Nevoia de cultură istorică

Mai mult decât necesară, o discuţie ce poate ţine de actualitatea imediată este cu siguranță nevoia de cultură istorică. Abordarea cea mai potrivită a constituit-o starea de necesitate în care se găseşte studiul, cunoaşterea şi popularizarea istoriei. A istoriei naţionale în primul rând şi a istoriei universale în general.

Una dintre concluzii ultimilor ani a fost aceea că obiectul de studiu istorie în raport cu sistemul de educaţie şi învăţământ şi-a pierdut mult din amploarea, distincţia şi utilitatea sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori politici şi economici.

Desigur, istoria va rămâne ca fundament pentru formarea unei educaţii solide, consistente, însă nu pentru un număr aproape nelimitat de oameni în cadrul unui proces de şcolarizare exemplar. Poate că cel mai evident, mişcarea de globalizare oferă rezultate vizibile în sistemul de educaţie. În viitorul apropiat, cultura istorică a unui cetăţean, apoi extrapolată la un popor şi o naţiune va avea de suferit prin gradul de superficialitate şi interes arătate. Nu este limpede dacă această mutaţie va surveni şi în cazul popoarelor de mare cultură.

Revistele de cultură istorică sunt puţine pe piaţa românească, iar suportul financiar este neînsemnat. Oamenii au posibilitatea alegerii informaţiei de factură istorică din nenumărate surse, însă credibilitatea şi exactitatea surselor rămâne discutabilă în absenţa unei referinţe importante.

Percepţia publicului faţă de studierea sau cunoaşterea istoriei, chiar şi a celei naţionale s-a schimbat. Publicul este obişnuit cu alegeri uşoare a subiectelor, urmăreşte aspecte pozitive şi o lectură mai simplă, mai puţin orientată spre gândire aprofundată. Adaptarea la noua tehnologie de comunicare pentru cercetători ar putea uşura accesul către un public mai larg, cum de altfel şi cunoaşterea istoriei cel puţin pentru popularizare trebuie să urmărească aceeaşi cale.

Vot istoric în Parlament! Camera Deputaţilor își spală rușinea!


În urma votului de miercuri, 13 mai 2020, data de 4 iunie va fi declarată Ziua Tratatului de la Trianon. Proiectul de lege în acest sens a fost adoptat de deputaţi cu 235 voturi ”pentru”, 21 ”împotrivă” şi 25 abţineri.

Iniţiativa legislativă prevede posibilitatea organizării, la nivel naţional şi local, de manifestări cultural-educative şi ştiinţifice consacrate conştientizării semnificaţiei şi importanţei Tratatului de la Trianon.
Unul dintre inițiatorii proiectului este senatorul PSD Titus Corlățean. Acesta a salutat importanța votului din Parlament pe care îl consideră un „vot istoric”. Corlățean și-a manifestat speranța că președintele Klaus Iohannis va promulga până la 4 iunie 2020 proiectul legislativ votat de Parlamentul României.

Așa cum era de așteptat au apărut și primii contestatari. Pe lângă UDMR, câteva asociații cer președintelui Iohannis sa nu promulge această lege, motivând că este una toxică.

Tratatul de la Trianon a fost semnat pe data de 4 iunie 1920 în Palatul Marele Trianon de către Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, care recunoştea cedarea unor mari porţiuni din teritoriul fostului imperiu Austro-Ungar către alte state ca România, Cehoslovacia sau Regatul Sârbilor şi Croaţilor.

La fel de proști și la fel de săraci… „domnule sculptor”

Pentru că atât poate actualul ministru al Culturii, Irina Rimes a fost desemnată ambasadoare a Zilei Naționale Brâncuși: „Eu sunt mai mainstream. De mică am știut de Coloana Infinitului și m-a fascinat. Am fost la Târgu Jiu, am vizitat unele dintre lucrările domnului sculptor. N-am avut mereu tangență foarte foarte mare cu cultura, cu cultura ne-contemporană pentru că am fost și eu copil, am crescut la țară. În momentul când am început să-l descopăr pe Brâncuși, m-au fascinat lucrările lui că nu reprezentau neapărat cum se numesc.”

Nu ştiu care sunt raţiunile ce au condus în ultimii ani la încercările repetate de a demitizare opera și pe sculptorul Constantin Brâncuși. Pentru că doar despre rea intenție putem vorbi în cazul atâtor scandaluri iscate în jurul operelor lăsate moștenire de sculptorul născut în urmă cu 144 de ani, la Hobița, în Gorj. Credeam că Brâncuşi s-a născut ca să ne purifice de „mediocritatea şi superficialitatea” pe care viaţa ni le-a imprimat în fiecare zi, oră, minut şi secundă. Astăzi, ministrul Culturii, mediocru și superficial, ne-a oferit lecția despre cum Ziua Națională Brâncuși poate fi trântită în spatele imaginii unei simple duduie fascinată în copilărie că lucrările lui Brâncuși „nu reprezentau neapărat cum se numesc.”

Astăzi, aveam nevoie să-i spunem lui Brâncuși că nu ne-a lăsat nici proști și nici săraci, dacă i-au aparținut vreodată aceste vorbe, dar atât poate un domn ministru și consilierii săi să facă pentru Ziua Națională Brâncuși, iar mie îmi este rușine!

Atunci când unii își doresc România dezbinată

În ultimii ani regionalizarea României părea un subiect abandonat, dispărând de pe agenda publică de lucru a celor care se încăpățânau să reia subiectul.
Cel care deja ne-a obișnuit să reia teme de interes public, președintele Klaus Iohannis a promis de curând reluarea unei discuții serioase legate de regionalizare, sugerând că actuala hartă administrativă trebuie schimbată. Doar astfel, crede acesta, se pot reduce diferențele mari de dezvoltare dintre zonele României. Ultimele date pe regiuni arată că Bucureștiul parcă face parte din altă țară, având un PIB pe cap de locuitor aproape de cel al Berlinului. Banatul se dovedește „fruncea” restului țării, în timp ce Moldova este aproape cea mai săracă regiune din Uniunea Europeană.
Cui foloseşte regionalizarea şi cum va ajuta aceasta la creşterea economică a României, sunt doar două din întrebările la care nimeni nu se mai gândea să răspundă. Mai mult, etnicii maghiari înțeleg prin regionalizare „autonomie”, în timp ce importanţi lideri locali din toate cele opt regiuni preconizate și-au manifestat nemulțumirea. Motivele sunt, desigur, evidente.
Din punct de vedere economic, sunt voci care afirmă că regionalizarea va ajuta ţara noastră la absorţia de fonduri europene şi atragerea de investiţii, care sinceri fiind, au lipsit cu desăvârșire în timpul guvernului Cioloș. Mai mult, organizarea administrativă este necesară, pentru că evoluţia pe care o avem de la ultima regionalizare, din timpul lui Ceauşescu, arată un lucru foarte grav: disparităţile dintre regiuni s-au păstrat. Numai că acestea nu sunt lucruri noi, neştiute. Regionalizarea nu se poate face pe genunchi, e datoria celor care o propun să vină cu o analiză de impact detaliată.
Nu ştim sigur dacă președintele Klaus Iohannis a studiat foarte bine consecinţele împărţirii României pe regiuni, pentru că se vor impun măsuri de natură fiscală, bugetară, a pieţei muncii, şi toate acestea, pentru a pregăti o dezvoltare în viitor. Concluzia nu este însă una doar de ordin economic. Măsura de reorganizare este necesară, dar nu se poate face doar prin voinţă politică. Ea trebuie să aibă în spate o judecată economică, sociologică, antropologică foarte serioasă, pentru că avem în atenţie mai mulţi factori – regionalizare înseamnă economie, societate, politică, cultură, tradiţie şi chiar religie.
Președintele, suntem siguri, cunoaște toate aceste detalii, dar cum multe nu mai are de spus în această perioadă, se folosește de subiecte care pot genera „patimi” printre unii și alții, că deh, o Românie dezbinată este mai de dorit pentru unii decât o Românie unită.

Inedit: Fotografie document cu mama Ecaterinei Teodoroiu, realizată de regele Mihai I (18 iunie 1938)

Fotografia realizată de prințul moștenitor Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, în vara anului 1938, mamei eroinei Ecaterina Teodoroiu, în fața casei din Vădeni, este o fotografie document deosebit de importantă pentru istoria Gorjului. Viitorul rege al României se află într-o vizită de documentare, alături de colegii din clasa palatină.

(Ion Conea, Un prinț prin țara lui, Craiova, Editura Scrisul Românesc S.A., 1940)

Gorjul pe harta României eroice. Studii și articole

Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite sa te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Ce se întâmplă însă astăzi cu noi românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem ră-dăcini spunem Istorie și legătura noastră fizică, directă cu istoria: EROII.carte

Ajungem astfel să rătăcim, căci fără repere, ne pierdem identitatea națională. Ei, eroii și istoria tăcută a jertfei lor sunt acele repere pe care încet le pierdem din vedere, nu neapărat ignoranți, dar preocupați de condiția imediată, directă. Nu mai avem timp să ne hrănim sufletul cu aceste repere, atât de necesare astăzi. Eroii au fost, sunt și vor rămâne piatra de temelie a comunității, fără de care, identitatea noastră se poate prăbuși. Și atunci se naște o întrebare: Ce datorăm noi eroilor?

Cu siguranță, răspunsurile pot apărea într-un mod suprinzător, în funcție de felul în care fiecare își raportează propria existență la eroi. Nu avem nevoie de cuvinte în fața eroilor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând istoria familiilor noastre prin vene. Fără ei, astăzi noi nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează într-un cuvânt România de astăzi.

Despre istoria tăcută a jertfei eroilor vorbesc mormintele lor, monumentele, sigur acelea care încă își mai înalță trupurile spre cer. Să credem oare că ei eroii, în tăcerea lor își vor întoarce privirea de la noi, așa cum noi o facem, periclitându-le memoria? Sau ne veghează încă și în buna lor credință ne pot înțelege, chiar și atunci când noi nu mai suntem în stare să o facem? Tăcerea lor poate prinde glas doar în sufletele curate care simt românește.

Prezentul volum cuprinde o serie de studii și articole scrise în ultimii ani, dedicate eroilor gorjeni care, de-a lungul timpului, au așezat Gorjul pe harta României eroice. Sacrificiul și numele lor rămân pildă generațiilor de azi și de mâine.

Evreii și legăturile lor cu Gorjul, în timpul Holocaustului

Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. A fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia. Astăzi, mai mult ca oricând, abordarea tematici Holocaustului reclamă imperios lecţia asumării istoriei de către tânăra generaţie.

Vorbim aşadar despre filele negre ale istoriei, despre drama unui popor însângerat, a cărui „soluţie finală” era aclamată cu vehemenţă de către ideologia nazistă. Ne preocupă astăzi, responsabilizarea tinerei generaţii la dramele istoriei, dar şi implementarea unor valori care în trecut au fost subminate. O lecţie despre puterea toleranţei este oricând binevenită, cu atât mai mult, cu cât aceasta se adresează celor tineri prin teme ce pun în dezbatere combaterea discriminării, promovarea respectului şi înţelegerii reciproce la umanism, definit prin valorile lui fundamentale.

În cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului „Yad Vashem” din Israel, instituție în care am urmat și noi cursuri, sub forma unor workshop-uri și seminarii, în urmă cu șase ani, funcţionează Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au locuit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului.[1]

În 2005 Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar România este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română referitoare la problematica Holocaustului au fost deja publicate sub egida „Yad Vashem”.

O perioadă istorică, în general, dar mai în special una de mare complexitate, cum este aceea a Holocaustului, trebuie cunoscută sub toate aspectele sale, unele contradictorii, dar urmărind în permanenţă legătura şi proporţia diverselor planuri.[2]  Refuzul foarte îndelungat de a recunoaşte realitatea Holocaustului în România, inclusiv lipsa de acces la fondurile arhivistice relevante.

În prezent, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţile participă la comemorarea Holocaustului, iar în Parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa societăţii, existând şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii.

dscn7307Despre evrei și legăturile acestora cu Gorjul, și implicit cu Târgu-Jiul, în perioada Holocaustului, nu există foarte multe mărturii. Iată de ce credem că este imperios necesară cercetarea cu responsabilitate a acestei teme. Nu trebuie uitată nicio clipă realitatea istorică relevată de documentele vremii și mai ales contextul contemporan acelor evenimente.

La Târgu-Jiu, în anul 1939, se arată în lucrarea Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), a fost înființat un lagăr în care au fost cazați circa 6.000 de refugiați polonezi, imediat după ce Polonia a căzut sub dominația nazistă.[3] Construit la periferia municipiului Târgu Jiu, pe o întindere destul de mare, cu participarea efectivă a soldaților polonezi refugiați, avea construite 10 bucătării, barăci din lemn, care puteau adăposti fiecare câte 250 – 300 de persoane, două cantine, 20 de puncte sanitare, săli de cursuri, teatru precum și alte clădiri în care refugiații desfășurau diferite activități. Au funcționat chiar și școli primare și cursuri gimnaziale pentru copiii polonezilor care aveau vârsta de a merge la școală.

Ulterior, în lagăr au fost internați evrei, cei mai mulți originari din Basarabia, „suspectați de comunism”, al căror număr ajunsese la 414, conform evidenței făcute de colonelul Gheorghe Zlătescu, comandantul lagărului. La 8 septembrie 1942, 407 dintre ei au fost deportați în Transnistria, în lagărul de la Vapniarka[4]. Mulți și-au găsit sfârșitul fie pe drum, fie odată ajunși în lagăr.

Mărturie a trecerii lor pe aceste meleaguri, sunt astăzi la Târgu-Jiu, un ceas solar şi o rocă de bazalt pe care este săpată silueta unui vultur polonez cu capul întors spre dreapta, cu aripile care, deoparte și alta, sugerează un sfeșnic cu șapte brațe. În imagologia iudaică, acest candelabru, cu şapte braţe (trei pe laterale și altul în centru), numit Menorah, are conotații sacre. Menorah este emblema oficială a Israelului din 1949.

La Institutul Internațional de Studiere a Holocaustului de la Yad Vashem, din Israel, există astăzi documente (liste și rapoarte) cu privire la evreii români (nu polonezi) aduși în lagărul de la Târgu-Jiu în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, în timpul regimului legionar, dar și mai târziu, în 1942 și 1943.

Despre evreii care însă locuiau în Târgu-Jiu în acea perioadă, aflăm din mărturiile vremii că autorităţile locale au considerat că manifestarea unei atitudini îngăduitoare faţă de aceștia, este mai potrivită decât măsura deportării forțate și implicit o moarte sigură.

Într-o adresă a Camerei de Muncă, oficiul Târgu-Jiu, din 23 august 1941, către Ministerul Muncii se relata modul în care fuseseră aplicate prevederile legii cu privire la situaţia imobilelor proprietate evreiască din reşedinţa judeţului Gorj: „Domnule Ministru. La ordin al Domniei-Voastre telegrafic H.O. 38101, din 21 august, anul curent, avem onoare a răspunde urmatoarele: În oraşul Târgu-Jiu, fiind un număr redus de evrei ale căror bunuri urmează a fi expropriate, potrivit legilor în vigoare, numărul acestor imobile e de asemenea foarte restrâns, abia dacă sunt 6-7 în această situaţie. Un imobil central, corespunzător unei instituţii şi care ar putea eventual adăpostii două-trei instituţii cu interese asemănătoare este casa evreului Ozias Weinfeld din strada Sfinţii Apostoli. Suntem informaţi însă că acest imobil a fost solicitat şi de Poliţia locală ca şi de Cursurile Profesionale de Ucenici care n-au imobile proprii în acest oraş. Dacă s-ar afecta Cursurilor Profesionale, atunci am putea avea loc şi noi. În ipoteza că acest imobil va fi atribuit altei instituţii, propunem imobilul fraţilor S. Aladjem din strada Victoriei nr. 90 care are 4-5 camere şi dependinţe, suficiente pentru instituţia noastră şi situate pe strada principală a oraşului. Există în oraş, str. Victoria, nr. 51, un imobil central cu 2 prăvălii la parter şi 7-8 la etaj, proprietatea evreului Carol Wexler, dar se crede că acesta fiind veteran al războiului trecut, va fi ferit de expropriere. De asemenea este în str. Unirii casa evreului Albert Haber, foarte potrivită intereselor noastre, dar şi acesta fiind invalid din trecu tul război se poate să fie ferit de expropriere. Pentru orice eventualitate, noi ne-am mulţumi cu imobilul S. Aladjem fiind siguri că proprietarii nu au nici un motiv a fi scutiti de expropriere.[5]

Dintr-o altă adresă, datată 19 mai 1942, aflăm că la Târgu-Jiu în luna martie a aceluiași an, o comisie formată din profesor Badea George, inspector special de românizare, M. Petrovici Berindei, preşedintele Camerei de Muncă din Craiova şi N.D. Comşa, preşedintele Camerei de Comerţ din Târgu-Jiu şi Eugeniu Stamatescu, secretar, au încheiat un process verbal cu privire la revizuirea populația de origine evreiască din Târgu-Jiu: „Astăzi , data de 4 martie 1942, ne-am întrunit în sedinţă şi am procedat la revizuirea evreilor din oraşul Târgu-Jiu după cum urmează: Mohnlatt Natan, ceasornicar; Rosenfeld Nicolae, ceasornicar; Rosenfeld Alexandru, geamgiu, toţii trei de la firma Mohnblatt, unicul ceasornicar din localitate, care cu toate publicaţiile facute în ziare şi pe la diferite firme n-a putut găsi lucrători calificaţi etnici români; Dr. Iulian Bercovici, medic univ. cunoscut ca o persoană de bună reputaţie şi folositor obştii româneşti în trecut; Dr. Abramovici David, fost medic, căpitan activ, pensionar militar în prezent rechiziţionat de către C7 Armată cu ordinul nr. 301 din 2 martie 1942;  Nisipeanu Frideric, tehnician dentist, potrivit şi absolute indispensabil pentru lucrările dentare ale publicului; Ossias Weinfeld, dentist indispensabil în localitate ca unicul dentist, români nefiind în localitate; Brandes Avram, tehnician laborant în cabinetul lui Ossias Weinfeld; Stănculescu Aurel, laborant în cabinetul lui Ossias Winfeld; Salzberger Alexandru, specialist în cherestea la firma D-tru Maniţescu.[6]

O altă lucrare, intitulată „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj, în mărturii ale vremii (1938-1947), relatează situaţiile a doi evrei, Stănculescu Aurel şi Bercovici Iulian.[7] În timp ce în alte judeţe ale ţării evreii erau deportaţi, în Gorj prin grija prefectului Theodor Graur: „evreul Stănculescu Aurel, bacalaureat în vârstă de 29 de ani, cu domiciliul în Târgu-Jiu” va servi ca dactilograf la Prefectura judeţului, începând cu data de 3 martie 1943,[8] în timp ce Bercovici Iulian, medic evreu, primea din partea aceluiaşi prefect o recomandare către ministerul Afacerilor Interne în care se arăta că „şi-a făcut în mod conştiincios datoria de medic[9].

*

*           *

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după crearea Statului Israel, Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat Legea „Yad Vashem” pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare (și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după  tradiția iudaică, cu titlul de „Drepți ai Popoarelor”  sau „Drepți între Popoare”. Pe baza acestei legi a fost înfiinţat Institutul de stat „Yad  Vashem” de la Ierusalim pentru studierea victimelor Holocaustului.[10]

Unul din obiectivele acestui institut îl reprezintă identificarea și omagierea celor „Drepți între popoare”, neevrei care „în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri, și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți”.[11]

Prin intermediul acestui institut, Statul Israel a început să acorde Titlul de „Drept între popoare” (în ebraică חסיד אומות העולם Hasid Umot Haolam – n.n.), în viață sau post mortem, pentru perpetuarea memoriei martirilor și eroilor din perioada Holocaustului.

Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea și analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate” (Înalta Curte de Casație israeliană). Cei recunoscuți ca „Drepți între popoare”, primesc în afară de titlu, o diplomă și o medalie pe care este încrustat numele laureatului care se mai înscrie și pe Zidul de onoare din Grădina Drepților între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim.

Acest titlu conferă cetățenia de onoare a Statului Israel, iar însemnele distincției sunt conferite într-un cadru festiv laureatului sau urmașilor imediați, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv.[12]

Prin acordarea acestui titlu şi unor cetăţeni români care au mers împotriva curentului şi au refuzat să abdice de la principiile de bază ale umanismului, este o dovadă elocventă că omenia acestor „oameni drepţi” care pentru mâna intinsă unor oameni în suferinţă şi-au periclitat viaţa, cariera, liniştea căminului, se poate menţine şi în situaţii limită. Este memoria celor puţini la număr dar care care au trecut testul acestei situaţii, care s-a numit Holocaust.

Aceşti oameni, – arată dr. Liviu Rotman în lucrarea „Demnitate în vremuri de restrişte” – prin împotrivirea lor au format o anume societate civilă, care s-a opus totalitarismului şi au lăsat o poartă deschisă speranţei. [13]

Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare, aproximativ 70. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerăm dacă spunem de eroism, sunt puţin cunoscute.

Sunt însă şi mulţi români care nu au primit înalta recunoaştere de „Drept între popoare”, din mai multe motive: fie că nu a existat o documentaţie suficientă, fie alţii sunt în curs de atestare de comisiile de specialitate de la Yad Vashem, fie nu au corespuns standardelor Yad Vashem-ului. Credem însă că scoaterea lor din anonimat şi sublinierea faptelor lor este importantă pentru cunoaşterea unei anumite stări de spirit ce se opunea măsurilor barbare ale dictaturii fasciste şi implicit cunoaşterii mai exacte a unei epoci atât de complicate.

Jurnalista Eva Galambos, în articolul intitulat „Românii şi drepţii între popoare din România”, afirmă însă că „în discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. După cum se ştie, în liceele din România există un curs opţional de istorie a evreilor în care Holocaustul reprezintă un capitol aparte, profesori de istorie urmează cursuri speciale de predare a acestui obiect, inclusiv la Yad Vashem, deci sunt în cunoştinţă de cauză atât în ce priveşte tragedia evreilor cât şi acţiunile unor salvatori.[14]

Autoarea articolului continuă în aceeaşi notă precizând că „dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre drepţii între popoare.[15]

Sunt toate acestea, motive convingătoare pentru care Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” din Târgu-Jiu va iniția în perioada următoare demersurile necesare pentru identificarea celor care, reprezentând autoritățile locale din Târgu-Jiu și Gorj, nu au luat măsuri extreme și nu au manifestat o atitudine ostilă față de evrei, neajungându-se astfel la deportări ale acestora spre lagărele de muncă sau de exterminare. Ne exprimăm convigerea că Titlul de „Drept între popoare”, în contextual abordări tematicii Holocaustului în România, ar  putea fi atribuit și acelor gorjeni care au dovedit prin atitudinile și convingerile lor că umanitatea nu este o cauză pierdută, iar salvarea unor vieți omenești este, mai presus de orice doctrină sau manifestare politică, nevoia de normal și firesc într-o perioadă atât de neagră a istoriei.

prof. ANDREI POPETE PĂTRAȘCU

[1] Andrei Popete-Pătraşcu, Ţara Sfântă între istorie şi credinţă, în „Historia C.N.E.T.”, Târgu-Jiu, an II, nr. 1-2 (5-6) / 2011, p. 36.

[2] Liviu Rotman (coord.), Demnitate în vremuri de restrişte, Bucureşti, Editura Hasefer, 2008, p. 12.

[3] Andrei Muraru (coord.), Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Iași, Editura Polirom, 2008, p. 485.

[4] Jean Ancel, Contribuții la Istoria României. Problema evreiască. 1933-1944, vol. II, București, Editura Hasefer, 2003, p. 176-177.

[5] Albinel Firescu, Situaţia evreilor din Târgu Jiu în perioada guvernării Antonescu, în „Vertical”, din 7 martie 2012.

[6] Ibidem.

[7] Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937), Craiova, Editura Sitech, 2011., p. 135, 149.

[8] SJAN Gorj, Fond Prefectura jud. Gorj, dos. 13/1942-1943, f. 97.

[9] Ibidem, f. 197, 198.

[10] Boris Marian Mehr, Să nu-i uităm niciodată pe Drepții  Popoarelor, în „Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Site”, din 6 octombrie 2008, http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html.

[11] Uli Friedberg-Vălureanu, Un licăr în beznă, în „Bună dimineaţa Israel”, an II, nr. 13, din 28 iunie 2011, ediţie electronică.

[12] http://www.yadvashem.org/righteous/home_righteous.htm

[13] Ibidem.

[14] Eva Galambos, Românii şi drepţii între popoare din România, din 4 noimebrie 2012, în „Acum.TV”, ediţie electronică, http://www.acum.tv/articol/60528/.

[15] Ibidem.

O ţară plină cu moaşte sfinte

De-a lungul anului, în diferite localităţi, ori la diferite mânăstiri se fac pelerinaje la Sfintele Moaşte ale unor sfinţi români sau străini, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi. Oamenii se închină la ele cu speranţa că vor găsi vindecarea bolilor sau rezolvarea la problemele lumeşti. Totuși, nimeni nu se întreabă la ce se închină de fapt şi ce se ascunde în cutiile argintate. Nici Biserica Ortodoxă Română nu pare să știe cu exactitate numărul osemintelor sfinte prezente în lăcaşurile de cult, însă dacă ar fi să consultăm site-urile creştin-ortodoxe, aflăm că există nu mai puţin de 700 de moaşte, adăpostite în peste 250 de biserici şi mănăstiri. Cu siguranță numărul acestora este cu mult mai mare, numai în acest an părți din mai multe moaște de sfinți fiind împărțite la diverse mănăstiri și biserici.

România este o țară plină cu moaște sfinte și degeaba, își spun unii în barbă. Nu mai avem nici spor, nici liniște, ne dușmănim unii cu alții și ne bucurăm atunci că răul se abate asupra celuilalt.

Pentru că avem moaşte fără număr, Patriarhia a decis totuși că este vremea să ţină o evidenţă clară a tuturor osemintelor sfinte din România, într-un catalog special. „Este o tradiţie veche, românească şi creştinească, pelerinajul la astfel de moaște sfinte”, s-ar grăbi cei mai mulţi să spună, dar când îmbrâncelile între credincioşi iau locul smereniei, conotaţiile sunt de altă natură decât cea religioasă.

Numeroşi români, creştini până în adâncul sufletului şi măduva oaselor, străbat distanţe mari cu diferite mijloace de transport, uneori pe jos, stau zeci de ore la cozi interminabile, pe ploaie sau caniculă, se târăsc chiar în genunchi sute de metri, chiar kilometri, pentru ca să ajungă să se închine, să sărute Sfintele Moaşte şi să-i spună acelui sfânt ceea ce le apasă sufletul.

Au ajuns de pomină pelerinajele la moaştele Sfintei Paraschiva de la Iaşi, ale Sfintei Filofteia de la Argeş sau ale Sfântului Dimitrie Basarabov de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. De câțiva ani și osemintele părintelui Arsenie Boca de la Prislop atrag sute de mii de credincioși, Biserica Ortodoxă Română urmând să îl canonizeze în acest an, pe 28 noiembrie.

Mai ceva ca atunci când trebuie să îşi exprime atitudinea civică, românii participă iată, cu sutele de mii la pelerinaje şi îşi pun toată credinţa în Sfintele Moaşte pe care le venerează. Sigur, spun unii, este de neînţeles pentru străinii de credinţa ortodoxă sau de învăţătura creştinească de unde găsesc unii români atâta evlavie şi pot să acorde atâta cinste unor rămăşiţe pământeşti ale unor oameni, care au trăit aici pe pământ, cunoscând toate cele omeneşti. Iată că se poate. Românul încă mai are frică de Cel de Sus, își pune toată speranța în puterile Sale, iar sfinții și moaștele acestora devin purtători de Dumnezeu.

România, între statul de drept și importul de cireșe

Atunci când statul de drept nu îți mai aparține ție ca țară, nu poți decât să te supui directivelor impuse. România este astăzi o țară condusă din afară, în ciuda unei clase politice aleasă prin vot de către popor, fără un orizont ideatic, mulțumită cu statutul de membră a Uniunii Europene și credulă la toate promisiunile.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 28 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele, în special economic și aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Și s-a tot generalizat în ultimii ani o anumită formă a furtului din puţinul pe care şi-l permit unii, căci furt este atunci când îţi însuşeşti din dreptul câştigat al unei persoane, şi îndestularea altora. În România încă mai sunt din cei care ţipă ca din gură de şarpe despre pericolul venirii comuniștilor la putere și contaminarea României cu „ciumă roșie”. Să ne înțelegem bine: Partidul Social Democrat nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un partid socialist, prin prisma liderilor săi.

Astăzi într-o postură în care nu fac altceva decât să se arate cu degetul unul pe altul şi să spună că celălalt este vinovat de starea în care se află economia noastră şi ţara în ansamblul ei, de stânga sau dreapta, tehnocrați sau ce mai avem prin ogradă, toți cei care au condus România de 28 de ani, îşi dovedesc în continuare limitele.

Să ne mai mire că în materie de stimulare a exporturilor, România merge bine, după declarațiile actualului guvern? Exporturile româneşti cunosc ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu pune pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportăm mărfuri cu valoare adăugată mică și importăm produse cu valore adăugată ridicată. De pildă, exportăm mere brute și importăm gem de mere. Sau exportăm lemn brut și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum să nu mergă bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii” în timp ce ministrul Daea ne spune că putem decoji cireșele și că nu asta e problema, chiar dacă sunt tratate cu pesticide și aduse din Turcia. Să ne înțelegem, România importă mere, pere și cireșe, dar exportă banane, pentru că suntem țara în care totul este posibil.

De ce nu merităm moștenirea lăsată de Brâncuși

Iată cum, de câțiva ani, data de 19 februarie, ziua nașterii sculptorului Constantin Brâncuși, a devenit Ziua Națională Brâncuși, declarată prin lege în noiembrie 2015, ca o recunoaștere a rolului și locului marelui sculptor în cultura românească. Acesta s-a născut în anul 1876, la Hobița, în județul Gorj, fiind astăzi considerat cel mai important artist român, dar și „părintele sculpturii moderne”.

Deşi Brâncuşi se bucură astăzi de o notorietate mondială, noi încă nu i-am decriptat mitul. Brâncuşi nu mai este de mult al gorjenilor, pentru că el aparţine lumii. Brâncuşi este doar un miracol născut pe plaiuri gorjene. A lăsat circa 720 opere de artă: statui şi statuete, picturi şi desene, dar mai presus de toate, prin unicitatea sa, complexul sculptural de la Tîrgu-Jiu, ridicat între anii 1937-1939. „Așteptați până când voi muri – și veți putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu”, spunea Brâncuși în urmă cu mai bine de 60 de ani. Și adevăr a grăit acest om.

Arta lui Brâncuşi a problematizat. Gândirea sa este o problemă greu de rezolvat. A supus şi exprimat Brâncuşi lumea şi elementele ei, ca mai apoi să-şi făurească propriul univers, să regândească treptele cunoaşterii complicate şi profunde. E trist că ceea ce Brâncuşi a zămislit cu sufletul său, noi nu putem nici măcar recondiţiona, restaura şi păstra. Înţelegem poate că Brâncuşi dialoga neîncetat cu piatra căreia îi dădea formă. Îi dădea o parte din sufletul său. Când vom învăţa şi noi limbajul operelor sale vom ştii să le preţuim la inegalabila lor valoare.

Nu ştim nici astăzi care au fost raţiunile care au condus în ultimii ani, aici în România, la încercările repetate de demitizare a operei lui Constantin Brâncuși. Pentru că doar despre demitizare putem vorbi în cazul atâtor scandaluri iscate în jurul operelor lăsate moștenire de marele sculptor. Și totuși, Brâncuşi s-a născut ca să ne purifice pe noi de „mediocritatea şi superficialitatea” pe care viaţa ni le-a imprimat în fiecare zi, oră, minut şi secundă.

Şi dacă ar fi să ne luăm după unii, arta tinde de vreo sută de ani să se substituie religiei. În acest caz, am completa noi, Brâncuşi a săvârşit, cu fiecare sculptură a sa, un act de demiurgie, astfel încât aici, la Târgu Jiu, putem spune – precum anticul Heraclit – „şi aici locuiesc zeii”. „Să creezi ca un Demiurg, să munceşti ca un sclav” – mărturisea Brâncuşi – şi toate acestea pentru „a se salva ca om”. Modestia sa nu are margini şi limite. Este precum infinitul întruchipat de Columna ce îşi scaldă trupul în apusul soarelui în acest oraş drag nouă şi „Titanului”.

„Cinco de Mayo” sărbătorită la Școala Gimnazială „Mexic” din București

„Cinco de Mayo” este o sărbătoare a culturii și identității mexicane în lume, fiind sărbătorită pe data de 5 mai.

Cinco de Mayo își are rădăcinile în ocupația franceză a Mexicului, în urma războaielor Americano-Mexican (1846-1848), Civil Mexican (1858) și a Războiului Reformelor (1860). Ziua de 5 mai marchează victoria nesperată a armatei mexicane împotriva invaziei franceze în bătălia de la Puebla din 5 mai 1862, sub conducerea generalului Ignacio Zaragoza Seguín. Bătălia a contribuit la constituirea unui sentiment de mândrie și unitate națională.

Școala Gimnazială „Mexic” din București va marca în acest an, pe data de 5 mai 2017, în premieră „Cinco de Mayo”, prin organizarea unui stand cu produse tradiționale și preparate culinare mexicane.

afis

În această primăvară!

17240227_1932150220338707_2800297174964982467_o

Cu această nouă carte, Andrei Popete-Pătrașcu propune un altfel de mesaj decât cel cu care și-a obișnuit cititorii. Cu primăveri care, deliberat, s-au oprit din circularitatea lor firească, conjugându-se la un trecut care nu mai trece, sufletul în ghips se cere, astăzi, a fi vindecat. Prezentul nu se mai poate minți cu insinuări și vise neîncepute, căci doar cuvintele au reușit să își mai păstreze puterile vindicative într-o astfel de lume. Cuvintele și surâsul unui cer de martie care, involuntar și inocent, te seduce și te condamnă la un soi straniu de singurătate, în doi.”

Dana Ștefania Brașoavă

IN MEMORIAM. Constantin Brâncuși

Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” va marca joi, 16 martie 2017, cei 60 de ani scurși de la trecerea în neființă a lui Constantin Brâncuși, printr-un eveniment desfășurat la București, la bustul sculptorului amplasat în sectorul 3, la intersecția străzilor C. Brâncuși cu N. Grigorescu.
Evenimentul este susținut de către Federația „Euro Education”, în parteneriat cu Școala Gimnazială „Mexic”, Școala Gimnazială „Barbu Delavrancea” și Școala Gimnazială Nr. 47 din București.

AFIS

Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” s-a afiliat la Euro Education Federation

Luni, 6 martie 2017, Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” s-a afiliat la Euro Education Federation, organizație internațională din care fac parte, în prezent, încă 22 de asociații din România, Italia, Bulgaria, Turcia, Macedonia, Grecia, Azerbaijan și Palestina. Reprezentanții Asociației „Pleniceanu” în cadrul Euro Education Federation sunt: prof. Andrei Popete-Pătrașcu și pr. Doru Drăghici.

Prezentare1Asociațiile afiliate la Euro Education Federation (click AICI)

Datoria externă a României, #rezistă

Se pare că fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor Europei sunt prea mari. Avem și exemplul câtorva țări în care euroscepticismul se conturează tot mai clar ca o nouă politică. Cu toate acestea, în România celor care #rezistă, aproape jumătate dintre subiecţii români ai unui recent studio, se declară mulţumiţi de viaţa lor. Înţelegem că, gradul de mulţumire al populaţiei nu are neapărat legătură cu situaţia financiară a ţării şi ajungem, cel puţin analizând acest sondaj să dăm dreptate analiștilor, specialiştilor, clarvăzătorilor și ce mai vreți dumneavoastră, care încearcă să ne liniştească, apreciind că lucrurile încă pot fi redresate.

De unde atâta optimism nu știm, România continuă să funcționeze pe datorie, chiar dacă relansarea financiară și economică anunțată de guvernul Grindeanu a intrat în luna a 3-a, cu perspective promițătoare. Suntem așadar pe drumul cel bun și poate că nu ar trebui să ne facem atâtea griji pentru datoria externă. Poate gândim nemțește, dar încă nu am realizat aceasta. Să fie domnul Klaus Iohannis de vină? Dacă aruncăm o privire asupra istoriei, realizăm că Germania a reușit o performanța unică în lume: este singurul exemplu de țară care de-a lungul istoriei nu și-a plătit niciodată datoriile externe, nici după primul, nici după al doilea Război Mondial. Totuși, a reușit frecvent să determine alte națiuni să plătească.

Așa cum arată unii specialiști, există două căi pentru state de a ieși din starea de datornic. O metodă lentă, impusă de curând și Greciei, chiar de către germani, prin disciplină bugetară. A doua metodă este însă mult mai rapidă, iar Germania a aplicat-o atunci când a fost cazul: inflație, taxe speciale pe bogăția privată și scutirea de datorii. Altfel spus, „miracolul economic” se bazează exact pe tăierea datoriilor, lucru care a fost refuzat grecilor și de ce nu, românilor, dar metodă aplicata de germani cu succes. Se va gândi vreodată nemțește și pentru datoria României? Doar președintele ne poate spune, dacă datoria externă #rezistă!

Cert este că s-ar impune o discuție despre datoriile Europei, exact ca după al Doilea Război Mondial. O restructurare a datoriei este inevitabilă. La felul în care se negociază însă, cu plata datoriei în 30-40 de ani, este ridicol, iar datoria nu va fi acoperită niciodată. În plus, vor apărea metropole și bazine de muncă ieftină fără drepturi, într-o Europă în care deviza unitate prin diversitate poate avea orice înțeles. Poate aceasta se dorește, iar grecii, și de ce să nu recunoaștem, foarte probabil și românii, sau alții ca noi, se află pe acest drum fără întoarcere.

Deși Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise, iar în România s-au perindat experți în toate domeniile posibile și imposibile, nu curge încă nici lapte şi nici miere de-o parte și alta a Carpaților. Că realitatea aceasta, diformă şi obtuză, ne predispune la medicamentaţie antinevralgică nu pare să conteze prea mult în ochii celor pentru care odată la patru sau, după caz, cinci ani, fac tot posibilul să ne convingă democratic de puterea pe care o deţine poporul, iar atunci când situația o cere să vorbească despre democrația participativă. Sau aceasta este România în care rezistența din anii ʽ50, a devenit #rezist, pentru interesele altora!

Elevii Școlii Gimnaziale „Mexic” au realizat macheta unui vechi oraș mexican: Tenochtitlan

Elevii clasei a V-a A cu program sportiv, de la Școala Gimnazială „Mexic” din București, au realizat în cadrul Zilei „Porților Deschise”, o machetă în care au reconstituit vechiul oraș mexican Tenochtitlan. Aceștia au folosit pentru realizarea proiectului materiale precum: polistiren expandat, nisip, pietre, plante decorative, vopsea etc. 

Orașul Tenochtitlan ori, alternativ, Mexico-Tenochtitlan, (în limba Nahuatl semnificând „Mexico printre cactuși de piatră”) a fost capitala statului, apoi a Imperiului Aztec între 1325 și 1521. În zilele noastre, vechiul orașul Tenochtitlan este unul dintre cele mai vizitate site-uri istorice din Mexic.

Nevoia de cultură

Este în afara oricărei discuţii faptul că asistăm în ultimul timp la o revigorantă împrospătare a culturii româneşti. Nu poate nimeni nega realitatea atâtor şi atâtor manifestări menite să readucă cultura acolo unde îi este locul. Dar câţi ştiu în ziua de azi unde este locul culturii? Ar fi puţin probabil să aşteptaţi un răspuns ferm, atâta vreme cât acesta nu se întrevede.

Cu toate că nu ducem lipsă de simpozioane, lansări de carte, vernisaje de expoziţii, festivaluri naţionale de literatură şi muzică, spectacole de teatru, nu există o suficientă anvergură care să amplifice tot ceea ce se petrece la nivel cultural în România. Lipseşte acel suflu benefic, creator de freamăt prielnic, care să confere o atitudine detaşantă, dar nu totală. De ce nu, un joc liber, dar serios, a tot ceea ce are mai bun de oferit un om într-o viaţă întreagă. Să fie oare acesta locul culturii? Mulţi s-ar grăbi să confirme aceasta, dar şi mai mulţi ar continua să ridice întrebători din umeri.

Vreau să cred că avem puterea să aflăm, în cele din urmă, locul pe care cultura tinde să îl ocupe în viaţa fiecărui om. Este limpede încercarea celor în măsură să creeze structura unei vieţi culturale ascendente, dar lipsiţi de aportul, cel puţin moral, al celor vădit incomodaţi de “simple” mirări, nu se întrevăd realizări semnificative.

Am fi nedrepţi dacă nu am recunoaşte activităţile numeroase ale Inspectoratelor pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural din fiecare judeţ, dar se face tot mai acut resimţită lipsa de omogenitate. Tratate din interior, aceste probleme nu par să afecteze prea mult drumul ce se vrea ascendent al culturii româneşti, dar suntem oare capabili să percepem adevărata problemă ce pare să se permanentizeze?

Luată în prim plan, actuala cultură românească îşi croieşte nu neapărat anevoios drum printre realităţile mult mai stringente ale unei societăţi interesată de ziua de mâine, cât mai mult forţat şi lipsit de naturaleţe.  Actul creator tocmai aceata presupune, naturaleţe, şi dacă aceasta lipseşte cu precădere în privinţa promovării actului creator, nu ne putem aştepta la prea multe schimbări optimizante. Poate că într-un viitor apropiat se va ajunge totuşi la trăiri mai „profunde” şi mai „înţelepte” , îndreptând mai mult ochii şi spre cultură…

Ectenia* după Iohannis citire,

Aseară, mii de oameni au ieșit în stradă! Laitmotivul, pentru că tot s-a scandat melodic și armonios, dar neautorizat, a fost „statul de drept”. Într-o Românie în care „statul de drept” este fix ce vrea fiecare, mulți, dar nu impresionant de mulți, căci nu au fost „câtă frunză și iarbă” au ieșit pe străzi, mânați de „ectenia” rostită de președintele nostru liberal.
Chiar și fără formula clasică de adresare din „ectenia” sacră („Câți sunteți chemați, ieșiți! De sunteți chemați ieșiți!”) „profanul” a ieșit în stradă. Fiecare cu ce-a avut la îndemână: unii cu fluiere, alții cu pancarte, alții cu injurii la adresa „fariseilor” cocoțați în Palatul Victoria! Doar că de această dată, „păstorul de oi” a schimbat măgarul, cu limuzina escortată de S.P.P.-iști. Înlocuit astăzi de „spiritul civic”, manifestarea „spiritului de turmă” are la bază într-adevăr un motiv „fezabil”, așa cum mi se atrăgea atenția. Întreabarea firească e totuși: Câți din „civic” au citit măcar „abstractul” proiectului mult blamat?
 
*„Ectenia” este o secvență de scurte rugăciuni de cerere rostite de diacon sau de preot în numele tuturor celor prezenți. După fiecare rugăciune, poporul prezent sau strana răspunde: „Doamne, miluiește!”, „Dă, Doamne!” sau „Ție, Doamne!”.
 
P.s.: Nu înlocuiți totuși cu numele președintelui, în formula de răspuns a poporului din „Ectenie”!

„Minunile” din România lui Dragnea & comp.

După un scurt inventar al problemelor de la fiecare minister, guvernul condus de Sorin Grindeanu, urmând directivele președintelui PSD, Liviu Dragnea, a trecut la adoptarea unor acte normative, care i-au lăsat chiar și pe contestatari cu gura deschisă, așa încât o nouă întrebare îi macină pe unii și alții: de unde bani?

Mai că am crede într-o înțelegere secretă dintre Dragnea și Putin pe tema tezaurului României, văzând dărnicia cu care guvernul proaspăt uns împarte în stânga și dreapta majorări salariale și la pensii, scăderi de impozite și anularea a sute de taxe. De unde bani pentru toate acestea, ne întrebăm firesc, cunoscând că România are în prezent un deficit bugetar de 3,5% din PIB și o creștere economică realistă, puțin peste 4%. De unde, de neunde, actualul guvern trebuie să găsească bani pentru a-şi îndeplini promisiunile electorale, păstrând finanţele publice în echilibru.

Privit de acum ca un veritabil Mesia, de către electoratul de stânga, Liviu Dragnea a dat o lovitură de grație și Fondului Monetar Internațional, care recomanda României să amâne sau chiar să anuleze măsurile fiscale promise, pentru a se putea face economii la buget şi a se readuce datoria publică pe un trend descendent. Probabil în aceste zile, şeful misiunii Fondului Monetar Internaţional în România, Reza Baqir, este de-a dreptul șocat de măsurile noului guvern. În ciuda intervenției sale și a recomandărilor, România pare să se reinventeze într-un climat de prosperitate și liniște socială. Nu știe însă nimeni ce se ascunde în spatele acestei noi realități care dă frisoane unora și îi face pe alții să exulte.

Sigur sunt și voci care contestă toate cele întâmplate în ultimele zile, printre cei vizați aflându-se și Mugur Isărescu, cel care nu știm sigur ale cui interese le mai reprezintă. Declarațiile guvernatorului BNR atenționează că prețurile ar putea crește din cauza incertitudinilor privind bugetul pe acest an, dar nu explică și de ce România nu primește dobândă pe rezerva de aur românesc păstrată în Anglia și tranzacționată pe piață. E curios cum, acest personaj de Lojă Masonică, conduce din 1990 BNR, fiind cel mai longeviv șef de bancă centrală din lume. 

Alături de el, în corul celor care critică majorarea veniturilor, sunt desigur și alții, adversari ai PSD și ALDE, uitând că și ei vor beneficia de măsurile fiscale ale  noului guvern. În curând vom afla și de unde vor veni banii pentru toate „minunile” din România lui Dragnea & comp.

 

Ne-am uitat eroii…

O serie de monumente și opere comemorative de război din județul Gorj au fost distruse sau au dispărut în ultimii ani, fără ca autoritățile să aibă vreo reacție. Conform Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, în județul Gorj există peste 150 de opere comemorative de război, două dintre acestea aflându-se pe lista monumentelor istorice din România. Conceptul de operă comemorativă de război, așa cum este definit în Legea nr. 379/2003, include edificii, monumente de artă, plăci și altare comemorative, troițe, cruci, cenotafuri sau orice alte construcții realizate în memoria eroilor.

În Gorj, din nefericire, monumentele și opere comemorative de război sunt condamnate neglijenței și indiferenței autorităților. Doar prilejul unor ceremonii de anvergură au făcut ca  Cimitirului Internațional al Eroilor din Târgu-Jiu, unde au fost înhumați peste 1.500 de eroi români, germani, austrieci, unguri și ruși, să fie reamenajat de conjunctură, astăzi, în incinta acestui cimitir regăsindu-se doar câteva însemne de căpătâi și morminte ale eroilor căzuți pe teritoriul județului Gorj în timpul Primului Război Mondial.

În ultimii ani o serie de monumente și opere comemorative de război au fost furate, abandonate, năpădite de buruieni, deteriorate sau chiar distruse în totalitate. În cimitirul catolic din Târgu-Jiu, de exemplu, parcela eroilor polonezi este neîngrijită și abandonată. La Brătuia, în comuna Dănești, există un monument inaugurat în anul 1930, de sub care izvorăște ca prin minune o apă rece care ostoiește setea trecătorilor. Un vultur de piatră, ale cărui aripi măcinate de timp sunt astăzi susținute cu sârmă pentru a nu cădea, veghează memoria pilduitoare a gorjenilor ce s-au jertfit în luptele de la Jiu, Mărăști, Mărășești și Oituz, alături de „Semnul aducerii aminte”, dăltuit în bronz, credem noi, singurul păstrat pe teritoriul Gorjului. La Rasovița, abia mai poate fi recunoscută relicva unei vechi cruci amplasată de germani în anul 1919. În alte localități din Gorj au dispărut cu desăvârșire troițe închinate eroilor gorjeni, iar monumentele se află într-o nepermisă stare de degradare, lovite, zgâriate, crăpate, cu părți furate și scrisul ilizibil, lipsite de vulturi, simbolul drept al credinței și jertfei eroilor pe ale căror oase odihnește astăzi pământul Gorjului.

dscn0331

Despre cum se îndestulează Mitropolia Olteniei din patrimoniul local

1922121_681403731901805_2098599323_n

Citeam de curând un articol în care Î.P.S. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, afirma: „Cu cât trupul este mai îndestulat cu lucruri pământești, cu atât el nu se mai poate ridica spre cele spirituale!”. Mi-am reamintit de întâmplările din urmă cu câțiva ani, când aceeași instituție de cult a Olteniei, propunea un acord tacit Consiliului Parohial al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, din Vădeni, prin care una dintre casele fostului boier Dumitru Pleniceanu, din Târgu-Jiu, astăzi aflată în proprietatea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, să fie donată Mitropoliei Olteniei.
Considerând că tăcerea este o cauză pierdută și făcând parte din comunitatea respectivă, nu am oferit această satisfacţie celor care atunci îmi arătau epistolar că „aduc ofensă” și prejudiciu de imagine Centrului Eparhial Craiova, preocupat nu de acapararea de bunuri materiale aşa cum „insinuam” eu, ci dimpotrivă era „interesat ca în fiecare biserică, să se oficieze Sfânta liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare”, de parcă în imobilul cu pricina, situat „întâmplător” în chiar centrul municipiului Târgu-Jiu s-ar fi putut efectua serviciul religios. 
Pentru că am scris și atunci despre aceste „nefericite întâmplări”, am fost „invitat” să dau „cu subsemnatul” pentru „a evita” plata unei amenzi de 10.000 lei. Mitropolia Olteniei își tot însușește de la o vreme, folosind cuvinte mieroase, clădiri de patrimoniu și terenuri pentru că: „poate și își permite”, pentru că e scutită de taxe și impozite, pentru că există oameni și oameni, pentru că nu toți refuză moral să înstrăineze averea spirituală și materială a unei comunități. 
Prin 2009, Î.P.S. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, în cadrul unei „vizite” la Biserica Adormirea Maicii Domnului, din Vădeni, unul dintre cartierele oraşului Târgu-Jiu, a propus un acord Consiliului Parohial, prin care una dintre casele fostului boier Dumitru Pleniceanu, astăzi aflată în proprietatea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, să fie donată Mitropoliei Olteniei. Imobilul, aflat în centrul oraşului Târgu-Jiu, a fost donat însă de familia Pleniceanu încă din anul 1902 Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Î.P.S. dr. Irineu nu a ţinut cont că astăzi, această biserică are un Consiliul Parohial, cu membrii vârstnici şi tineri, succesori prin grijă şi strădanie, ai moştenirii spirituale şi materiale lăsată de familia Pleniceanu, iar înstrăinarea averii sfintei biserici este considerată un sacrilegiu de către toţi aceştia. 
În luna august a anului 2010, Mitropolia Olteniei a decis prin Dispoziţia cu nr. 1.363/A/2010 reorganizarea parohiei Vădeni şi înfiinţarea unei parohii noi, la Şişeşti, separându-se ceea ce mai bine de trei secole a dat unitate acestei comunităţi. Ştim din Istorie că pentru a putea stăpânii, trebuie să dezbini, doar Biserica este cea care luptă împotriva unor astfel de precepte, iar această clauză ar trebui păstrată şi pe mai departe. 
Î.P.S. dr. Irineu uitând parcă de vechile texte sfinte, a decis să „taie” la propriu „Pruncul” în două, neluând seamă de pilda regelui Solomon care ar fi putut şi el să taie cu sabia pruncul celor două mame. Dar de ce această împărţire vă veţi întreba, când firesc era să fie adus un al doilea preot? Pentru ca Î.P.S. dr. Irineu, să poată propune și împărţirea averii bisericii în două, iar casa din centrul oraşului să fie cedată noii parohii, respectiv Bisericii Naşterea Maicii Domnului, fără a ţine cont de existenţa Actului de donaţie al familiei Pleniceanu, prin care casa era donată Bisericii Adormirea Maicii Domnului, din vechea parohie Vădeni. 
Expunând aceste opinii, într-o scrisoare adresată Î.P.S. dr. Irineu, am fost acuzat că „aduc ofensă Centrului Eparhial”, dinstinsele feţe bisericeşti îndoindu-se că cineva poate avea şi opinii proprii, ca şi când cugetul meu se supunea vreunei orânduiri ierarhice, aşa cum este cazul Consiliului Eparhial şi e firesc desigur să existe supunere ierarhică. 
Din documentele vremii aflăm că în anul 1875, biserica de la Vădeni a fost vizitată de deputatul de Gorj, Numa Frumuşanu, care a sugerat preotului paroh Gheorghe Ciocănescu mutarea cimitirului din progadia (curtea) bisericii într-un alt loc. S-a luat atunci decizia mutării cimitirului la Şişeşti, în preajma bisericii Naşterea Maicii Domnului ctitorită de Stanciu Şişescu, în anul 1839. Au existat aşadar două familii boiereşti, în zona de nord a oraşului Târgu-Jiu, Pleniceanu şi Şişescu, dar şi două biserici. Biserica „Naşterea Maicii Domnului” a fost mai degrabă capela familiei Şişescu, tradiţia istorică menţionând că aceasta a fost ridicată pe locul în care unul dintre fii boierului Şişescu a fost ucis de către turci. Acest motiv poate constitui şi explicaţia strămutării cimitirului din progadia Bisericii de la Vădeni, la Şişeşti. 
De toate aceste aspecte privitoare la istoria Bisericii din Vădeni, ar fi trebuit însă Î.P.S. dr. Irineu să ţină cont, înaintea luării unor decizii fără chibzuială. Terenul şi casa din strada Unirii nr 26, s-au aflat în proprietatea familiei Pleniceanu din anul 1898, aşa cum se arată în „Actul de Donaţiune!”. Aceste bunuri au fost donate Bisericii din Vădeni, în anul 1902 şi nu pot fi înstrăinate. 
Amarnic se înşeală cei care crezând că pot împărţii după bunul plac „averea lăsată prin donaţie” unei biserici, vor reuşi acest lucru, iar opinia publică se poate exprima oricând în această direcţie. Preotul adus în parohia nou înfiinţată, fost edil al unei comune oarecare din Gorj, crezând că lucrurile sunt asemănătoare cu practicile din primăria pe care a păstorit-o două mandate, a decis că enoriaşii „parohiei surori” nu mai au ce căuta în biserică. Prin grija sa şi a Î.P.S. dr. Irineu, enoriaşii Parohiei Vădeni sunt siliţi și astăzi să aprindă lumânări la capul morţilor lor în cimitirul care deşi le-a aparţinut mai bine de un secol, acum face parte din componenţa unei alte parohii.
Dar Mitropolia Olteniei tot a reușit să capete ceva din fosta avere a familiei Pleniceanu: cea mai veche construcție civilă din Târgu-Jiu, monument istoric de categoria A, construită de marele ban Cornea Brăiloiu pe la 1700, apoi proprietate a familiei Pleniceanu, a fost dată în folosință Mitropoliei Olteniei de către Primăria Târgu-Jiu. 
Sunt prea multe semne de întrebare despre cum autoritățile locale, și nu este doar cazul de față, nu sunt capabile să atragă fonduri pentru refacerea acestor monumente istorice, în timp ce instituții precum Mitropolia Olteniei se îndestulează din patrimonial local după bunul plac.

În curând: Sufletul, ca o grenadă

untitled-3Jertfelnic, mărturisitor, inițiat în (re)descoperirea sinelui, Andrei Popete-Pătrașcu este astăzi unul dintre poeții ale căror cuvinte îţi intră în inimă şi la care te întorci pentru a le lăsa să te atingă iar cu justeţea lor reflexivă.

Ca o ardere nesfârșită ce lasă urme pe suflet în vremuri contemporane, versurile sale au o subtilitate aparte, cu accente orfice, onirice pe alocuri, ca o grenadă care aduce deopotrivă revelaţie și pragmatism în discursul poetic.

Livia Elena Dumitrache

Despre soluțiile viabile din economia românească

O simplă radiografie a economiei arată că România nu are prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia nu a fost cea dorită.

Actualul ministru al Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Costin Grigore Borc, de profesie inginer energetic, fost director general al filialei din România a Lafarge Ciment,  preciza, de curând, că va acorda o importanţă mai mare mediului de afaceri, iar soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu. Toată lumea se pricepe la vorbe, dar când e vorba de fapte se practică același joc de gleze.

Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă. În anii următori există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private, consideră aceiaşi specialişti. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consu-mul privat va rămâne afectat de criza financiară, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi lent.

După ce ministrul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Costin Grigore Borc a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale, din ultima analiză economică a României aflăm şi că industria a avut o creştere spectaculoasă în ultima perioadă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre.

Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultimii doi ani prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

 

Despre campania electorală și educația politică

Pentru că tot suntem în plină campanie electorală, editorialul de astăzi are ca subiect: parlamentarul ideal. Acesta este cinstit („nu votează la două mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), harnic („nu doarme la şedinţe”), îi reprezintă pe cei care l-au ales, îi ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor, este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi respectă promisiunile făcute în campania electorală. Şi toate acestea, dacă nu ar fi parlamentar român.

Învăţământul, sănătatea, turismul, industria, agricultura, transporturile ş.a. au fost prea mult timp, într-un mod condamnabil, în pragul unor crize mai mici sau mai mari. Pentru aceasta ne facem vinovaţi şi noi că am crezut în promisiunile clasei politice, dar şi ei, politicienii români, că şi-au permis să ne mintă cu atâta neruşinare. Suntem, așa cum afirmam și în alte dăți, cu toţii, piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România eternă şi fascinantă”.

Lăsând la o parte profilul politicianului ideal, să vă spun şi de ce a ajuns România în actuala situaţie, cu datorii la F.M.I., cârpită în coate şi roasă în genunchi. Am aflat de la o cunoştinţă „bine intenţionată” că situaţia ingrată a ţării din ultimii ani putea fi uşor evitată. De fapt, eram invitat să privesc peste umăr, în urmă cu peste zece ani: „Dacă Năstase şi P.S.D.-ul, cât au fost la putere, nu angajau cu miile la buget, nu ajungeam astăzi aici. Toate rudele lor sunt prin primării şi ministere.” Iată cum ajungem din nou și din nou, la același personaj, care de ce nu am recunoaște, a făcut mai mult bine decât rău, într-o perioadă în care România încă funcționa, și nu pe datorie. L-aş fi contrazis pe amic, dar cum nu doream să mă pun cu mintea lui odihnită, i-am zâmbit cu subînţeles: „şi struţocămila se jură că e pasăre, dar nu face ouă”.

Cât despre „educaţia politică” le-am vorbit de-a lungul timpului chiar şi elevilor mei, la clasa a XI-a, în cadrul unui capitol intitulat „Statul şi politica”. Încercam să le trezesc interesul pentru înţelegerea formelor de guvernământ şi a sistemelor politice (parlamentar, prezidenţial şi semiprezidenţial) în concordanţă cu unele competenţe pe care ei trebuie să le deprindă în urma studierii istoriei. Astăzi, vedem cu părere de rău cum stimabililor noştri parlamentari le lipseşte exact ceea ce pretindeam eu de la elevii mei, educaţia politică, şi chiar ceva mai mult.

 

România, între angajamentele asumate și precampania electorală

Este evident pentru tot mai mulți dintre noi că adevărata problemă a României nu este una strict economică, existând totuși niște pârghii care ar trebui să o facă viabilă. Nici guvernul tehnocrat condus de Lucian Cioloș, dar din care au evadat mai mulți miniștri pentru a îmbrățișa în perspectiva alegerilor parlamentare, cariera politică, nu constituie problema ineficienței la nivel de putere executivă. Luăm în calcul până și ajutorul din partea Fondului Monetar Internaţional şi Uniunii Europene, după spusele analiştilor internaţionali. Problema este în continuare, deși s-au făcut pași importanți în rezolvarea acesteia la clasa politică, la actualul guvern şi relația acestuia cu un preşedinte care „nejucător” fiind, vorbește mai puțin, dar ancorat în relația cu cei care l-au susținut și acum încep să dea din coate.

Să nu uităm, chiar dacă încă nu se pun în practică, există şi un set de măsuri şi programe pentru reforma sistemului fiscal, condiţie impusă de instituţiile internaţionale, doar că nu se aplică, tot din rațiuni politice. Cine să aibă timp și pentru aşa ceva de când cu precampania electorală, cu furatul de sloganuri de la unii la alții și arătatul cu degetul? 

Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de o putere legislativă și una executivă aflate în goană după profituri mincinoase. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor de dreapta sau stânga din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi fost o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care au distrus peste noapte economia”. Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic. Arestații sunt astăzi cu reținere la domiciliu sau sub control judiciar, primesc și fac vizite după propriul cherem și lucrurile se aranjează încet dar sigur.

Nu curge nici lapte şi nici miere în România anului 2016, deşi Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise. Pentru a gratina complet tortul fondant, să mai spunem că reprezentanţii F.M.I. se declară chiar mulţumiţi, și au aşteptări că România va pune, în continuare, în practică angajamentele asumate.

Centenar. Bătălia de la Podul Jiului

În ziua de 14/27 octombrie 1916, oraşul Târgu Jiu a înscris o pagină glorioasă în istoria României cu prilejul bătăliei de la podul de peste Jiu, când trupele române, animate de rezistenţa opusă de populaţia oraşului, au respins o puternică ofensivă germană.(…) La Târgu Jiu rămăsese doar o companie de miliţie, formată din 2-3 plutoane, pentru paza podului peste Jiu.

În acest gol al poziţiei, s-a strecurat mai întâi „o compania de vânători inamică, din al 12-lea Regiment de vânători german, urmată apoi de o alta” – aşa cum relata comandantul Grupului Jiu din Divizia XI-a, colonelul Ion Anastasiu. Relatările despre lupta de la Podul Jiului sunt numeroase, subiectivitatea fiind însă evidentă în fiecare mărturisire, articol sau studiu. Rămâne însă de netăgăduit rezistenţa opusă timp de câteva ore, în faţa inamicului, de populaţia oraşului Târgu Jiu: civili, cercetaşi, sergenţi de stradă şi câţiva activi. După unele relatări, s-a trecut la mobilizarea unui număr mic de civili, care au primit armament, şi împreună cu efectivul redus al companiei de miliţie s-au îndreptat spre podul de peste Jiu.  

„A fost unul dintre cele mai mari şi înălţătoare tablouri ale neamului – afirma generalul C. Găvănescul, în cartea document „Războiul nostru pentru întregirea neamului”, – copii între moşnegi luptând alături pentru ţară… amestecaţi cu câţiva ţărani şi civili, iar lângă ei, imediat în spatele lor, mai multe femei venite şi ele să ajute, pansând pe răniţi, cărând muniţiuni soldaţilor până pe linia de luptă sau încurajând pe luptători. Şi toţi aceştia erau veniţi aici cu voia lor, neîmpinşi de nimeni, nemânaţi de nimeni decât de dragostea de ţară şi de iubirea de neam”.

reconstituire-batalia-de-la-podul-jiului