, în timp ce suntem asigurați de către specialiștii în apărare că este nevoie de toate acestea, că tehnica militară pe care o deținem este învechită și trebuie să de înnoim. Că realitatea este cu totul alta o simțim, dar ne lipsesc argumentele în fața celor care conduc astăzi România. Se presupune că ei știu mai bine în ce direcție ne îndreptăm și tocmai această cursă disperată pentru înarmare ne determină să nu privim cu atâta seninătate tot ceea ce se întâmplă. Mai aruncăm câte un ochi la ruși, unul la statele vecine dinspre vest și ne spunem în barbă, încet, cât să auzim doar noi că dacă se repetă istoria, de această dată nu vom scăpa așa ușor.    

http://www.andreipopete.wordpress.com

Cărți 2001 – 2018

Guvernul României Centenare

Este oficial! România nu e făcută să se alinieze la standardele pe care le așteptăm și aceasta din orice perspectivă am privi. Deși trebuia să avem un guvern nou, al României Centenare, propus de alianța PSD-ALDE, cu o maximă responsabilitate față de prezentul și viitorul țării, ne-am ales doar cu un guvern marca Dragnea & Comp., condus de Viorica Dăncilă. Miniștrii, desemnați numai unul și unul, dar nu pe sprânceană, ci pe mustață, majoritatea rămași din vechea guvernare fără nicio realizare, în timp ce noii veniți susțin interesele celor care îi duc în spate, incapabili să emită soluții pentru o Românie aflată în genunchi într-un an simbolic atât de important pentru noi românii.

Nu știm câte „pamblici” va tăia noul guvern, dar ne interesează cum vor fi gestionate domeniile la care România este în continuare deficitară: industrie, sănătate, educație, agricultură, transporturi, protecție socială, lista putând fi continuată fără mari eforturi. Lipsesc soluțiile, nu cele de azi pe mâine, ci acelea care să ne permită să credem că România nu va funcționa în continuare ca o țară aflată la limita Europei, fără șansa unui progres real.

Recomandări tot primim din partea celor care, în scris sau vorbit, își asumă calitatea de specialiști. Nu contează domeniul, contează doar capacitatea de a ști să arăți cu degetul sau după caz, să oferi soluții în teorie. Toată lumea se pricepe la așa ceva, mai ales miniștrii. Cei propuși astăzi de premierul Viorică Dăncilă se înscriu în această categorie, iar unii lasă impresia că nu au niciun fel de competențe specifice portofoliilor ministeriale pentru care au fost propuși. Nu că ar fi primele cazuri de astfel de miniștri ai României.

Pe fondul contextului intern din ultimelor zile, multe din puținele proiecte de relansare a României ca țară membră a Uniunii Europene sunt puse sub semnul întrebării. Repercursiunile nu vor întârzia să apară, activitatea multinaționalelor continuă să ridice semne de întrebare, în timp ce bugetul statului suferă la capitolul venituri. Dacă nu ai, de unde să dai? Primim însă legi proaste, altele doar neinspirate, iar românul de rând, fără să înțeleagă prea multe, se corijează în apărătorul anonim al statului de drept, oricare ar fi acela, și protestează. Nu prea a citit el legile, nu prea a priceput cum e cu justiția, nu știe nici de ce natură endemică este ciuma, dar merge în stradă și se jură că #rezistă. În ceea ce privește noul guvern, rămâne să își demonstreze rezistența în fața unor provocări reale a căror amânare condamnă România la ani buni distanță de progresele unei Europe care rareori privește peste umăr.    

Țara în care nu săracii protestează

Când cineva încearcă să ne convingă cât de opresiv a fost regimul comunist din România, dar uită că istoria nu se predă și nu se învață în stradă, lecția despre Ialta este dată uitării, subiectivismul devine o parte importantă a prezentului. Da, România a fost sacrificată pe atunci de țările față de care astăzi ne exprimăm servilismul, cele care ne învață lecția despre valori, principii și stat de drept. Țări care atunci, ca și acum, își întăresc propriile interese economice în state precum România, cu industrie zero și capital străin.

Că lecția despre Ialta nu a fost însușită o aflăm din corul celor în care de aproape doi ani s-a trezit conștiința justiției corecte și invocă „ciuma roșie”, adusă în România culmea, nu atât pe tancurile sovietice, cât mai degrabă prin condamnarea noastră ca cetățeni ai Europei de atunci de către oameni precum Winston Churchill.

Revenind în prezent, România este țara în care nu săracii protestează. Nu cei care se chinuie de azi pe mâine cu pensii și salarii mizerabile, ci soiul acesta de român nou, angajat de străin. Mă uitam la fețele triste ale oamenilor din piață, cumpărători, vânzători, egali ca expresie a grijilor pentru ziua de mâine. Am văzut și fețele românilor #rezist, ieșiți să protesteze, dar pe ale căror chipuri nu am citit vreo urmă de tristețe. Nicio asemănare. Iată de ce România este mai ușor de supus de cei ale căror interese „veghează” la dezbinare, în chiar anul Centenar al Marii Uniri.

Nu putem cere unui partid ales prin respectarea principiilor democrației, să plece de la putere, cât timp nu există nicio altă alternativă. Nu cumva indiferența celor care astăzi scandează doar pentru că aud în stânga și dreapta lozinci incoerente, a făcut ca România să fie condusă de corupți? Politicieni ca Dragnea, față de care nu empatizez, nu s-au votat singuri. Ei au reprezentat opțiunea unei majorități a populației care pe 11 decembrie 2016 a mers la vot! Ceea ce pare să nu înțeleagă cei care #rezistă, este că toți cei care au furat din România și nu au făcut-o noaptea, arată cu degetul spre hoții noștri mulțumiți cu firimituri. Folosesc strada în numele justiției și a luptei împotriva corupției și a celor care și-au umplut buzunarele cu firimituri. Asta au adunat toți politicienii „corupți” până în măduva oaselor, folosiți astăzi pentru a scoate în stradă românii creduli, dar nu săraci, cu principii și valori declamate prin lozinci, dar nu triști.

Nu așa îmi doream să arate România centenară. România în care valorile trecutului și principiile oamenilor care altădată simțeau și gândeau românește, sunt considerate anacronice. Ne-am îndepărtat de ele pentru a pierde tot, pentru a le mulțumii altora că ne învață lecția despre cum să încălcăm legea, pentru a cere să se respecte legea.

 

124 de ani de la nașterea Eroinei poporului român

La 14 ianuarie 1894, se năștea în comuna Vădeni – Gorj, Cătălina Toderoiu, cea care avea să intre în istoria românilor cu numele de Ecaterina Teodoroiu – eroina de la Jiu. Astăzi, la mai bine de 100 de ani de la moarte, în anul Centenarului României Mari, jertfa sa a rămas pildă de eroism pentru generații întregi, iar numele său un reper pentru toți cei care simt și gândesc românește
În colecția de documente a Serviciului Județean Gorj al Arhivelor Naționale se află în original actul de naștere al Ecaterinei Teodoroiu.

(© Foto: A.P.P.)

DSCN7916

În România, ca un făcut, politica e mâna dracului

Anul 2018 a început în forță, cu subiecte pentru toate gusturile, de la Teleorman până în Madagascar. Nici nu se putea altfel, căci așa cum se știe din tradiția populară, nu aduce anul ce aduce ceasul. În pragul Centenarului României Mari, România de astăzi este una divizată politic și social, cu probleme economice grave, dar mai ales o Românie supusă.

Avem în continuare o clasă politică a cărei prestație a dezamăgit, în timp ce nivelul de trai al celor mai mulţi dintre români vine să confirme dificultățile economice, corupția, disfuncțiile din sănătate, învățământ și protecție socială. Traversăm o criză a soluțiilor și continuăm să rămânem la ani buni distanță de progresele reale ale Europei, într-o Românie credulă, tributară unei democraţii cu iz de servilism pentru care plătim taxe, datorie externă şi suntem obligaţi să memorăm pe de rost lecțiile despre statul de drept și valorile europene.

În România, ca un făcut, politica e mâna dracului. Cu o majoritate confortabilă în Parlament, după ce a redus la tăcere opoziția, în Partidul Social Democrat se dau lupte mai ceva decât în cele de gherilă. Doar că nu luptă cel slab împotriva celui puternic, ci este mai degrabă o ciomăgeală continuă între unii și alții. Dragnea și Tudose nu par să înțeleagă niciunul, că din start, pentru PSD, victoria oricăruia dintre ei, va fi una à la Pirus.

Mie îmi place Tudose. Este genul românului care tace și face, care nu merge pe ideea cu… să moară și capra vecinului, dar și când dă cu oiștea în gard, știe tot satul. Până și steagului care flutură în Ținutul Secuiesc, parcă nu-i mai vine să fluture în bătaia vântului aducător de Breaking News-uri tocmai de la Budapesta. Îmi place că s-a inflamat Hunor din Cârța Harghitei, ca dovadă că nu e venetic, dar e plătit de noi toți românii, nu doar de etnicii lui, în Parlamentul României, să declare că pentru el povestea Centenarului României Mari nu reprezintă altceva decât lipsa realizărilor noastre din ultimii 100 de ani.

Asta ne mai lipsea acum, un scandal diplomatic. De fapt, tot un fel de steag îmi este și problema cu maghiarii și secuii. Presa noastră e cea care dă apă la moară unuia pe care nu putem să ne supărăm că nu gândește și nici nu simte românește, că de exprimat corect nici vorbă. Deranjul lui nici măcar la rubrica „Diverse” nu are trebui să se regăsească.

Revenind la ale noastre, Tudose ar putea să dispară din peisajul politicii, mâna lui Dragnea fiind cu mult mai lungă decât lasă a se crede. Nu pare dispus să sacrifice ministrul Afacerilor Interne, cu atât mai mult cu cât susținătorii președintelui PSD lasă să se înțeleagă că premierul spune și ceea ce nu gândește. În timp ce șirul bâlbelor marca PSD va continua, România își va manifesta dependența pe mai departe.

Piticul de la Tismana

Una dintre cele trei cărţi poştale care înfăţişează, alături de clădirea Mănăstirii Tismana, pe celebrul călugăr-pitic (Călugărul cel mic), pe nume Gherasim Cornescu, care avea o înălţime de numai 114 cm şi care a trăit între anii 1815-1902. Este de remarcat că o ilustrată poartă menţiunea azi în viaţă, ceea ce înseamnă că a circulat înainte de anul morţii călugărului (1902).

Acest călugăr a fost descris de Alexandru Vlahuţă în a sa „România pitorească”: „În poarta mănăstirii ne iese înainte „piticul Tismanei”, un călugăr mic, spân, cu faţa zbârcită ca un hrib, o mogâldeaţă de om, cu glas de copil, cu ochi şi mişcări de maimuţă. Arătarea aceasta ciudată se potriveşte de minune cu sălbăticia locului în care ne aflăm.”

Gherasim Cornescu a fost cel mai mic locuitor al României din toate timpurile (sau de când există evidenţe). Cu cei 1,14 metri ai săi, a ocupat locul 16, într-un clasament al celor mai pitici oameni din lume, realizat în 1914.

Într-un alt prezent

„Sfârșim prin a rescrie o altfel de istorie. Fără întrebări și răspunsuri. Doar despre calitatea de om și porțile sufletului său. Despre cum acestea se pot deschide sau închide întotdeauna din interior spre exterior. Niciodată altfel.”

cover

 

Lecția de istorie nu se învață pe genunchi

De 27 de ani ne străduim să învățăm că lecțiile de istorie nu se predau în stradă și nici nu trebuie memorate pe genunchi. Despre economia din România înainte de ‛89 și despre rămăşiţele care au dispărut cu desăvârşire în momentul când ţara noastră a fost integrată în Uniunea Europeană, am tot citit fie tangențial, în diverse articole sau studii, fie într-o serie de lucrări de specialitate, fiindu-ne greu să acceptăm că perioada comunistă reprezintă doar o pată neagră pentru economia românească.

Unde a greșit Nicolae Ceaușescu, atunci când România, până în 1982, a fost singura țară comunistă care obținuse credite de la Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.) dar și de la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (organizație sovietică)? În 1983, un raport al F.M.I. sublinia necesitatea unor „schimbări profunde în sistemul financiar al României”. Iată cum istoria se repetă, iar România s-a împrumutat în ultimii ani, deși avem o grămadă de specialiști în economie capitalistă. Sau poate asta înseamnă capitalismul, dar nu am înțeles noi mecanismele sale reale. Știți care a fost reacția lui Nicolae Ceaușescu în fața directivelor impuse de F.M.I.? Rambursarea înainte de termen a datoriei externe, socotită ca o prioritate de stat.

Prin comparație, nu știu ce s-ar putea spune despre economia capitalistă a ultimilor 27 de ani în România, când, spre exemplu, în industrie, o evidență a fabricilor în funcție astăzi, numeric nu ar depăși probabil 5% din totalul existent în 1989, mai precis 1238 unități. Sau asta înţeleg marile puteri ale U.E. când vorbesc despre economia din ţări precum România, ca fiind la „recuperare intensivă”? Vehicularea unui singur concept: privatizarea, care în teorie ar fi adus retehnologizarea și reintrarea pe piață, dar în practică nu a însemnat altceva decât lichidarea unităților (fabricilor), vânzarea utilajelor la fier vechi și eliberarea terenurilor aferente, acaparate rapid de investitori din alte țări. De prea mulți ani, fie la putere, fie în opoziție, politicienii români au închis ochii, fără a uita să strângă în mână, mai tare, punga şi averea căpătuită de pe spinarea celor mulţi şi tot mai săraci. Acestora din urmă li s-a impus să strângă doar cureaua, așa cum s-a întâmplat și în 1983. O lecție de istorie care iată, a fost învățată de români pe genunchi mai degrabă, iar acum este predată în stradă, cu slogane precum: „PSD, ciuma roșie!”, „#rezist” sau „Noaptea, precum hoții!”.

România se împrumută astăzi în stânga şi dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, ne-au afundat în datorii și încearcă acum, în timp ce își strâng punga bine în mână, să ne convingă că direcţia actuală a României este cea corectă.

Ziua de 30 decembrie 1947, în istoria românilor

prof. Andrei Popete Pătrașcu

Despre regele Mihai I s-a scris mult în ultimele zile. Cu siguranță se va scrie în continuare, obiectiv, cu emoție sau ferm, dar se va scrie, pentru că înainte de toate ultimul rege al României rămâne un reper în istoria noastră. Cei care l-au cunoscut din manualele de istorie nu și-au putut forma, din nefericire spunem noi,  imaginea omului Mihai I. Dincolo de clișee, de abordări specifice unei științe, așa cum este istoria, căutând să cunoaștem omul, cu împlinirile și apoi cu suferințele sale,  Mihai I a iubit țara în care s-a născut și pe care a purtat-o pentru tot restul vieții în suflet. În alte vremuri, alte împrejurări, regele Mihai I ar fi fost cu siguranța pilda de dragoste a unui suveran pentru țara sa.  

La mijlocul secolului XX, România ocupa în noul angrenaj european un rol important.[1] De aici şi graba pentru adoptarea de măsuri economice şi politice de natură să aşeze România în matca revoluţiei socialiste[2].

În aceste condiţii, monarhia a fost declarată anacronică, piedică în calea realizării unui nou regim care anula instituţiile de până atunci.[3] Începând din 1946, regele Mihai I căutase, tot mai insistent, sprijin în Occidentul Europei în eventualitatea încercării de îndepărtare a sa de la tron.[4] În toamna anului 1947, timp de aproape o lună şi jumătate, cât a stat la Londra, prezent şi la căsătoria reginei Elisabeta cu moştenitorul tronului Angliei, Mihai I nu a găsit angajări concrete în ceea ce priveşte sprijinirea monarhiei în România[5]. Aghiotantul regal, generalul E. Ionescu, nota pe marginea acestei prezenţe în Anglia: „Mihai şi mama sa puseseră multă bază pe puterile occidentale, dar aici, la Londra, el nu a găsit decât, pe lângă grijile proprii ale acestora, disensiuni, teama de noi conflagraţiuni şi o totală indiferenţă pentru soarta suveranilor României.”[6]

Întrucât comuniştii înaintau inexorabil spre dobândirea monopolului puterii politice, monarhia „devenise aşadar o anomalie[7]. Temându-se că acest „ultim vestigiu[8] al vechii orânduiri politice ar putea să mai servească drept un centru al opoziţiei, Partidul Comunist a făcut pasul final, logic, pentru asigurarea dominaţiei sale asupra ţări, atunci când l-a forţat pe Rege să abdice, la 30 decembrie 1947[9].

act_abdicare

Evenimentele din decembrie 1947 au beneficiat de atenţia istoricilor.[10] Este netăgăduit că, deopotrivă cu documentele ce atestă cu rigurozitate desfăşurarea faptelor, de cel mai mare interes se dovedesc relatările regelui Mihai I.[11] Acestea, survenind în perioade diferite, dovedesc consecvenţa „actorului” nr. 1 al dramei consumate la 30 decembrie 1947 la Palatul Elisabeta din Bucureşti.[12]

Mai întâi, Regele, plecat în exil la 3 ianuarie 1948, a intenţionat să facă dezvăluiri despre cele petrecute chiar la începutul anului 1948, în Elveţia, unde şi-a aflat cel dintâi refugiu, dar apoi a renunţat, pentru a-şi respecta statutul ce i se rezervase pe teritoriul ţării-gazdă neutre şi care presupunea abţinerea de la orice fel de declaraţii politice.[13]

Mihai I a descris pentru prima dată în public momentele din ziua abdicării în cadrul unei conferinţe de presă de la Londra din 4 martie 1948. Cel care consemnează acest eveniment a fost Arthur Gould Lee (în cartea sa „Crown against Sickle. The Story of King Michael of Romania”, cap. XVIII), mareşal al Aerului al Marii Britanii, care după 1944 s-a aflat aproape în permanenţă în anturajul regelui Mihai.

Revenind la regele Mihai I, vom observa că Arthur Gould Lee a rezervat actului de la 30 decembrie 1947 un întreg capitol[14]. Au fost reţinute, în context, momentul sosirii Regelui şi a Reginei-Mamă Elena de la Sinaia la Palatul Elisabeta din Capitală, în jurul orei 11:45, primirea lor de către D. Negel şi Mircea Ioaniţiu, iar apoi după ora 12:15, întâlnirea cu dr. P. Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej.[15] Premierul Groza a fost tranşant de la început: – Ei bine, Maiestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească… Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu câteva zile înainte – continuă Groza. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmelor, eu v-am avertizat că va trebui să vă pregătiţi de aşa ceva…[16]

Discuţiile s-au prelungit aproximativ 90 de minute, iar Mihai I, primind de la Petru Groza actul de abdicare deja întocmit, a solicitat cel puţin 48 de ore pentru consultări.[17] Premierul a replicat: „- Este imposibil […] Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea curând semnătura Dv., se vor ivi neplăceri…[18].

După consultări separate cu D. Negel, Mircea Ioaniţiu şi Regina-Mamă, Regele a revenit în salonul în care se aflau Groza şi Dej, pentru a semna actul de abdicare[19], primind totodată și asigurările premierului: – Totul va fi în regulă acum.”[20]

După ani şi ani, regele Mihai I a revenit adeseori asupra faptelor, precum de pildă, în detaliile încredinţate Nicolletei Franck, care a tipărit o lucrare documentar-memorialistică, tradusă şi în limba română, despre viața regelui. Lovitura de stat a fost pregătită de comunişti în detaliu, atât pe plan politic, cât şi militar[21]. De curând a fost editată stenograma şedinţei guvernului  dr. Petru Groza întrunit la 30 decembrie 1947, ora 15:30, deci după semnarea Actului de abdicare, în vreme ce procesul-verbal al dezbaterii-fulger a Adunării Deputaţilor din seara aceleiaşi zile este cunoscut din zilele care au succedat abdicării, el apărând la 20 ianuarie 1948, în „Monitorul Oficial”.[22]

După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare Române, în aceeaşi zi, a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii în România de către Partidul Comunist, iar destinul regelui Mihai I se despărțea de cel al țării sale pentru mai bine de o jumătate de secol. 

cum-prezenta-scanteia-actul-de-tradare-al-regelui-mihai-i-ce-declara-acesta-in-new-york-times-despre-abdicare-foto-11115


[1]Titu Georgescu, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997, p. 305.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 306.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7]Keith Hitchins, România 1866-1947, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 615.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 615-616.

[10]Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia, Colecţia cărţilor de referinţă – Seria ISTORII, 1999, p. 516.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Vezi Arthur Gould Lee, Crown against Sickle, cap. XVI – Abdicarea

[15] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 516-517.

[16] Ibidem, p. 517.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20]Vezi Mircea Chiriţoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, Bucuresti, Editura Fundaţia Academia Civică, 1997.

[21] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 518.

Despre „Nașterea lui Isus și renașterea neamului”, un articol scris în urmă cu mai bine de un secol în ziarul „Unirea Neamului”, care apărea la Târgu-Jiu

Deși la începutul anului 1915, România se afla încă în neutralitate, existau voci care se exprimau în favoarea unei alianțe militare cu țările Antantei și „unirea neamului românesc”. Învățătorul gorjean Ion Haiducescu scria în „Unirea Neamului”, ziar care apărea la Târgu-Jiu în acei ani, despre „nașterea lui Isus și renașterea neamului”, mărturisindu-și credința că „după nașterea Mântuitorului va suna ceasul mântuirii noastre”. O radiografie obiectivă a societății din urmă cu un secol, profund afectată de un război în care „popoare creștine se măcelăresc unele pe altele”, dar din care, credea autorul, „tocmai libertatea, dreptatea, renașterea va eși”.

DSCN7715

„Nașterea blândului Isus a însemnat renașterea omenirii. Iubirea de aproapele, atât de mult propoveduită de Cristos, avea să aducă pacea între oameni și popoare. Dogmele Creștinismului, întemeiate pe legile dumnezeiești și ale sufletului omenesc, erau chemate a aduce pacea și bună voirea între oameni, a înălța suflete, a adduce libertatea și dreptatea pe pământ ca și în cer. Cu toate că de multe ori conducătorii bisericii au abuzat de drepturile lor, s-au abătut de la datoria și înalta lor sarcină, totuși această sfântă întocmire, biserica, în mare parte și-a atins scopul. Omul a eșit din sălbăticie, s-a ridicat sufletește și trupește. A îmbunătățit, a împodobit, a înflorit totul în jurul lui, cum îi este și chemarea. Dar, vai, sunt momente în care oameni și popoare uită legile firești și dumnezeiești. Din lăcomie, din dorința de mărire, cumpăna dreptății se pleacă, oameni și popoare se năpustesc unii și unele asupra altora, cum e cazul de astăzi. Popoare creștine se măcelăresc unele pe altele, strică și pustiesc podoabele muncii omenești de veacuri. Dar se vede că este o cauză firească, ca dreptatea și libertatea popoarelor apăsate să iasă la iveală. Ce-s de vină Românii de peste munți să sufere ura și prigoana Ungurilor și Nemților? Din această învălmășeală general însă tocmai libertatea, dreptatea, renașterea va eși. Renașterea, unirea neamului românesc se apropie cu pași grăbiți, mulțumită împrejurărilor de afară și celor cari au luptat și lucrat pentru țară și neam în trecut și în timpul de față. Suntem gata. După nașterea Mântuitorului va suna ceasul mântuirii noastre. Cu noroc!”[1]

[1] Ion Haiducescu, Nașterea lui Isus și renașterea neamului, în „Unirea neamului”, an II, nr. 64, din 1 ianuarie 1915, p. 1-2.

Tradiţii şi obiceiuri de Crăciun din lumea satului interbelic în judeţul Gorj

La 25 decembrie, în lumea satului interbelic din Gorj, întreaga comunitate  sărbătoarea „naşterea după trup a Domnului Iisus Hristos”, aceasta fiind considerată încă din vechime drept una dintre cele mai mari sărbători creştine. În ajun, preotul satului, însoţit de cântăreţ mergeau pe la casele creştinilor cu icoana Naşterii, iar noaptea spre ziuă se făcea la biserică Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Foarte bogată în tradiţii şi obiceiuri străvechi, Sărbătoarea Naşterii Domnului se bucura de o foarte mare popularitate, fiind foarte aşteptată, aceasta şi după postul deosebit de aspru la care credincioşii erau supuşi.  În popor, bucuria duhovnicească a acestei sărbători, care se mai numea şi Crăciun, la fel ca în zilele noastre, ţinea până la Botezul Domnului, cu care se încheia ciclul sărbătorilor Crăciunului.

„În ajunul de Crăciun, la 24 decembrie, cam de la miezul nopţii, copiii se sculau şi cu un săcui atârnat de gât, plecau în piţărăi.”[1] Piţărăul era un băţ, din lemn de alun,[2] de mărimea copilului, curăţit de coajă şi ornat cu negru de fum de la o lumânare. „Şi toţi copii aveau acest piţărău, care mai de care mai frumos ornat, de către cei bătrâni care aveau grijă să le facă această bucurie.”[3]

Colindătorii primeau colaci, mere, pere sau covrigi. „Dacă omul nu avea colaci sau fructe, ieşea cu un hârdău cu vin şi dădea de băut la piţărăi, căci participau şi oameni, alături de copii”[4].

„Odată cu seara, îşi lăsau acasă secuiele sau micile trăistuţe cu colaci şi ce au primit în piţărăi şi plecau a ura pe la casele vecinilor: „Moş Crăciun cu plete albe” şi  „Bună dimineaţa la Moş Crăciun”. Şi aici primeau aceleaşi daruri, dar şi bani. În unele sate gorjene, colindătorii primeau şi carne de porc sau caltaboşi[5]. Unii dintre ei îşi luau şi un felinar aprins, care prin nămeţii de zăpadă oferea un aspect nespus de frumos nopţii de Crăciun.”[6]

Colindătorii purtau „costume naţionale cu peruci de hârtie colorată, bărbi din câlţi de lână”[7], sau „cu haine curate după portul satului, cu bastoane de alun şi căciuli moţate”[8].

prof. ANDREI POPETE PĂTRAȘCU

colinde-2


[1] Ionel Becherete – Vădeni, Vădeni, satul eroinei Ecaterina Teodoroiu, Edit. Corvin, Deva, 2003, p. 117

[2] Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, Sărbători şi Obiceiuri, volumul I, Oltenia, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 248

[3] Ionel Becherete – Vădeni, op. cit., p. 118

[4] Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, op. cit., p. 248

[5] Ibidem, p. 250

[6] Ionel Becherete – Vădeni, op. cit., p. 119

[7] Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, op. cit., p. 250

[8] Ibidem

 

Regele Mihai I, un om al timpului său

Astăzi, când scriem aceste rânduri despre ultimul rege al României, Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet!

După ce tatăl său, Carol al II-lea, a renunţat la prerogativele de moştenitor al tronului, în ianuarie 1926, Mihai I a devenit moştenitor al familiei regale. La moartea bunicului său, regele Ferdinand (1927), Mihai a fost proclamat rege, dar prerogativele sale, fiind minor, erau îndeplinite de o regenţă.

Realitatea este că această perioadă a regenţei (1927-1930) a reprezentat una dintre cele mai dificile etape din istoria monarhiei. După revenirea lui Carol în ţară (iunie 1930) şi proclamarea sa ca rege al României, regenţa a fost dizolvată, iar Mihai a devenit Mare Voievod de Alba Iulia (1930-1940).

Ascensiunea Germaniei în Europa şi pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940 au determinat abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai redevenind rege, la 6 septembrie 1940. Prerogativele sale erau însă formale, adevăratul „Conducător” al statului fiind Ion Antonescu.

A doua domnie a regelui Mihai a început aşadar în condiţii dramatice, într-o Românie mică, „ciuntită din toate părţile”, într-o Europă în război. Prerogativele sale fuseseră drastic limitate, întreaga putere executivă aflându-se în mâinile lui Ion Antonescu şi a guvernului său compus, la început, în mare parte din membrii Mişcării Legionare, apoi din militari.

La 23 august 1944, în faţa refuzului de a încheia imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite, regele Mihai a dispus arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României din războiul dus alături de Axă. 

Chiar şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, caracterul monarhiei, în România, a rămas unul protocolar, aceasta fiind menţinută de comunişti din considerente strategice.

Regele Mihai I nu a putut să împiedice comunizarea ţării, cu atât mai mult cu cât Marile Puteri hotărâseră ca România să intre în sfera de influenţă sovietică. A încercat să se opună, o formă de protest fiind şi greva regală din 1945-1946. În anul 1947, România era de altfel singura ţară din zonă care mai păstra instituţia Monarhiei, iar Mihai I reprezenta „unicul obstacol” în calea comunizării depline a ţării.

La 30 decembrie 1947, lipsit de sprijin extern, regele a abdicat sub ameninţare, renunţând la tronul României „în numele său şi al urmaşilor”. Monarhia a fost desfiinţată, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, România a fost proclamată Republică.

Clişee precum „Mihai I – regele marionetă” sunt astăzi bine cunoscute din cărţile de istorie, însă ultimul rege al României a fost înainte de toate „un monarh constituţional”, într-o vreme în care Europa era dominată de principii care astăzi sunt greu de acceptat.

Să credem că toate  conjuncturile i-au fost potrivnice, este de asemenea greu de conceput, dar regele Mihai I nu poate să rămână decât… un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet!

img

 

România celor din Piața Victoriei

În ultimele luni am asistat la tot mai multe încălcări ale legii în România statului de drept. Sau fiecare înțelege fix ce vrea din această sintagmă a statului de drept. Strada înțelege să își manifeste pornirile fără să mai țină cont de legi sau contexte. Mă întreb câți dintre cei care fluturau de dimineață steagul tricolor și dezansamblau frenetic schelele montate de Primăria Capitalei în Piața Victoriei, au sărbătorit cu sufletul Ziua Națională? În ce Românie a trăit „strada” până acum? Cât timp se va mai permite continuarea unor manifestații publice neautorizate, doar pentru că trăim în România statului de drept și în România confiscată de cei pentru care Piața Victoriei a devenit a lor?

Că trebuie sancționați reprezentanții statului, se merge în Piața Victoriei! Acest „deziderat” l-am auzit des în ultima perioadă, dar reprezentanții statului să fie sancționați la vot, nu în stradă! Sau acesta este exemplul pe care îl oferim generațiilor de mâine, ideea de a face ce vor, când vor! Eu nu pot empatiza cu astfel de manifestări! Și apoi ce „victorie” extraordinară au repurtat cei din stradă, că au oprit amplasarea unui târg de Crăciun, pentru fix trei săptămâni!

Mi-e teamă că România din Piața Victoriei și-a uitat bruma de românism pe care o datorăm bunicilor și străbunicilor noștri. Ne-am vândut celor care ne-au oferit 43 de milioane de euro ca să facem telegondole, parcuri și proiecte de ecologizare, dar au falimentat fabricile și uzinele României, că deh, ei știu mai bine decât noi ce avem voie și de ce avem nevoie. Nu ne-a oferit nimeni bani să repunem eroii în conștiința celor care #rezistă! A celor care parcă nu mai simt și nu mai gândesc românește de când primesc bani să fie sclavi în România, în companiile străinilor. Unde este #rezistența pentru valorile și modelele autentice românești? Cât să ne facem că nu înțelegem jocul practicat de cei care conduc cu adevărat România și nu stau nici la Victoria, nici la Cotroceni și nici în Palatul Parlamentului. Dar asta e România în care e bine ca românii să fie dezbinați, căci, nu-i așa, tot din istorie am învățat, că pentru a stâpânii, trebuie să dezbini!

Astăzi, România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România. Fix o astfel de instabilitate se dorește în România. Cu cât suntem mai dezbinați, cu cât e mai plină Piața Victoriei, cu atât oferim satisfacție celor care ne vor în continuare în genunchi!

România, cu temele făcute?

Așa cum se prezintă astăzi clasa politică românească, fără deosebire de instituțiile pe care le prezintă, unii politicienii par să nu își găsească locul. Dacă este să luăm de „bune” încercările disperate de redresare economică a ţării, înseamnă că avem, în continuare, conducători (parlamentari, preşedinte, premier, miniştri) care nu au stofă de lideri şi nici pregătire sau, poate, nu au interes, într-o Românie peticită în genunchi și coate, servilă în continuare altor interese.

Pe acest fond nu poate să ne mire nici măcar faptul că două treimi dintre români habar nu au care este rolul Guvernului, al Președintelui sau al Parlamentului, majoritatea raportând totul la om și culoarea sa politică.

Cine are minte să priceapă, va pricepe că în România sunt doar jocuri politice în care unii sfârșesc prin a fi manipulați. Ce înseamnă însă interesele şi jocurile politice la înalt nivel? Cât de mult seamănă acestea cu cele de acum câteva secole. Despre cum se pune pumnul în gură şi se ordonă jocul de glezne? Ordinele „noii Porţi” nu se discută, se execută, iar după ce îţi faci „temele”, primeşti mângâieri părinteşti pe creştet.

Iată cum, despre clasa politică… doar de bine, s-ar grăbi unii să afirme. Mizând doar pe ignoranţa unora şi prostia altora, politicienii români și-au adaptat stilul unui anume soi de capitalism în care primează interesul personal, fără a fi interesaţi să asigure „viitorul ţării”, prin locurile de muncă, educaţie sau sănătate.

Cu toate că suntem încurajați să credem că România cunoaște, în prezent, o evoluție la capitolul economic, dezechilibrele pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în țara noastră nu există o piaţă funcţională echilibrată. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România, după standardele Uniunii Europene nu este, deocamdată, funcţional. În timp ce principalele motoare economice ale marilor puteri europene sunt industria, agricultura şi serviciile, României i s-a impus consumul.

Cum arată astăzi România, cu temele făcute? O Românie în care unii vor să muncească și alții care protestează împotriva locurilor de muncă. O Românie în care cetățenii minoritari se bucură de favoruri mai ceva decât în propriile lor state. O Românie care, deși este la masă cu restul europenilor, se hrănește în continuare cu mâna făcută căuș. O Românie în care statul se face că vinde, dar nu are ce, în afara unor grămezi de fier vechi. O Românie tot mai des silită să meargă în genunchi, doar de dragul celor care ne cunosc mai bine interesele. 

Departe de progresele reale ale Europei

Despre criza soluțiilor în România ultimilor ani, am scris de fiecare dată când am avut ocazia. Și tot aici am scris despre faptul că România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

La aderarea țării noastre în Uniunea Europeană au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit, apoi, în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi umili, am mers mai departe. Teoretic, problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contra, s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că în 27 de ani, nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 27 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

După 27 de ani de democraţie, prost înţeleasă, consecinţele sunt, aşadar, greu de suportat. S-au adaptat doar politicienii şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Restul încearcă din răsputeri să supravieţuiască. Veniturile populaţiei sunt însă rezultatul „perpetuării ineficienţei în economie”. Nici guvernul Grindeanu, acum câteva luni, nici guvernul Tudose acum, nu dețin cheia spre eficientizarea standardului de trai al românului de rând. Se afirma pertinent că pentru a tinde la statutul categoriei sociale de mijloc, ar trebui să avem salarii de 3.000 – 4.000  lei. Înţelegem deci, că în România, mai mult de două treimi din populaţie trăieşte la limita (sub)existenţei, din moment ce salariul minim pe economie nu depăşeşte încă 1500 lei. Cât suntem de săraci ştim şi singuri, fără să mai arate Uniunea Europeană cu degetul care, și acesta, se schimbă în funcție de interesele celor mari.

România, cât o monedă pentru liderii lumii

Cu toate că suntem încurajați să credem că România cunoaște, în prezent, o evoluție la capitolul economic, dezechilibrele pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în țara noastră nu există o piaţă funcţională echilibrată.

Da, vom găzdui în această săptămână grupul de lucru 16+1 și vor fi prezenți la București cei mai importanți jucători economici de pe piață, dar asta nu înseamnă că economia românească performează la vreun capitol. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România, după standardele Uniunii Europene nu este, deocamdată, funcţional. În timp ce principalele motoare economice ale marilor puteri europene sunt industria, agricultura şi serviciile, României i s-a impus consumul.

Fără a trece peste interesele statelor occidentale, cele ale Uniunii Europene, care ne doreşte dependenți, peste atât de zvonitele interese „oculte”, peste „complotul internaţional”, despre care se discută la nivelul cetăţeanului de rând și despre care am scris și noi cu alte ocazii, sau peste o nouă criză economică, actualii guvernanţi nu sunt capabili să conducă singuri o ţară atât de mică. Cu totul altele sunt preocupările celor care deși se află la putere sunt și în opoziție, în mod paradoxal, căci despre aceasta din urmă oricum nu mai poate fi vorba din partea celorlalte partide politice.

Ajungem să ne întrebăm, firesc, care sunt rezultatele României după 27 de ani de capitalism? Că traversăm o criză a soluțiilor pentru salvarea noastră ca țară, economic, politic, social este evident. Că cei în măsură să găsească soluțiile și sunt plătiți pentru asta nu o fac e deja o problemă. Şi asta nu pare să-i deranjeze câtuşi de puţin. Cui nu-i convine, poate liniştit să-şi ia lumea în cap. Cea mai mare greșeală a tuturor celor care au condus România după 1990 a fost înstrăinarea companiilor care au clădit sistemul energetic național. De fapt aici se rezumă totul. Firmele au devenit indeziderabile, nu au mai avut loc lucrări de retehnologizare. Era nevoie de o clasă antreprenorială puternică care să ia niște minime măsuri protecționiste, indiferent de modelul de piață. Dar acest lucru nu s-a întâmplat și astăzi suntem dependenți de serviciile altora în propria noastră țară. Dar asta înseamnă capitalismul și instinctul de supraviețuire al statelor puternice în detrimentul celor mici. România este în continuare percepută ca o țară măruntă, pe care liderii lumii o pot oricând folosi drept monedă de schimb în satisfacerea propriile interese.

Calităţi şi defecte

Poţi să placi persoanelor pe care le întâlneşti, să ai  succes  după  succes, să  uluieşti  lumea  cu  inteligenţa ta, dar toate aceste calităţi „sociale” nu-ţi permit totuşi să fii  îngăduitor cu propriile tale defecte. Căci acel „cunoaşte-te pe tine însuţi”, celebrul epigraf gravat pe templul  lui Apollo din Delphi, este un sfat demn de urmat cu toate că e un  examen, dintre cele mai severe, la care trebuie să te supui permanent. Calităţi şi defecte: virtuţi – vicii, dărnicie – avariţie, recunoştinţă – nerecunoştinţă, sinceritate – făţărnicie, cinste – hoţie, cuvânt de onoare – călcarea jurământului, discreţie – indiscreţie, politeţe – insultă, moderaţie – exagerare, ascultare – neascultare, economie – risipă, stăpânire de sine – mânie, răbdare – grabă, curaj – laşitate ş.a.m.d. Avem cu toţii calităţi şi defecte. Unii mai multe, alţii mai puţine. Conştientizând că nu suntem perfecţi, ajungem să înţelegem că perfectibilitatea este un obiectiv pe care omul îl urmăreşte întreaga sa viaţă. Şi tocmai pentru că adesea este întruchipată, perfecţiunea este un cumul de calităţi. Nu a ajuns nimeni însă la perfecţiune, dar ne imaginăm adesea cum arată „perfecţiunea întruchipată”.

În curând, o carte despre patrimoniul cultural național din Gorj, scrisă de Crina-Adriana Gurică

În curând, la Iași, sub egida Asociației cultural-istorice „Dumitru și Maria Pleniceanu”, cu sprijinul Asociației „Victoria Internațional”, va vedea lumina tiparului cartea prof. Crina-Adriana Gurică: DEZVOLTAREA PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL TISMANA. PROTEJAREA ȘI CONSERVAREA MONUMENTULUI ISTORIC „AȘEZAREA DIN EPOCA BRONZULUI DE LA TOPEȘTI – CETATE”.

„Patrimoniul cultural, componentă importantă a culturii, este o consecinţă directă a evoluţiilor socio-culturale şi chiar politico-economice. Prin urmare, patrimoniul cultural asociat unei comunităţi, respectiv unei entităţi etnice, culturale sau chiar teritoriale, are o specificitate bine conturată. Acesta reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor care au rezultat de-a lungul timpului din interacțiunea factorilor umani cu cei naturali. Acesta se află într-o evoluție continuă și contribuie fundamental la dezvoltarea umană și creșterea calității vieții colective. În fond, patrimoniul cultural ne încântă și inspiră generațiile vechi și noi în călătoria lor spre cunoaștere.” (Crina-Adriana Gurică)

ptr fb

INEDIT: Cine a apărat Podul Jiului, în celebra bătălia din toamna anului 1916?

Din paginile cărții document Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, apărută la Editura Ig. Hertz, din București, la sfârșitul anilor douăzeci ai secolului trecut, scrisă de generalul Gheorghe Dabija, care păstrează amprenta celor mai bine de 80 de ani scurși de la apariția sa, aflăm un fapt inedit care așează într-o nouă lumină, evenimentele din ziua de 14 octombrie 1916 sau, așa cum au intrat în conștiința poporului român: Bătălia de la Podul Jiului.

22552589_722625217861336_5867122670023485733_n
Generalul Gheorghe Dabija, cel care a trăit dramaticii ani ai participării României la Primului Război Mondial, din postura de comandat, mai întâi al Diviziei 6 Infanterie, apoi comandant al Diviziei 2 Vânători, evocă în paginile cărții sale Bătălia de la Podul Jiului, grație informațiilor sale identificând un personaj pe care memoria posterității l-a reținut prea puțin: maiorul Alexandru Mlădinescu, din cadrul Diviziei a XI-a. Infanterie.
Iată ce consemnează generalul Dabija în paginile cărții sale: „Maiorul Mlădinescu, ofițerul de legătură al Grupului Jiu, lăsat de col. Anastasiu la poșta din Tg. Jiu, fiind încunoștiințat de apariția inamicului (btl. V/69 Infanterie german) în fața podului și văzând slăbiciunea celor 2 companii de miliții aflate în apărare la pod (2 cp. erau în oraș la grădina publică) constatând și lipsa de inițiativă a comandantului de batalion, face el act de inițiativă, și ia dispozițiuni pentru apărarea digului Jiului, adunând jandarmii rurali, gardiști de ai orașului în cap cu comisarul Popilian, cercetași și femei; cu ei și cu cp. 13/R. 59 Infanterie, maiorul Mlădinescu organizează repede o apărare, grație acestei initiative btl. V/69 Infanterie german nu poate executa ordinul „de a ocupa Tg. Jiu și de a întoarce apărarea depe stânga Jiului”, dacă acest btl. nu ar fi găsit în fața sa pe maiorul Mlădinescu, desigur că frontul român ar fi fost rupt”.
Concluzia autorului, în calitate de șef de stat major al Corpului 3 Armată, oferă, iată imaginea unui personaj care prin inițiativa și curajul său a scris o filă memorabilă din istoria participării României la Primul Război Mondial.

prof. Andrei Popete Pătrașcu

România la dispoziția tuturor, dar a nimănui

România ultimelor luni seamănă în continuare cu România pe care o știam, dar de care ne-am tot ferit în ultimii 27 de ani. O Românie nu atât a românilor, cât mai degrabă o „colonie”. O Românie care suportă un soi de democraţie cu iz de servilism pentru care plătim datorie externă şi suntem obligaţi să memorăm pe de rost lecțiile despre valorile europene, statul de drept și unitatea în diversitate, în detrimentul valorilor naționale, păstrătoare a unui spirit autentic.
Scriam și cu alte ocazii despre cum, aproape o jumătate de secol, ni s-au predat lecții împotriva „capitalismului imperial”, în timp ce, astăzi, câteva țări insistă să predea României lecţia despre „democraţie şi statul de drept”. E curios cum germani, francezi sau americani ştiu mai bine decât noi ce ne lipseşte şi de ce avem nevoie, în ce direcţie ne îndreptăm din punct de vedere economic şi ce efecte are criza politică perpetuă care s-a generalizat, când până și membrii acelorași partide politice nu se mai suportă unii pe alții, se acuză și se înjură mai ceva ca într-o mahala. Da, aceasta este România în care ideea „statului de drept” se raportează la cel sau cei care cred că, aplicând teoria, guvernarea lor este singura soluție viabilă pentru salvarea României, sau cei care cred că românii pot fi în continuare batjocoriți și umiliți de către o clasă politică tributară propriilor interese.
România care în ceea ce privește categoria „stat de drept”, acceptă din literatura de specialitate toate cele câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democraţie” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Avem o Românie în care unii vor să muncească, puțini cei drept, în timp ce alții protestează împotriva locurilor de muncă. O Românie în care cetățenii minoritari se bucură de favoruri mai ceva decât în propriile lor state. O Românie care, deși este la masă cu restul europenilor, se hrănește în continuare cu mâna făcută căuș. O Românie în care statul se face că vinde, dar nu are ce, în afara unor grămezi de fier vechi. O Românie pusă la dispoziția tuturor, dar a nimănui, tot mai des silită să meargă în genunchi, doar de dragul celor care ne cunosc mai bine interesele și lista poate continua pentru că este lungă, în timp ce România, în care „statul de drept” este ceea ce vrea fiecare, seamănă tot mai mult cu o „colonie”.

Despre „decența” statului român: EROII ROMÂNI ÎN CUTII DE CARTON

Aproape că este stânjenitor să vorbim azi despre eroi. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, generația care va urma generației tinere nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității noastre. Din nefericire, și este o situație obiectiv constatată, în ultimii ani, manualele noastre de istorie deși ar trebui să ilustreze în mod corect istoria națională, consolidând legăturile dintre cei tineri și trecut, nu fac altceva decât să rupă tânăra generație de identitatea lor națională, de tradiții, iar ei, eroii, abia dacă mai sunt amintiți, străbunicii noștri, memoria noastră colectivă, sau dacă vreți, legătura noastră certă cu trecutul și puntea către viitor. Da, ar fi normal și firesc, într-o Românie anormală și nefirească, să aprindem o lumânare, să-i rugăm să ne ierte pentru că nu știm să le urmăm exemplul, pentru că nu mai înțelegem astăzi sensul luptei și jertfei lor.
345 de militari români căzuți în luptele de la Stalingrad, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost reînhumați de curând în Cimitirul de Onoare Românesc de la Rossoşka, regiunea Volgograd. Osemintele eroilor noștri au fost reînhumate în prezența autorităților române, în simple cutii de carton lipite cu bandă adezivă (sursă foto: http://www.historia.ro).
„Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”. Ce se întâmplă însă astăzi cu noi, românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spun rădăcini spun Istorie și legătura noastră fizică, directă cu istoria: eroii. Astăzi, eroii ne sunt reînhumați în cutii de carton, fără tricolor. Acesta este omagiul pe care statul român are „decența” să îl arate eroilor români morți pentru țară în urmă cu 75 de ani? Demisionați domnilor de la Guvern și odată cu voi și conducerea Armatei române părtașe la această umilință la adresa bunicilor și străbunicilor morți la Stalingrad!
Iată cum statul român umilește încă odată memoria acelor eroi români care nu au precupețit în fața destinului. Eroii și istoria tăcută a jertfei lor sunt acele repere pe care le pierdem din vedere, nu neapărat ignoranți, dar prea preocupați de condiția imediată, directă. Nu mai avem timp să ne hrănim sufletul cu aceste repere atât de necesare astăzi. De această dată în stradă nu a ieșit nimeni să protesteze pentru această nouă umilință a identității noastre naționale. Ne pierdem coloana vertebrală și vom sfârși prin a ne deplasa în genunchi. Poate doar așa vom fi mai aproape de cei pe ale căror oase odihnește pământul României. Eroii au fost, sunt și vor rămâne piatra de temelie a comunității, fără de care, identitatea noastră se poate prăbuși. Nu avem nevoie de cuvinte în fața eroilor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând în vene istoria familiilor noastre. Fără ei, astăzi, noi nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează, într-un cuvânt, România de astăzi.

Interesele „oculte” de la Banca Națională a României

De câteva zile asistăm la un veritabil război al declarațiilor între premierul Mihai Tudose și conducerea Băncii Naționale a României, miza fiind creşterea nivelului indicelui ROBOR. Premierul a reproșat conducerii BNR că probabil aceștia „au fost puţin plecaţi de acasă, pentru că era rolul Băncii Naţionale să intervină…”. Tudose a mai spus că vrea să aibă o întrevedere cu guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, pe tema creșterii dobânzii ROBOR. El a spus că ar vrea să știe dacă BNR „mai este Banca Națională a României sau o structură de zei care se ocupă de propria lor existență, foarte bună de altfel”. Care va fi reacția lui Mugur Isărescu o să aflăm zilele acestea.

Până atunci să nu uităm însă că la felul în care stau lucrurile cu leul românesc, acesta nu mai este demult al românilor, ci al lui Mugur Isărescu şi al bunului său plac. Cine şi ce dictează până la urmă deprecierea monedei româneşti, în general? La fel și creșterea dobânzii ROBOR, adică rata medie a dobânzii în băncile românești, care influențează valoarea ratelor lunare la credite în lei? Sunt convins că o serie de „specialişti” în finanţe s-ar grăbi să răspundă, doar că răspunsurile lor vor fi despre factorii teoretici ai deprecierii oricărei monede, asimilând aici şi leul românesc, respective a indicelui ROBOR.

Ce cred eu despre cursul Leu – Euro de pildă? Diferenţa între moneda românească şi moneda euro este într-adevăr foarte mare. Cursul este însă unul artificial şi fără acoperire deoarece leul se va aprecia doar atunci când salariile din România vor creşte. Cursul reprezintă doar un anumit tip de „reglaj financiar” cu urcuşuri şi coborâşuri de pe urma căruia unii „băieţi deştepţi” ştiu să profite.

Mai ştim că la începutul lui 2010, preşedintele Traian Băsescu i-a conferit lui Mugur Isărescu (de altfel şi un important producător de vinuri) cea mai înaltă distincţie a statului român, Steaua României în grad de Colan, pentru „efortul deosebit depus în vederea elaborării şi implementării politicilor care au asigurat stabilitatea financiară a României”. Cu un an în urmă acelaşi Traian Băsescu l-a avansat pe Mugur Isărescu şi la gradul de colonel al armatei române.

Să nu uităm nici faptul că de 27 de ani Mugur Isărescu este guvernator al Băncii Naţionale a României, poziţie pe care a rămas în ciuda schimbărilor de pe scena politică românească. Puţini ştiu faptul că Mugur Isărescu a fost menţinut pe această poziţie la presiunile unor organisme financiare mondiale, care au ameninţat că îşi retrag împrumuturile acordate României, de fiecare dată când s-a pus problema schimbării din funcţie a lui Isărescu. Ce interese „oculte” îl menţin de peste două decenii în această funcţie pe cel care, întâmplător, este şi membru de gradul 33 al Francmasoneriei? Întrebarea este desigur una retorică.

 

Cum poate fi cusută o gaură dacă nu avem nici ac și nici ață?

Despre Guvernul Tudose se afirmă că „își face treaba!”. Dar cât este adevăr și cât marketing de imagine susținut de unii analiști economici care se declară mulțumiți că la nivelul Uniunii Europene, România a avut în ultimul trimestru o evoluție bună în special datorită îmbunătățirii semnificative a cheltuielilor de consum. Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară preponderent dependentă de consum. Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii, România a avut o industrie care de bine, de rău, performa, apoi bucată cu bucată, totul a ajuns la fier vechi, precum și un important sector agricol. Poate nu am fost „grânarul Europei”, poate porcinele și bovinele noastre nu erau cele mai „grase și frumoase”, dar exportam și „valuta-forte” se transforma în investiții.

La integrarea în Uniunea Europeană, țării noastre i s-a impus doar consumul, fără industrie, fără agricultură, iar efectele le resimțim din plin astăzi. Despre cum „performează” România, oferim un singur exemplu: în urmă cu doi ani au fost inaugurați 13 km de autostradă și au fost închiși 22 de km. În 2017 lucrurile nu s-au schimbat cu nimic.

Când România semna acordul stand-by cu Fondul Monetar Internaţional, lipseau specialiştii în domenii cheie, iar pentru cămătarii de la F.M.I. a fost floare la ureche să convingă de necesitatea unui împrumut. Nu ştim sigur dacă aceşti specialişti au apărut astăzi, odată cu noul guvern condus de Mihai Tudose, dar știm că ţara noastră are în continuare o datorie externă pe care de câțiva ani, ne străduim să o acoperim. Ne întrebăm însă retoric, bineînțeles, cum poate fi cusută o gaură dacă nu avem nici ac și nici ață?

Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în România există o piaţă nefuncţională. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România nu este, deocamdată, funcţional. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească nu este capabilă să devină funcţională, chiar dacă primi asigurări pozitive. În fond, nu doare gura pe nimeni să spună că mergem într-o direcție bună!

Despre soldații „mercenari” din Armata română

Am mai pierdut un soldat român în Afganistan! Cu siguranță, mulți dintre cei care simt și gândesc românește se întreabă pe bună dreptate ce caută soldații noștri acolo, într-un război care nu este al nostru și din care România nu are nimic de câștigat. Despre toate acestea am scris și vom scrie ori de câte ori armata română va da eroi pentru alții. Chiar președintele Iohannis declara că „pentru noi, cei de acasă, ei sunt eroi şi trebuie să le fim recunoscători!” Cunosc și înțeleg cum funcționează sistemul de convenții militare din care țara noastră face parte, dar nu pot accepta că „eroii” români sunt „carne de tun”, așa cum au avut curajul să recunoască cei care s-au întors teferi din teatrele de operațiuni.  

Din 2001, România, ca membră NATO, a participat la Războiul din Afganistan de partea Coaliției Multinaționale conduse de Statele Unite ale Americii. Cei mai mulți dintre militarii români, aproape 1.000, sunt implicați în misiuni de menținere a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una dintre cele mai periculoase zone. Acolo, atacurile insurgenților sunt aproape zilnice, în special cele cu dispozitive explozive improvizate, cu rachete sau cu mortiere, iar la capitolul tehnică militară suntem „praf”.

Realitatea de acolo depășește de cele mai multe ori gradul nostru de închipuire. Ce să mai vorbim despre armament, când bocancii soldaţilor români sunt un dezastru, neschimbaţi în ultimii 20 de ani. Apoi, lipsa aparatelor de ochire pe timp de noapte. Câte unul la zece soldaţi şi nici acela nu este perfect operațional. Baza românească din Kaldahar, de pildă, a fost atacată în ultimii ani doar noaptea, când soldații noștri trăgeau aiurea prin aer pentru că nu vedeau nimic. Până și garourile sunt pe inventar, în armata română, unul la o întreagă patrulă, spre deosebire de americani, care au trusă medicală individuală. Taburile românești sunt și acestea un dezastru. Foarte lente, mereu se strică, iar soldații români recunosc: „Nu ştim unde suntem, ce e pe drum, cine ne atacă!”. Humvee-urile de acum sunt destul de fragile la minele de teren, aşa au apărut şi ultimele victime. „Americanii ne-au dat nouă camionetele pentru că ei şi-au luat Coogar, cel mai bun blindat la ora actuală”, iar noi suntem oricum obișnuiți să luăm de bun tot ce aruncă alţii.

Imaginați-vă umilința soldaților români, care au relatat un episod ce întărește convingerea că nu avem ce căuta acolo. „Cel mai dur a fost un sergent american care, într-o zi, ne-a spus că nu ne mai iau cu ei în misiune, pentru că nu avem dotări şi îi încurcăm!”. Cu toate acestea „este nevoie” de soldații români acolo. Ne întrebăm de ce, fără pretenția de a răspunde cineva. Avem un ministru la apărare care este de formație filolog, cu un doctorat în antropologie socială. Nu ne așteptăm să înțeleagă cum funcționează armata română. Știm însă prea bine ce îi determină pe soldații noștri să devină peste noapte mercenari în uniformele armatei române. Doar că nevoia te împinge de la spate și nimeni nu merge într-un război, care nici măcar nu îi aparține, din dorința de a deveni erou.

România nu mai este ocolită de migranții musulmani

În ultimele luni, România a început să fie tranzitată de tot mai mulți migranți ilegali, fapt ce trebuie să sporească și vigilența celor plătiți să asigure siguranța cetățenilor români. De câțiva ani buni, Serviciul Român de Informații (SRI) avertizează că România riscă să devină țintă pentru teroriști. Cu noul val de migranți și refugiați ajunși ilegal pe teritoriul României, este evident că țara noastră riscă să devină și o posibilă țintă a terorismului islamic. Să nu uităm că încă din anul 2012 au fost dezactivate mai multe tentative de atac la adresa siguranței naționale a României.

De mai multe ori, în acest an, au venit avertizări dinspre SRI că România devine pe zi ce trece, o țintă pentru diverse organizații teroriste. Lucrurile par să fie mai serioase decât o simplă amenințare în creștere, de vreme ce potențiali teroriști au putut fi arestați în România. În condițiile în care, în țările vecine nouă, s-a ajuns la atentate, pericolul devine serios și în țara noastră. Potrivit unui raport recent privind impactul terorismului în lume, se  consideră totuși că România este  una dintre cele mai ferite ţări ale Uniunii Europene de ameninţările teroriste. Evenimentele ultimelor luni trag însă un semnal de alarmă cu privire la riscul ca lucrurile să se schimbe și în țara noastră, pentru că statisticile nu țin loc de siguranță națională.

Dacă România va lupta împotriva terorismului așa cum o face împotriva corupției, atunci există premise ca statisticile să nu ne mai ferească de astfel de pericole. În țara noastră, potrivit reprezentanților SRI, nivelul de alertă se menține la același nivel, în funcție de informațiile pe care le avem disponibile și de evenimentele care indică un risc scăzut de producere a unui atentat terorist pe teritoriul României. În ultimele zile numărul migranților ilegali s-a triplat, majoritatea venind din Turcia pe Marea Neagră. Având accesul blocat pe ruta pe care au folosit-o până acum, automat vor veni în România pentru a pleca spre Europa de Vest, deci numărul lor va crește în continuare.

Țara noastră a fost ferită de atentate teroriste, chiar și în condițiile în care, încă din anul 2002, ne-am implicat cu trupe în Afganistan și apoi Irak, în ceea ce unii au numit „Războiul împotriva terorismului”. În ceea ce privește cetățenii străini indezirabili pe teritoriul României, în ultimii ani, numărul acestora a ajuns la peste 50, pentru că reprezentau o amenințare teroristă la adresa României, potrivit datelor oficiale transmise de SRI, însă doar două cazuri importante de terorism cu conexiuni islamice s-au finalizat cu condamnarea celor în cauză, în România ultimilor ani.

Și ca o paranteză, pe vremea regimului comunist în România, își amintesc unii ofițeri ai structurii antitero, au fost dejucate câteva atentate teroriste islamice: „cu vorba bună”. Pentru că alte comentarii sunt de prisos, astăzi, România se simte în siguranță datorită statisticilor.