Pe 23 martie 1821, la două zile după intrarea în București, Tudor Vladimirescu făgăduia să nu „cugete” împotriva vieţii, „cinstei” şi – în plus – a averii boierilor „patrioţi”, să ceară „toate trebuincioasele oştirilor a se împlini prin poruncile acestei stăpâniri”, deci conlucrare în administraţie cu reprezentanţii acestor boieri, să ia măsuri „spre încetarea pagubelor şi a răutăţilor ce au cercat drumeţii şi alţii” şi să determine poporul „a da toată supunerea şi ascultarea la stăpânirea ţării”.

În ziua de 23 martie 1821, Tudor Vladimirescu şi boierii rămaşi în Bucureşti au ajuns la un acord, cunoscut ca jurământul reciproc de credinţă. În virtutea acestuia, Tudor Vladimirescu recunoaşte „vremelnica stăpânire” a ţării, alcătuită din boierii „patrioţi”, acceptând să conducă ţara împreună cu ei. Boierii declară că „pornirea slugerului Tudor nu este rea”. Astfel, clasa politică a legitimat acţiunile lui Tudor. Despre soarta Revoluţiei, despre sfârşitul tragic şi nedrept al domnului Tudor, acest om cu „stofă de om mare, dar căruia i-au lipsit timpul, locul şi mijloacele”, se ştiu multe, dar istoricii mai au destule controverse cu privire la autorul memorabilei ziceri: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”.

Cunoscut sub numele de „Jurământul lui Tudor Vladimirescu”, aducem astăzi în spațiul online, acest document, după două secole de la semnarea sa.

(Sursa: Colecția digitală Restitutio – Asociația Pleniceanu, în original Arhiva Națională a României, Fond Muzeul Saint Georgeos, dos. III/12, f. 1, 1v.)