„Noi, Alessandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei locotenențe Domnești și a ministrului ales de popor.” – Alexandru Ioan.

Alături de actul de abdicare al lui Alexandru Ioan Cuza, la Arhiva Națională a României mai pot fi cercetate și alte documente referitoare la acest subiect. Unul dintre acestea este scrisoarea adresată de fostul domnitor generalului Nicolae Golescu, membru al Locotenenței domnești, în care susține necesitatea respectării principiilor recunoscute de Marile Puteri, printre care alegerea unui principe străin.

În ultimul an, Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” a desfășurat mai multe proiecte educaționale, unul dintre acestea fiind „Uniforma militară, simbol al regalității românești”.

În întâlniri directe cu elevii, sau online, asociația a prezentat uniforme și accesorii specifice regalității românești, din perioada 1866-1947. Proiectul a adus în fața elevilor din peste 20 de școli gimnaziale și licee, reproduceri istorice ale ținutelor militare purtate de regii Carol I, Ferdinand I, Regina Maria, Carol al II-lea, Principesa Elena sau Mihai I, accesorii, explicații uniformologice, dar și evocări ale unor momente importante din timpul monarhiei românești.

Foto: Uniformă de aviație, cu însemnele gradului de mareșal, demnitate purtată de Regele Mihai I al României.

Se împlinesc astăzi, 23 ianuarie, 102 ani de la citirea Proclamației lui Tudor Vladimirescu, la Padeș, în prezența a câteva sute de panduri, eveniment ce marchează în istoriografie începutul Mișcării din anul 1821 în Țara Românească.

Documentul citit de Tudor Vladimirescu la Padeș, a fost redactat anterior datei de 23 ianuarie 1821, finalizat probabil la Mănăstirea Tismana, în seara zilei de 22 ianuarie. Acesta se află în fondurile Muzeului Național de Istorie a României, fiind clasat prin ordinul nr. 2604 din 7 aprilie 2003, în categoria Tezaur al patrimoniului cultural național mobil.

În anul 2021, am fotocopiat documentul, al cărui text este redactat pe hârtie, cu cerneală neagră, în limba română, cu alfabet chirilic.

În prezența pandurilor olteni și a locuitorilor din zonă, Tudor Vladimirescu a adresat Proclamația de la Padeș, locuitorilor Țării Românești promițându-le pandurilor restabilirea privilegiilor, iar clăcașilor că le va împărți „averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri” și tuturor încetarea abuzurilor, slobozenie și ușurarea sarcinilor. Documentul semnat de Tudor Vladimirescu marchează începutul Mișcării din 1821 din Țara Românească, având un program de revendicări economice, sociale și politice menite să aducă schimbări în structurile societății românești.

* * *

Proclamația de la Padeș

„Către tot poporul român din București și din toate celelalte orașe și sate ale Țării Românești, dragoste frățească și sănătate. Fraților lăcuitori ai aceștii țări, nicio pravilă nu se împotrivește de a nu zdrobi cineva răul. Când un șarpe iese înaintea noastră, trebuie să năvăliți cu parii și să-l omorâți. Cu cât mai vârtos când ranele și ruperile din trupurile noastre, prin care balaorii neîncetat ziua și noaptea sug tot sângele din noi încă de vii, precum de față vedeți. Aceștia sunt, precum îi cunoașteți prea bine, Grecii și boierii noștri, atât partea bisericească, cât și politicească.

Până când dar vom suferi ca niște dobitoace, când răul nu este priimit nici de Dumnezeu? Pierderea răului înaintea lui Dumnezeu este lucru cel mai bun (fiindcă bun este Dumnezeu). Ca să ne asămănăm și noi cu dânsul, trebuiește să săvârșim binele, care nu se poate săvârși dacă mai întăiu nu vom goni răul, după cum, până nu urmează iarna, nici primăvară nu se face. Au zis Dumnezeu să se facă lumină și s ̓ au făcut. Dar mai întăiu a lipsit întunerecul. Asemenea și locțiitorul lui Dumnezeu, prea-puternicul nostru Împărat, dorește ca să trăim bine ca niște credincioși ai lui supuși și nu iartă relele, prăzile și dezmoștenirile ce le aduc peste capetele noastre tiranii și lipitorile acestea mârșave de Greci, dimpreună cu boierii noștri.

Năvăliți dar, fraților, ca cu răul să omorâm răul și să iasă din noi binele, și, alegând pe cei buni boieri ai noștri din cei răi, pe aceia să-i și cunoaștem ca ai noștri, cum și lucrători binelui, ca să iasă de la noi binele după cum făgăduim. Pentru care dar grăbiți-vă să vă ridicați toți cât mai în grabă: cei ce veți avea arme, cu arme, iar cei ce nu veți avea, cu suliți, cu topoare, cu furci, cu pari și cu ce veți găsi. Și, fără cea mai mică zăbavă, alergați unde veți auzi că se fac adunări pentru binele obștii și pentru folosul țării. Și după cum vă vor povățui căpeteniile ce vi se pun așa să urmați; și oriunde vă va trimite aceia, acolo să vă duceți.

Pentru că ajunge, fraților de când lacrimile de pe fețele noastre nu se mai usucă. Vă încredințez către aceasta că nimenea din voi nu va avea slobozenia fără de poruncă în toată vremea, pe cât se vor face aceste adunări ale țării, a se întinde măcar până la un bob, și a-l lua din casa vre unui neguțător, vre unui locuitor, sau vre unui boier măcar, oricât de rău ar fi adunate stările acestora; ci numai ale acelora ce nu se vor ridica dimpreună cu noi, se vor lua în obștească folosință. Iscălit: Tudor Vladimirescu.”

Reproducerea imaginilor este permisă doar cu acordul autorului!

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a avut loc la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, fiind convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de delegați pentru a vota Rezoluția de la Alba Iulia, prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul Român. Locul desfășurării a fost cazinoul militar din Alba Iulia, într-o sală care astăzi poartă numele de Sala Unirii.

În timp ce Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, pe stil nou, 1 decembrie 1918, Regatul României şi Basarabia foloseau stilul vechi, 18 noiembrie 1918.

În „Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania”, dat publicităţii la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, adresat popoarelor lumii, se arăta că naţiunea română şi-a declarat voinţa de a se constitui într-un „stat liber şi independent protestând, totodată, împotriva încercării guvernului ungar de a o supune dominaţiei şi oprimării”.

Redăm o fotografie care surprinde atmosfera Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, realizată de Samoilă Mârza, singurul fotograf care a imortalizat acel moment de aur al istoriei României, cu un aparat de fotografiat cu burduf, achiziționat din banii obținuți în urma vânzării unei perechi de boi. Tehnica de fotografiere greoaie și vremea neprielnică i-au permis să realizeze numai cinci fotografii care au fost folosite de delegația română la Conferința de Pace de la Versailles, pentru ca aliații să vadă clar susținerea populară a evenimentului. Este posibil ca și ele să fi influențat decizia Marilor Puteri de a recunoaște Marea Unire.

La Alba Iulia, Samoilă Mârza a încercat să intre în sala în care se desfășurau discuțiile, dar, întrucât nu avea credențional (permis de intrare), i-a fost refuzat accesul. Pentru această ceremonie importantă fusese angajat un fotograf german, pe nume Arthur Bach, dar care, din motive necunoscute, nu s-a mai prezentat la eveniment.

Din fericire, Samoilă Mârza a avut inspirația de a realiza cinci clișee (imagini fotografice negative): trei cu mulțimile care asistau la evenimentul istoric, pe Platoul Romanilor, și două cu tribunele oficiale, la care au luat cuvântul dr. Aurel Vlad, președinte al Consiliului Național Român, Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și Episcopul ortodox de Caransebeș Miron Cristea. Acestea au rămas singurele imagini de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

„Ostașul român a mers cu mâinile goale în fața tunului și mitralierei germane, în prima parte a campaniei (1916). Țăranul român a impresionat pe adversar prin curajul său demn de o conducere mai fericită și de o înarmare la nivelul timpului său.
Și totuși armata română, – datorită energiei tinerești a micilor comandanți ca și supunerii oarbe a soldatului, – a avut succese uimitoare.
Un exemplu concludent este: Izbânda de la Jiu.” – Lt. Col. Nicolae Pătrășcoiu, martie 1937.

Notă: În data de 20 noiembrie 1916, Nicolae Pătrășcoiu (sublocotenent, la acea dată) a fost decorat cu Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, pentru actul de eroism săvârșit în ziua de 14 octombrie 1916. „Fiind însărcinat să respingă pe inamic, a pornit la atac cu atâta vitejie și elan încât, deși compania sa avea un efectiv foarte redus, totuși, a spart frontul inamic, aruncând în dezordine infanteria și artileria vrăjmașe de pe Dealul Mare și din satul Arsurile pe care le-a ocupat. A pus stăpânire pe două baterii complete de obuziere 105 mm din Regimentul 21 Bavarez și cu ajutorul a doi tunari români a deschis cu câteva din ele focul asupra inamicului. După respingerea acestuia a predat cele 8 obuziere cu chesoanele lor de muniții și cu un bogat material de războiu unui regiment de artilerie român.” – Anuarul Ordinului „Mihai Viteazul” (1916-1920), București, Atelierele Grafice Socec & Co., p.70.

Lucrarea „Recenzie asupra Istoriei Războiului pentru Întregirea României”, apărută la București, în anul 1923, semnată de Gen. Ioan Culcer, fost comandant al Armatei a I-a, decorat „Motu Proprio” de Regele Ferdinand I cu „Marea Cruce a Coroanei cu Spade” pentru comanda acestei armate, alături de o fotografie inedită a generalului, datată 1927.

Generalul Culcer – un om, un caracter

Ioan Culcer, ortografiat uneori și Ion Culcer (n. 29 iulie 1853, Târgu Jiu – d. septembrie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Române și om politic român. De-a lungul carierei militare a ocupat diferite funcții, cele mai importante fiind cele de Secretar General al Ministerului de Război, comandant de divizie și de corp de armată.

Participă la războiul de independență din 1877-1878, fiind rănit încă din primele zile ale războiului și internat în spitalul militar din Craiova. În octombrie 1877 revine pe front participă la luptele de la Plevna și Lom Palanca. După război este avansat la gradul de locotenent și este trimis să urmeze cursurile Școlii Politehnice din Paris, și, în continuare, pe acelea ale Școlii de Aplicație de la Fontainbleau.

Revenit în țară, în 1882 este numit în echipa coordonată de generalul belgian Alexis Brialmont, care avea menirea de a proiecta sistemul de fortificații permanente ale României.

Ulterior a fost numit comandant al Corpului III Armată și Corpului V Armată, dislocat în Dobrogea. La comanda acestuia a participat la acțiunile din cadrul celui de-Al Doilea Război Balcanic din anul 1913, fiind numit guvernator al Cadrilaterului de către regele Carol I. În 1914 este numit Sub-inspector general al armatei, în subordinea directă a principelui de coroană Ferdinand.

Trecut în rezervă la începutul anului 1916, este rechemat în activitate la intrarea României în Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Armatei 1 între 14/27 august – 11/24 octombrie 1916, când îi este ridicată comanda, fiind înlocuit cu generalul Ioan Dragalina.

După război a intrat în politică, fiind ministru și senator din partea Partidului Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu, precum și președinte al Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere.
Moare în 1928 fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din Târgu Jiu.

Din paginile cărții document Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, apărută la Editura Ig. Hertz, din București, la sfârșitul anilor douăzeci ai secolului trecut, scrisă de generalul Gheorghe Dabija, care păstrează amprenta celor mai bine de 80 de ani scurși de la apariția sa, aflăm un fapt inedit care așează într-o nouă lumină, evenimentele din ziua de 14 octombrie 1916 sau, așa cum au intrat în conștiința poporului român: Bătălia de la Podul Jiului.

Generalul Gheorghe Dabija, cel care a trăit dramaticii ani ai participării României la Primului Război Mondial, din postura de comandat, mai întâi al Diviziei 6 Infanterie, apoi comandant al Diviziei 2 Vânători, evocă în paginile cărții sale Bătălia de la Podul Jiului. Grație informațiilor sale identificăm un personaj pe care memoria posterității l-a reținut prea puțin: maiorul Alexandru Mlădinescu, din cadrul Diviziei a XI-a Infanterie.

Iată ce consemnează generalul Dabija în paginile cărții sale: „Maiorul Mlădinescu, ofițerul de legătură al Grupului Jiu, lăsat de col. Anastasiu la poșta din Tg. Jiu, fiind încunoștiințat de apariția inamicului (btl. V/69 Infanterie german) în fața podului și văzând slăbiciunea celor 2 companii de miliții aflate în apărare la pod (2 cp. erau în oraș la grădina publică) constatând și lipsa de inițiativă a comandantului de batalion, face el act de inițiativă, și ia dispozițiuni pentru apărarea digului Jiului, adunând jandarmii rurali, gardiști de ai orașului în cap cu comisarul Popilian, cercetași și femei; cu ei și cu cp. 13/R. 59 Infanterie, maiorul Mlădinescu organizează repede o apărare, grație acestei initiative btl. V/69 Infanterie german nu poate executa ordinul „de a ocupa Tg. Jiu și de a întoarce apărarea depe stânga Jiului”, dacă acest btl. nu ar fi găsit în fața sa pe maiorul Mlădinescu, desigur că frontul român ar fi fost rupt”.

Concluzia autorului, în calitate de șef de stat major al Corpului 3 Armată, oferă, iată imaginea unui personaj care prin inițiativa și curajul său a scris o filă memorabilă din istoria participării României la Primul Război Mondial.

Sursă captură foto: ANF, Prima reconstituire a Bătăliei de la Podul Jiului (1933).

Dintr-o recipisă a Școlii Superioare de Arte și Meserii din București aflăm că în anul 1927, Tancret Constantinescu (membru în conducerea P.N.L., deputat și senator, în câteva legislaturi, director general al CFR, Secretar general la Ministerul Comerțului și Industriei), fost ministru al Industriei și Comerțului în Guvernul Ion I.C. Brătianu (30 octombrie 1923 – 29 martie 1926), achita „către Banca Românească, al doilea avans pentru comanda turnatului a 1232 busturi în bronz <>”, în valoare de 255.000 lei. (Biblioteca Națională a României, Fond AI F Brătianu-u.a.I1-inv.143, Cota AIFB I1)

Cercetând acest subiect, am descoperit faptul că era vorba despre 1232 de busturi tip portret, reprezentândul pe Ion I.C. Brătianu, cu dimensiunile înălțime = 21 cm., lățime = 15 cm., adâncime = 9 cm., realizate în manieră tipică portretisticii de tradiție academistă, turnate în bronz, semnate și datate 1926, de sculptorul Ion Jalea.

O parte din aceste busturi reprezentându-l pe Ioan I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanți oameni politici români ai modernității, se află astăzi expuse în muzee, fac parte din colecții private sau sunt pur și simplu comercializate la diverse prețuri pe site-urile de profil.

Regele Carol al II-lea și prim-ministrul Gheorghe Tătărescu au fost prezenți la dezvelirea monumentului eroinei Ecaterina Teodoroiu, la Târgu Jiu, în ziua de 8 septembrie 1935.

Cu acest prilej, regele a rostit un emoționant discurs, în prezenţa a peste 40.000 de gorjeni: „Comemorarea de astăzi trebuie să depăşească cadrul strâmt al acestei pieţe. Prăznuind eroismul unei fete din Gorj, noi sărbătorim astăzi virtuţile unui neam întreg. În aceste crâncene pierderi, pe care ni le-a pricinuit întregirea Neamului nostru, sacrificiul României nu ar fi fost întregit dacă nu ar fi fost şi acela al acestei tărance. Moartea ei. Moartea vitejească de ostaş – dra mai ales sacrificiul unei credinţe şi al unei energii care n-ar fi putu fi oprită de nici o piedică.
Monumentul acesta, aici pe plaiurile Gorjului, formează şi încheie astăzi triunghiul credinţelor şi al sacrificiilor noastre din război: Curtea de Argeş – Mormântul suveranilor; Bucureşti – Eroul Necunoscut; iar aci mormântul unei eroine pe care o cunoaşteţi. Conducerea neamului, – trecut istoric cunoscut şi dincolo, – partea misterului, ceea ce nu se cunoaşte şi ceea ce datorim noi toţi viitorului Neamului nostru.
În acest gând, fie ca această piatră, să rămână generaţiilor de mâine o veşnică pildă de credinţă, de avânt şi de energie.”

La începutul anului 1935, Arethia Tătărescu, președinta Ligii Naționale a Femeilor din Gorj și soția prim-ministrului României, Gheorghe Tătărescu, i-a comandat Miliței Petrașcu, ucenica lui Constantin Brâncuși, să execute un monument-sarcofag care să acopere mormântul Ecaterinei Teodoroiu din Târgu-Jiu.

Monumentul făcea parte dintr-un șir de intenții comemorative destinate eroilor gorjeni căzuți în Primul Război Mondial, la fel ca Ansamblul sculptural „Calea Eroilor” comandat lui Constantin Brâncuși. Milița Petrașcu a acceptat și până în toamna anului 1935, deasupra criptei, a realizat un monument din piatră albă (travertin italian), sub forma unui sarcofag, sculptat în basorelief cu imagini reprezentând scene din viața Ecaterinei Teodoroiu. Dimensiunile acestuia sunt de 2,90 x 1,60 m și înălțimea 2,10 m, așezat pe un postament cu trei trepte. Basoreliefurile de pe fețele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe fața dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieții din satul ei natal; pe latura opusă, apare eroina, în medalion, salutată de cercetașii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două fețe ne-o înfățișează în război, pornind la atac cu plutonul și momentul final, când este dusă pe brațe la locul de odihnă de soldați. În cele patru colțuri, veghează patru Fecioare îmbrăcate în costume naționale (două câte două, în port deosebit, sugerând provinciile istorice) strâng la piept o coroană martirică, scrutând cele patru zări.

„Găsesc înălțătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoștință și de admirație; dar va fi de asemenea cel mai frumos exemplu de virtuți ale neamului pentru generațiile ce vor veni”, a spus generalul Henri Mathias Berthelot despre această inițiativă.

În ziua de 8 septembrie 1935, în prezența a peste 40.000 de suflete venite din întreaga țară, a avut loc dezvelirea Monumentului. La ora 11 a sosit în Gara Târgu-Jiu trenul regal din care a coborât suveranul Carol al II-lea, însoțit de comandantul și mareșalul Palatului. Pe peron a fost salutat de președintele Consiliului de Miniștri, ilustrul om politic gorjean Gheorghe Tătărescu, și primit cu pâine și sare de oficialitățile locale și de miniștrii Internelor, Comunicațiilor, Sănătății, Finanțelor și Apărării Naționale. Ministrul de Externe, Nicolae Titulescu, sosise de sâmbătă seara cu un tren special, venind din străinătate. De la gară, suita regală s-a deplasat, în îndelungate ovații, pe jos, până în fața catedralei, unde a fost de o parte amenajată tribuna. Orașul întreg, de la un capăt la altul, a fost pavoazat ,,în tricolor, verdeață și chilimuri oltenești”. Pentru păstrarea ordinii, au fost aduse efective polițienești de la București și Craiova, Târgu-Jiul nedispunând decât de 20-30 sergenți.

„Marea doamnă Arethia Tătărescu i-a prezentat regelui pe mama Cătălinei, Elena Toderoiu, în vârstă de 68 ani, dar îmbătrânită prematur de necazuri și sărăcie, care, emoționată, a început să plângă. Slujba religioasă a fost omagiată de un numeros sobor de preoți, în frunte cu episcopul Vartolomei al Râmnicului. În timp ce corul orașului (condus de preotul Gh. Gâță) intona «Veșnica pomenire», regele a coborât de pe estradă, condus de d-na Tătărăscu, a mers la Monument și a tras pânza ce-l acoperea… A urmat un moment de pioasă reculegere și desigur, cuvântările, – mai toate ample – ținute de episcopul Vartolomei, d-na Maria Dumitrescu, secretara Ligii Naționale a Femeilor Române din Gorj, Paul Angelescu, ministrul Apărării Naționale, Şerban Frumușanu, primarul orașului. După cuvântul Regelui, au urmat impresionante defilări, la ora 13,00 manifestația luând sfârșit. Regele a cercetat, apoi, cu de-amănuntul Monumentul și a felicitat-o pe artista Milița Petrașcu. Urcat, apoi, în autoturism, avându-l alături pe prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, Regele a plecat, în uralele nesfârșite ale mulțimii încolonate până la marginea orașului, la Poiana, reședința premierului, unde s-a servit masa.”

Mausoleul de la Târgu-Jiu rămâne, așa după cum s-au pronunțat mari arhitecți și oameni de artă, una din piesele artistice cele mai de preț, din patrimoniul național, menită a eterniza amintirea unei femei-erou de către o femeie-artist. Monumentul Cătălinei vorbește, de fapt, cu trei ani mai devreme, de Ansamblu monumentalul „Calea Eroilor” ce va fi ridicat (cu același neprecupețit ajutor al Ligii Naționale a Femeilor din Gorj, în frunte cu Marea Doamnă Arethia Tătărescu) de Constantin Brâncuşi, în anul 1938, intrând, astfel, în rezonanță cu Mesajul și Spiritul acestuia.

În fotografie se regăsesc o serie de oameni politici care, în anul 1899, s-au întâlnit la Târgu-Jiu în casele lui Ion Carabatescu. Au fost prezenți la întrunire: Dimitrie Sturza – Prim Ministru, Ionel Brătianu – Ministrul Lucrărilor Publice, Ion Carabatescu, Titu Frumuşanu, Dumitru Culcer, Cezar Pârăianu, Dincă Schileru, Numa Carabatescu, Numa Frumuşanu, Nicolae Iunian, Scarlat Moscu, Alexandru Ștefulescu ș.a.

Pe aversul şi pe reversul fotografiei aflate în Fondul Colecții Speciale. Fotografii, de la Biblioteca Națională a României, este aplicată ştampila roşie a Muzeului Al. Saint Georges.

Începând cu anul 1901, imobilul din fotografie aparține filialei Gorj a Băncii Naționale a României. Terenul pe care Ion Carabatescu a construit casa a aparținut, în anul 1877, lui Constantin Stanciovici Brănișteanu. Mai târziu, bucata de pământ a trecut în proprietatea familiilor Petrescu și Caribolu, iar în anul 1895, Ion Carabatescu a cumpărat de la avocatul Ștefan Dobruneanu și de la Ana Petrescu câte o bucată de teren. Aici a construit casa care se mai află și astăzi într-o stare foarte bună, aici fiind sediul Sucursalei Gorj a Băncii Naționale a României.

Negru pe alb! Primăria Târgu Jiu NU recunoaște „Calea Eroilor” ca fiind monument istoric!

Cât de departe pot merge reprezentanții primăriei când vine vorba de interesele grupurilor din care fac parte și cum se opun intrării Ansamblului monumental „Calea Eroilor” în Patrimoniul UNESCO, am aflat!

ȘOCANT! Pentru ei, „Calea Eroilor” nu face parte din ansamblul monumental aflat pe Lista Monumentelor Istorice din România!

Și impostori și analfabeți funcționali, parcă e prea mult! E vremea să afle și ei că Târgu Jiul nu e orașul lor, ci al nostru!

Pe 7 iulie, ne vedem la Târgu Jiu, pe „Calea Eroilor”!

Asociația culturală Tătărescu și Asociația cultural-istorică Pleniceanu, în parteneriat cu Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei – Filiala Gorj, organizează la Târgu Jiu, în data de 24 iunie 2022, cu ocazia celei de-a X-a ediții a Zilei universale a iei, Expoziția Națională de Fotografie Documentară „Cămașa tradițională, simbol al regalității românești”.

Expoziția va cuprinde 24 de fotografii document, o parte dintre acestea colorizate, cu reginele și prințesele României purtând costume și cămăși tradiționale, peste ani acestea devenind un simbol al regalității românești. Astăzi, ia tradițională, cămașa cu altiță, are șanse să ajungă în Patrimonial Mondial UNESCO.

Prin organizarea Expoziției Naționale de Fotografie Documentară „Cămașa tradițională, simbol al regalității românești”, Asociația culturală Tătărescu, Asociația cultural-istorică Pleniceanu și Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei – Filiala Gorj își propun să marcheze la Târgu Jiu, cea de-a X-a ediție a Zilei Universale a Iei, organizând această expoziție în data de 24 iunie 2022, între orele 10.00-17.00, în Piața Victoriei din Târgu Jiu, zona pietonală din fața Prefecturii Gorj.

Fotografiile expuse vineri la Târgu Jiu, provin din colecții particulare, Arhiva Națională a României și presa vremii, înfățișându-le pe reginele și prințesele României purtând costume și cămăși tradiționale. Prin organizarea acestei expoziții foto-documentare, Târgu Jiul se alătură municipiilor și orașelor care organizează în acest an evenimente dedicate Zilei Universale a Iei, dar și celebrării Centenarului Încoronării de la Alba Iulia.

Pe 23 martie 1821, la două zile după intrarea în București, Tudor Vladimirescu făgăduia să nu „cugete” împotriva vieţii, „cinstei” şi – în plus – a averii boierilor „patrioţi”, să ceară „toate trebuincioasele oştirilor a se împlini prin poruncile acestei stăpâniri”, deci conlucrare în administraţie cu reprezentanţii acestor boieri, să ia măsuri „spre încetarea pagubelor şi a răutăţilor ce au cercat drumeţii şi alţii” şi să determine poporul „a da toată supunerea şi ascultarea la stăpânirea ţării”.

În ziua de 23 martie 1821, Tudor Vladimirescu şi boierii rămaşi în Bucureşti au ajuns la un acord, cunoscut ca jurământul reciproc de credinţă. În virtutea acestuia, Tudor Vladimirescu recunoaşte „vremelnica stăpânire” a ţării, alcătuită din boierii „patrioţi”, acceptând să conducă ţara împreună cu ei. Boierii declară că „pornirea slugerului Tudor nu este rea”. Astfel, clasa politică a legitimat acţiunile lui Tudor. Despre soarta Revoluţiei, despre sfârşitul tragic şi nedrept al domnului Tudor, acest om cu „stofă de om mare, dar căruia i-au lipsit timpul, locul şi mijloacele”, se ştiu multe, dar istoricii mai au destule controverse cu privire la autorul memorabilei ziceri: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”.

Cunoscut sub numele de „Jurământul lui Tudor Vladimirescu”, aducem astăzi în spațiul online, acest document, după două secole de la semnarea sa.

(Sursa: Colecția digitală Restitutio – Asociația Pleniceanu, în original Arhiva Națională a României, Fond Muzeul Saint Georgeos, dos. III/12, f. 1, 1v.)

Asociația culturală Tătărescu, Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” și Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, în parteneriat cu Muzeul Județean „Alexandru Ștefulescu”, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Gorj și Asociația Detecții Gorj, au organizat vineri, 14 ianuarie 2022, la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Vădeni, un eveniment dedicat memoriei Eroinei, cu ocazia împlinirii a 128 de ani de la nașterea sa.

La eveniment au participat istorici, oameni de cultură, cadre militare în retragere și rezervă, profesori, pasionați de istorie, dar și elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 7, din partea familiei eroinei Ecaterina Teodoroiu fiind prezentă strănepoata acesteia, doamna Luminița Dragomir. Organizatorii au prezentat publicului o expoziție de fotografie documentară, copia actului de naștere al Ecaterinei Teodoroiu, precum și uniforma de sublocotenent a eroinei noastre, reprodusă conform regulamentului militar din timpul Primului Război Mondial”.

Evenimentul a fost moderat de către istoricul Andrei Popete Pătrașcu, președintele Asociației Pleniceanu, care a evocat personalitatea Ecaterinei Teodoroiu, fiica Gorjului intrată în legendă, prin jertfa sa eroică în timpul Primului Război Mondial. Despre eroină, faptele sale și evenimentul desfășurat la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Vădeni, au luat cuvântul: Marinela Strîmbulescu, președintele Asociației culturale Tătărescu, prof. univ. dr. Ion Mocioi, autor al unei importante monografii dedicate eroinei de la Jiu, Luminița Dragomir, strănepoată a Ecaterinei Teodoroiu, col. (rtr.) Walter Loga, președintele Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Gorj, istoricul Valentin Pătrașcu, de la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” și documentaristul gorjean Dorin Brozbă, realizatorul filmului documentar „Cătălina Teodoroiu, eroina poporului român”.

În cadrul manifestării organizate cu ocazia împlinirii a 128 de ani de la nașterea Ecaterinei Teodoroiu, Asociația culturală Tătărescu a prezentat copia actului de naștere al eroinei, originalul aflându-se în fondurile Serviciului Județean al Arhivelor Naționale din Gorj, într-un registru de nou născuți din anul 1894, iar Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” a expus uniforma de sublocotenent voluntar a eroinei Ecaterina Teodoroiu, reprodusă în conformitate cu regulamentele militare ale epocii, atât vestonul, cât și gradul de sublocotenent voluntar al tinerei eroine care și-a jertfit viața pentru întregirea națională, timpul Primului Război Mondial.

La 128 de ani de la naștere, dedicăm acest eveniment memoriei eroinei noastre „pentru dragostea-i de ţară, pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă!”.

Mai mult decât necesară, o discuţie ce poate ţine de actualitatea imediată este cu siguranță nevoia de cultură istorică. Abordarea cea mai potrivită a constituit-o starea de necesitate în care se găseşte studiul, cunoaşterea şi popularizarea istoriei. A istoriei naţionale în primul rând şi a istoriei universale în al doilea rînd.

Una dintre concluzii ultimilor ani a fost aceea că obiectul de studiu istorie în raport cu sistemul de educaţie şi învăţământ şi-a pierdut mult din amploarea, distincţia şi utilitatea sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori politici şi economici.

Desigur, istoria va rămâne ca fundament pentru formarea unei educaţii solide, consistente, însă nu pentru un număr aproape nelimitat de oameni în cadrul unui proces de şcolarizare exemplar. Poate că cel mai evident, mişcarea de globalizare oferă rezultate vizibile în sistemul de educaţie. În viitorul apropiat, cultura istorică a unui cetăţean, apoi extrapolată la un popor şi o naţiune va avea de suferit prin gradul de superficialitate şi interes arătate. Nu este limpede dacă această mutaţie va surveni şi în cazul popoarelor de mare cultură.

Revistele de cultură istorică sunt puţine pe piaţa românească, iar suportul financiar este neînsemnat. Oamenii au posibilitatea alegerii informaţiei de factură istorică din nenumărate surse, însă credibilitatea şi exactitatea surselor rămâne discutabilă în absenţa unei referinţe importante.

Percepţia publicului faţă de studierea sau cunoaşterea istoriei, chiar şi a celei naţionale s-a schimbat. Publicul este obişnuit cu alegeri uşoare a subiectelor, urmăreşte aspecte pozitive şi o lectură mai simplă, mai puţin orientată spre gândire aprofundată. Adaptarea la noua tehnologie de comunicare pentru cercetători ar putea uşura accesul către un public mai larg, cum de altfel şi cunoaşterea istoriei cel puţin pentru popularizare trebuie să urmărească aceiaşi cale.

Andrei Popete Pătrașcu

Asistăm, după 30 de ani de libertate, la o degradare intelectuală a vieții politice, la o contraselecție care ne-a adus în prim-plan repere analfabete funcțional nu doar în politica propriilor partide, cățărate sinecurist, dar cu pretenții să ne salveze, să ne facă mai europeni decât visa generația trecută la venirea americanilor, cu gen alternativ, dar fără tricolor.

România educată de politicieni corigenți la găsirea soluțiilor economice și sociale nu poate fi decât o țară repetentă de acum înainte, fără identitate, lăsată deliberat la periferia Europei.

Tudor Vladimirescu, martirul, eroul național, fără mormânt, rămâne în conștiința posterității drept unul dintre bărbații făuritori de istorie.

O istorie care astăzi, de la manuale, la discursul public, se cere a fi memorată pe genunchi, care şi-a pierdut din utilitatea și distincţia sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori interni și externi pentru care noțiunile de neam, patrie sau identitate națională trebuie șterse din vocabularul generațiilor tinere.

Sunt acestea doar câteva din motivele ferme pentru care Tudor Vladimirescu, acest erou martir, trebuie să vegheze prezentul, ca parte de început a reconstrucției României, astăzi supusă. Abia când vom înțelege asta, ne vom ridica din genunchi!

Tot circul politic și mediatic din ultimele zile, chiar săptămâni ori luni, se joacă peste cadavrele neîmbrăcate ale românilor, peste umilința și sfidarea celor încă în viață. Banii și interesele de grup sunt cele care dictează soluțiile de compromis, criza și direcția României anesteziată de acești gropari numiți generic: putere și opoziție. Toți sunt din același aluat. Și unii și alții.

A întreba dacă USR și Plus stau într-un singur om, demis astăzi, dacă premierul și-a anunțat stăpânul abia după ce a semnat revocarea ministrului, sau dacă opoziția vrea alegeri anticipate, sunt doar câteva întrebări din multe altele, la care nu așteptăm răspunsuri! Și peste toate, se arată a patra putere, pompând audiență și profit!

România este condusă de actuala clasă politică pe ultimul drum. Opriți dricul! Cum ar spune Bacalbașa. Mortu’ ăsta n-a dat plicul!

Aproape că a devenit stânjenitor pentru unii dintre noi să vorbim astăzi despre cultura românească, despre istoria trăită în tranșee, de pildă, de soldatul român de ieri, eroul ignorat de astăzi, despre patrie și neam. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, generația care va urma generației tinere nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității lor.

Ce se întâmplă astăzi cu noi, românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a le pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem rădăcini spunem cultură și istorie.

Din nefericire, și este o situație obiectiv constatată, în ultimii ani, școala românească nu mai este capabilă să direcționeze interesul tinerilor spre aceste subiecte, sau să ilustreze în mod corect istoria și cultura națională, consolidând legăturile dintre cei tineri și trecut, cu valorile sale naționale reale.
„Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Ne pierdem coloana vertebrală și vom sfârși prin a ne deplasa în genunchi. Poate doar așa vom fi mai aproape de cei pe ale căror oase odihnește astăzi pământul României. Nu avem nevoie de cuvinte în fața lor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând în vene istoria fiecăruia dintre noi. Fără ei, astăzi, nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează, într-un cuvânt, România!

Mai mult decât necesară, o discuţie ce poate ţine de actualitatea imediată este cu siguranță nevoia de cultură istorică. Abordarea cea mai potrivită a constituit-o starea de necesitate în care se găseşte studiul, cunoaşterea şi popularizarea istoriei. A istoriei naţionale în primul rând şi a istoriei universale în general.

Una dintre concluzii ultimilor ani a fost aceea că obiectul de studiu istorie în raport cu sistemul de educaţie şi învăţământ şi-a pierdut mult din amploarea, distincţia şi utilitatea sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori politici şi economici.

Desigur, istoria va rămâne ca fundament pentru formarea unei educaţii solide, consistente, însă nu pentru un număr aproape nelimitat de oameni în cadrul unui proces de şcolarizare exemplar. Poate că cel mai evident, mişcarea de globalizare oferă rezultate vizibile în sistemul de educaţie. În viitorul apropiat, cultura istorică a unui cetăţean, apoi extrapolată la un popor şi o naţiune va avea de suferit prin gradul de superficialitate şi interes arătate. Nu este limpede dacă această mutaţie va surveni şi în cazul popoarelor de mare cultură.

Revistele de cultură istorică sunt puţine pe piaţa românească, iar suportul financiar este neînsemnat. Oamenii au posibilitatea alegerii informaţiei de factură istorică din nenumărate surse, însă credibilitatea şi exactitatea surselor rămâne discutabilă în absenţa unei referinţe importante.

Percepţia publicului faţă de studierea sau cunoaşterea istoriei, chiar şi a celei naţionale s-a schimbat. Publicul este obişnuit cu alegeri uşoare a subiectelor, urmăreşte aspecte pozitive şi o lectură mai simplă, mai puţin orientată spre gândire aprofundată. Adaptarea la noua tehnologie de comunicare pentru cercetători ar putea uşura accesul către un public mai larg, cum de altfel şi cunoaşterea istoriei cel puţin pentru popularizare trebuie să urmărească aceeaşi cale.

În urma votului de miercuri, 13 mai 2020, data de 4 iunie va fi declarată Ziua Tratatului de la Trianon. Proiectul de lege în acest sens a fost adoptat de deputaţi cu 235 voturi ”pentru”, 21 ”împotrivă” şi 25 abţineri.

Iniţiativa legislativă prevede posibilitatea organizării, la nivel naţional şi local, de manifestări cultural-educative şi ştiinţifice consacrate conştientizării semnificaţiei şi importanţei Tratatului de la Trianon.
Unul dintre inițiatorii proiectului este senatorul PSD Titus Corlățean. Acesta a salutat importanța votului din Parlament pe care îl consideră un „vot istoric”. Corlățean și-a manifestat speranța că președintele Klaus Iohannis va promulga până la 4 iunie 2020 proiectul legislativ votat de Parlamentul României.

Așa cum era de așteptat au apărut și primii contestatari. Pe lângă UDMR, câteva asociații cer președintelui Iohannis sa nu promulge această lege, motivând că este una toxică.

Tratatul de la Trianon a fost semnat pe data de 4 iunie 1920 în Palatul Marele Trianon de către Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, care recunoştea cedarea unor mari porţiuni din teritoriul fostului imperiu Austro-Ungar către alte state ca România, Cehoslovacia sau Regatul Sârbilor şi Croaţilor.

Pentru că atât poate actualul ministru al Culturii, Irina Rimes a fost desemnată ambasadoare a Zilei Naționale Brâncuși: „Eu sunt mai mainstream. De mică am știut de Coloana Infinitului și m-a fascinat. Am fost la Târgu Jiu, am vizitat unele dintre lucrările domnului sculptor. N-am avut mereu tangență foarte foarte mare cu cultura, cu cultura ne-contemporană pentru că am fost și eu copil, am crescut la țară. În momentul când am început să-l descopăr pe Brâncuși, m-au fascinat lucrările lui că nu reprezentau neapărat cum se numesc.”

Nu ştiu care sunt raţiunile ce au condus în ultimii ani la încercările repetate de a demitizare opera și pe sculptorul Constantin Brâncuși. Pentru că doar despre rea intenție putem vorbi în cazul atâtor scandaluri iscate în jurul operelor lăsate moștenire de sculptorul născut în urmă cu 144 de ani, la Hobița, în Gorj. Credeam că Brâncuşi s-a născut ca să ne purifice de „mediocritatea şi superficialitatea” pe care viaţa ni le-a imprimat în fiecare zi, oră, minut şi secundă. Astăzi, ministrul Culturii, mediocru și superficial, ne-a oferit lecția despre cum Ziua Națională Brâncuși poate fi trântită în spatele imaginii unei simple duduie fascinată în copilărie că lucrările lui Brâncuși „nu reprezentau neapărat cum se numesc.”

Astăzi, aveam nevoie să-i spunem lui Brâncuși că nu ne-a lăsat nici proști și nici săraci, dacă i-au aparținut vreodată aceste vorbe, dar atât poate un domn ministru și consilierii săi să facă pentru Ziua Națională Brâncuși, iar mie îmi este rușine!

În ultimii ani regionalizarea României părea un subiect abandonat, dispărând de pe agenda publică de lucru a celor care se încăpățânau să reia subiectul.
Cel care deja ne-a obișnuit să reia teme de interes public, președintele Klaus Iohannis a promis de curând reluarea unei discuții serioase legate de regionalizare, sugerând că actuala hartă administrativă trebuie schimbată. Doar astfel, crede acesta, se pot reduce diferențele mari de dezvoltare dintre zonele României. Ultimele date pe regiuni arată că Bucureștiul parcă face parte din altă țară, având un PIB pe cap de locuitor aproape de cel al Berlinului. Banatul se dovedește „fruncea” restului țării, în timp ce Moldova este aproape cea mai săracă regiune din Uniunea Europeană.
Cui foloseşte regionalizarea şi cum va ajuta aceasta la creşterea economică a României, sunt doar două din întrebările la care nimeni nu se mai gândea să răspundă. Mai mult, etnicii maghiari înțeleg prin regionalizare „autonomie”, în timp ce importanţi lideri locali din toate cele opt regiuni preconizate și-au manifestat nemulțumirea. Motivele sunt, desigur, evidente.
Din punct de vedere economic, sunt voci care afirmă că regionalizarea va ajuta ţara noastră la absorţia de fonduri europene şi atragerea de investiţii, care sinceri fiind, au lipsit cu desăvârșire în timpul guvernului Cioloș. Mai mult, organizarea administrativă este necesară, pentru că evoluţia pe care o avem de la ultima regionalizare, din timpul lui Ceauşescu, arată un lucru foarte grav: disparităţile dintre regiuni s-au păstrat. Numai că acestea nu sunt lucruri noi, neştiute. Regionalizarea nu se poate face pe genunchi, e datoria celor care o propun să vină cu o analiză de impact detaliată.
Nu ştim sigur dacă președintele Klaus Iohannis a studiat foarte bine consecinţele împărţirii României pe regiuni, pentru că se vor impun măsuri de natură fiscală, bugetară, a pieţei muncii, şi toate acestea, pentru a pregăti o dezvoltare în viitor. Concluzia nu este însă una doar de ordin economic. Măsura de reorganizare este necesară, dar nu se poate face doar prin voinţă politică. Ea trebuie să aibă în spate o judecată economică, sociologică, antropologică foarte serioasă, pentru că avem în atenţie mai mulţi factori – regionalizare înseamnă economie, societate, politică, cultură, tradiţie şi chiar religie.
Președintele, suntem siguri, cunoaște toate aceste detalii, dar cum multe nu mai are de spus în această perioadă, se folosește de subiecte care pot genera „patimi” printre unii și alții, că deh, o Românie dezbinată este mai de dorit pentru unii decât o Românie unită.

Fotografia realizată de prințul moștenitor Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, în vara anului 1938, mamei eroinei Ecaterina Teodoroiu, în fața casei din Vădeni, este o fotografie document deosebit de importantă pentru istoria Gorjului. Viitorul rege al României se află într-o vizită de documentare, alături de colegii din clasa palatină.

(Ion Conea, Un prinț prin țara lui, Craiova, Editura Scrisul Românesc S.A., 1940)

De-a lungul anului, în diferite localităţi, ori la diferite mânăstiri se fac pelerinaje la Sfintele Moaşte ale unor sfinţi români sau străini, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi. Oamenii se închină la ele cu speranţa că vor găsi vindecarea bolilor sau rezolvarea la problemele lumeşti. Totuși, nimeni nu se întreabă la ce se închină de fapt şi ce se ascunde în cutiile argintate. Nici Biserica Ortodoxă Română nu pare să știe cu exactitate numărul osemintelor sfinte prezente în lăcaşurile de cult, însă dacă ar fi să consultăm site-urile creştin-ortodoxe, aflăm că există nu mai puţin de 700 de moaşte, adăpostite în peste 250 de biserici şi mănăstiri. Cu siguranță numărul acestora este cu mult mai mare, numai în acest an părți din mai multe moaște de sfinți fiind împărțite la diverse mănăstiri și biserici.

România este o țară plină cu moaște sfinte și degeaba, își spun unii în barbă. Nu mai avem nici spor, nici liniște, ne dușmănim unii cu alții și ne bucurăm atunci că răul se abate asupra celuilalt.

Pentru că avem moaşte fără număr, Patriarhia a decis totuși că este vremea să ţină o evidenţă clară a tuturor osemintelor sfinte din România, într-un catalog special. „Este o tradiţie veche, românească şi creştinească, pelerinajul la astfel de moaște sfinte”, s-ar grăbi cei mai mulţi să spună, dar când îmbrâncelile între credincioşi iau locul smereniei, conotaţiile sunt de altă natură decât cea religioasă.

Numeroşi români, creştini până în adâncul sufletului şi măduva oaselor, străbat distanţe mari cu diferite mijloace de transport, uneori pe jos, stau zeci de ore la cozi interminabile, pe ploaie sau caniculă, se târăsc chiar în genunchi sute de metri, chiar kilometri, pentru ca să ajungă să se închine, să sărute Sfintele Moaşte şi să-i spună acelui sfânt ceea ce le apasă sufletul.

Au ajuns de pomină pelerinajele la moaştele Sfintei Paraschiva de la Iaşi, ale Sfintei Filofteia de la Argeş sau ale Sfântului Dimitrie Basarabov de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. De câțiva ani și osemintele părintelui Arsenie Boca de la Prislop atrag sute de mii de credincioși, Biserica Ortodoxă Română urmând să îl canonizeze în acest an, pe 28 noiembrie.

Mai ceva ca atunci când trebuie să îşi exprime atitudinea civică, românii participă iată, cu sutele de mii la pelerinaje şi îşi pun toată credinţa în Sfintele Moaşte pe care le venerează. Sigur, spun unii, este de neînţeles pentru străinii de credinţa ortodoxă sau de învăţătura creştinească de unde găsesc unii români atâta evlavie şi pot să acorde atâta cinste unor rămăşiţe pământeşti ale unor oameni, care au trăit aici pe pământ, cunoscând toate cele omeneşti. Iată că se poate. Românul încă mai are frică de Cel de Sus, își pune toată speranța în puterile Sale, iar sfinții și moaștele acestora devin purtători de Dumnezeu.

Iată cum, de câțiva ani, data de 19 februarie, ziua nașterii sculptorului Constantin Brâncuși, a devenit Ziua Națională Brâncuși, declarată prin lege în noiembrie 2015, ca o recunoaștere a rolului și locului marelui sculptor în cultura românească. Acesta s-a născut în anul 1876, la Hobița, în județul Gorj, fiind astăzi considerat cel mai important artist român, dar și „părintele sculpturii moderne”.

Deşi Brâncuşi se bucură astăzi de o notorietate mondială, noi încă nu i-am decriptat mitul. Brâncuşi nu mai este de mult al gorjenilor, pentru că el aparţine lumii. Brâncuşi este doar un miracol născut pe plaiuri gorjene. A lăsat circa 720 opere de artă: statui şi statuete, picturi şi desene, dar mai presus de toate, prin unicitatea sa, complexul sculptural de la Tîrgu-Jiu, ridicat între anii 1937-1939. „Așteptați până când voi muri – și veți putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu”, spunea Brâncuși în urmă cu mai bine de 60 de ani. Și adevăr a grăit acest om.

Arta lui Brâncuşi a problematizat. Gândirea sa este o problemă greu de rezolvat. A supus şi exprimat Brâncuşi lumea şi elementele ei, ca mai apoi să-şi făurească propriul univers, să regândească treptele cunoaşterii complicate şi profunde. E trist că ceea ce Brâncuşi a zămislit cu sufletul său, noi nu putem nici măcar recondiţiona, restaura şi păstra. Înţelegem poate că Brâncuşi dialoga neîncetat cu piatra căreia îi dădea formă. Îi dădea o parte din sufletul său. Când vom învăţa şi noi limbajul operelor sale vom ştii să le preţuim la inegalabila lor valoare.

Nu ştim nici astăzi care au fost raţiunile care au condus în ultimii ani, aici în România, la încercările repetate de demitizare a operei lui Constantin Brâncuși. Pentru că doar despre demitizare putem vorbi în cazul atâtor scandaluri iscate în jurul operelor lăsate moștenire de marele sculptor. Și totuși, Brâncuşi s-a născut ca să ne purifice pe noi de „mediocritatea şi superficialitatea” pe care viaţa ni le-a imprimat în fiecare zi, oră, minut şi secundă.

Şi dacă ar fi să ne luăm după unii, arta tinde de vreo sută de ani să se substituie religiei. În acest caz, am completa noi, Brâncuşi a săvârşit, cu fiecare sculptură a sa, un act de demiurgie, astfel încât aici, la Târgu Jiu, putem spune – precum anticul Heraclit – „şi aici locuiesc zeii”. „Să creezi ca un Demiurg, să munceşti ca un sclav” – mărturisea Brâncuşi – şi toate acestea pentru „a se salva ca om”. Modestia sa nu are margini şi limite. Este precum infinitul întruchipat de Columna ce îşi scaldă trupul în apusul soarelui în acest oraş drag nouă şi „Titanului”.