Evreii și legăturile lor cu Gorjul, în timpul Holocaustului

Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. A fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia. Astăzi, mai mult ca oricând, abordarea tematici Holocaustului reclamă imperios lecţia asumării istoriei de către tânăra generaţie.

Vorbim aşadar despre filele negre ale istoriei, despre drama unui popor însângerat, a cărui „soluţie finală” era aclamată cu vehemenţă de către ideologia nazistă. Ne preocupă astăzi, responsabilizarea tinerei generaţii la dramele istoriei, dar şi implementarea unor valori care în trecut au fost subminate. O lecţie despre puterea toleranţei este oricând binevenită, cu atât mai mult, cu cât aceasta se adresează celor tineri prin teme ce pun în dezbatere combaterea discriminării, promovarea respectului şi înţelegerii reciproce la umanism, definit prin valorile lui fundamentale.

În cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului „Yad Vashem” din Israel, instituție în care am urmat și noi cursuri, sub forma unor workshop-uri și seminarii, în urmă cu șase ani, funcţionează Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au locuit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului.[1]

În 2005 Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar România este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română referitoare la problematica Holocaustului au fost deja publicate sub egida „Yad Vashem”.

O perioadă istorică, în general, dar mai în special una de mare complexitate, cum este aceea a Holocaustului, trebuie cunoscută sub toate aspectele sale, unele contradictorii, dar urmărind în permanenţă legătura şi proporţia diverselor planuri.[2]  Refuzul foarte îndelungat de a recunoaşte realitatea Holocaustului în România, inclusiv lipsa de acces la fondurile arhivistice relevante.

În prezent, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţile participă la comemorarea Holocaustului, iar în Parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa societăţii, existând şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii.

dscn7307Despre evrei și legăturile acestora cu Gorjul, și implicit cu Târgu-Jiul, în perioada Holocaustului, nu există foarte multe mărturii. Iată de ce credem că este imperios necesară cercetarea cu responsabilitate a acestei teme. Nu trebuie uitată nicio clipă realitatea istorică relevată de documentele vremii și mai ales contextul contemporan acelor evenimente.

La Târgu-Jiu, în anul 1939, se arată în lucrarea Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), a fost înființat un lagăr în care au fost cazați circa 6.000 de refugiați polonezi, imediat după ce Polonia a căzut sub dominația nazistă.[3] Construit la periferia municipiului Târgu Jiu, pe o întindere destul de mare, cu participarea efectivă a soldaților polonezi refugiați, avea construite 10 bucătării, barăci din lemn, care puteau adăposti fiecare câte 250 – 300 de persoane, două cantine, 20 de puncte sanitare, săli de cursuri, teatru precum și alte clădiri în care refugiații desfășurau diferite activități. Au funcționat chiar și școli primare și cursuri gimnaziale pentru copiii polonezilor care aveau vârsta de a merge la școală.

Ulterior, în lagăr au fost internați evrei, cei mai mulți originari din Basarabia, „suspectați de comunism”, al căror număr ajunsese la 414, conform evidenței făcute de colonelul Gheorghe Zlătescu, comandantul lagărului. La 8 septembrie 1942, 407 dintre ei au fost deportați în Transnistria, în lagărul de la Vapniarka[4]. Mulți și-au găsit sfârșitul fie pe drum, fie odată ajunși în lagăr.

Mărturie a trecerii lor pe aceste meleaguri, sunt astăzi la Târgu-Jiu, un ceas solar şi o rocă de bazalt pe care este săpată silueta unui vultur polonez cu capul întors spre dreapta, cu aripile care, deoparte și alta, sugerează un sfeșnic cu șapte brațe. În imagologia iudaică, acest candelabru, cu şapte braţe (trei pe laterale și altul în centru), numit Menorah, are conotații sacre. Menorah este emblema oficială a Israelului din 1949.

La Institutul Internațional de Studiere a Holocaustului de la Yad Vashem, din Israel, există astăzi documente (liste și rapoarte) cu privire la evreii români (nu polonezi) aduși în lagărul de la Târgu-Jiu în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, în timpul regimului legionar, dar și mai târziu, în 1942 și 1943.

Despre evreii care însă locuiau în Târgu-Jiu în acea perioadă, aflăm din mărturiile vremii că autorităţile locale au considerat că manifestarea unei atitudini îngăduitoare faţă de aceștia, este mai potrivită decât măsura deportării forțate și implicit o moarte sigură.

Într-o adresă a Camerei de Muncă, oficiul Târgu-Jiu, din 23 august 1941, către Ministerul Muncii se relata modul în care fuseseră aplicate prevederile legii cu privire la situaţia imobilelor proprietate evreiască din reşedinţa judeţului Gorj: „Domnule Ministru. La ordin al Domniei-Voastre telegrafic H.O. 38101, din 21 august, anul curent, avem onoare a răspunde urmatoarele: În oraşul Târgu-Jiu, fiind un număr redus de evrei ale căror bunuri urmează a fi expropriate, potrivit legilor în vigoare, numărul acestor imobile e de asemenea foarte restrâns, abia dacă sunt 6-7 în această situaţie. Un imobil central, corespunzător unei instituţii şi care ar putea eventual adăpostii două-trei instituţii cu interese asemănătoare este casa evreului Ozias Weinfeld din strada Sfinţii Apostoli. Suntem informaţi însă că acest imobil a fost solicitat şi de Poliţia locală ca şi de Cursurile Profesionale de Ucenici care n-au imobile proprii în acest oraş. Dacă s-ar afecta Cursurilor Profesionale, atunci am putea avea loc şi noi. În ipoteza că acest imobil va fi atribuit altei instituţii, propunem imobilul fraţilor S. Aladjem din strada Victoriei nr. 90 care are 4-5 camere şi dependinţe, suficiente pentru instituţia noastră şi situate pe strada principală a oraşului. Există în oraş, str. Victoria, nr. 51, un imobil central cu 2 prăvălii la parter şi 7-8 la etaj, proprietatea evreului Carol Wexler, dar se crede că acesta fiind veteran al războiului trecut, va fi ferit de expropriere. De asemenea este în str. Unirii casa evreului Albert Haber, foarte potrivită intereselor noastre, dar şi acesta fiind invalid din trecu tul război se poate să fie ferit de expropriere. Pentru orice eventualitate, noi ne-am mulţumi cu imobilul S. Aladjem fiind siguri că proprietarii nu au nici un motiv a fi scutiti de expropriere.[5]

Dintr-o altă adresă, datată 19 mai 1942, aflăm că la Târgu-Jiu în luna martie a aceluiași an, o comisie formată din profesor Badea George, inspector special de românizare, M. Petrovici Berindei, preşedintele Camerei de Muncă din Craiova şi N.D. Comşa, preşedintele Camerei de Comerţ din Târgu-Jiu şi Eugeniu Stamatescu, secretar, au încheiat un process verbal cu privire la revizuirea populația de origine evreiască din Târgu-Jiu: „Astăzi , data de 4 martie 1942, ne-am întrunit în sedinţă şi am procedat la revizuirea evreilor din oraşul Târgu-Jiu după cum urmează: Mohnlatt Natan, ceasornicar; Rosenfeld Nicolae, ceasornicar; Rosenfeld Alexandru, geamgiu, toţii trei de la firma Mohnblatt, unicul ceasornicar din localitate, care cu toate publicaţiile facute în ziare şi pe la diferite firme n-a putut găsi lucrători calificaţi etnici români; Dr. Iulian Bercovici, medic univ. cunoscut ca o persoană de bună reputaţie şi folositor obştii româneşti în trecut; Dr. Abramovici David, fost medic, căpitan activ, pensionar militar în prezent rechiziţionat de către C7 Armată cu ordinul nr. 301 din 2 martie 1942;  Nisipeanu Frideric, tehnician dentist, potrivit şi absolute indispensabil pentru lucrările dentare ale publicului; Ossias Weinfeld, dentist indispensabil în localitate ca unicul dentist, români nefiind în localitate; Brandes Avram, tehnician laborant în cabinetul lui Ossias Weinfeld; Stănculescu Aurel, laborant în cabinetul lui Ossias Winfeld; Salzberger Alexandru, specialist în cherestea la firma D-tru Maniţescu.[6]

O altă lucrare, intitulată „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj, în mărturii ale vremii (1938-1947), relatează situaţiile a doi evrei, Stănculescu Aurel şi Bercovici Iulian.[7] În timp ce în alte judeţe ale ţării evreii erau deportaţi, în Gorj prin grija prefectului Theodor Graur: „evreul Stănculescu Aurel, bacalaureat în vârstă de 29 de ani, cu domiciliul în Târgu-Jiu” va servi ca dactilograf la Prefectura judeţului, începând cu data de 3 martie 1943,[8] în timp ce Bercovici Iulian, medic evreu, primea din partea aceluiaşi prefect o recomandare către ministerul Afacerilor Interne în care se arăta că „şi-a făcut în mod conştiincios datoria de medic[9].

*

*           *

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după crearea Statului Israel, Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat Legea „Yad Vashem” pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare (și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după  tradiția iudaică, cu titlul de „Drepți ai Popoarelor”  sau „Drepți între Popoare”. Pe baza acestei legi a fost înfiinţat Institutul de stat „Yad  Vashem” de la Ierusalim pentru studierea victimelor Holocaustului.[10]

Unul din obiectivele acestui institut îl reprezintă identificarea și omagierea celor „Drepți între popoare”, neevrei care „în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri, și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți”.[11]

Prin intermediul acestui institut, Statul Israel a început să acorde Titlul de „Drept între popoare” (în ebraică חסיד אומות העולם Hasid Umot Haolam – n.n.), în viață sau post mortem, pentru perpetuarea memoriei martirilor și eroilor din perioada Holocaustului.

Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea și analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate” (Înalta Curte de Casație israeliană). Cei recunoscuți ca „Drepți între popoare”, primesc în afară de titlu, o diplomă și o medalie pe care este încrustat numele laureatului care se mai înscrie și pe Zidul de onoare din Grădina Drepților între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim.

Acest titlu conferă cetățenia de onoare a Statului Israel, iar însemnele distincției sunt conferite într-un cadru festiv laureatului sau urmașilor imediați, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv.[12]

Prin acordarea acestui titlu şi unor cetăţeni români care au mers împotriva curentului şi au refuzat să abdice de la principiile de bază ale umanismului, este o dovadă elocventă că omenia acestor „oameni drepţi” care pentru mâna intinsă unor oameni în suferinţă şi-au periclitat viaţa, cariera, liniştea căminului, se poate menţine şi în situaţii limită. Este memoria celor puţini la număr dar care care au trecut testul acestei situaţii, care s-a numit Holocaust.

Aceşti oameni, – arată dr. Liviu Rotman în lucrarea „Demnitate în vremuri de restrişte” – prin împotrivirea lor au format o anume societate civilă, care s-a opus totalitarismului şi au lăsat o poartă deschisă speranţei. [13]

Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare, aproximativ 70. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerăm dacă spunem de eroism, sunt puţin cunoscute.

Sunt însă şi mulţi români care nu au primit înalta recunoaştere de „Drept între popoare”, din mai multe motive: fie că nu a existat o documentaţie suficientă, fie alţii sunt în curs de atestare de comisiile de specialitate de la Yad Vashem, fie nu au corespuns standardelor Yad Vashem-ului. Credem însă că scoaterea lor din anonimat şi sublinierea faptelor lor este importantă pentru cunoaşterea unei anumite stări de spirit ce se opunea măsurilor barbare ale dictaturii fasciste şi implicit cunoaşterii mai exacte a unei epoci atât de complicate.

Jurnalista Eva Galambos, în articolul intitulat „Românii şi drepţii între popoare din România”, afirmă însă că „în discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. După cum se ştie, în liceele din România există un curs opţional de istorie a evreilor în care Holocaustul reprezintă un capitol aparte, profesori de istorie urmează cursuri speciale de predare a acestui obiect, inclusiv la Yad Vashem, deci sunt în cunoştinţă de cauză atât în ce priveşte tragedia evreilor cât şi acţiunile unor salvatori.[14]

Autoarea articolului continuă în aceeaşi notă precizând că „dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre drepţii între popoare.[15]

Sunt toate acestea, motive convingătoare pentru care Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” din Târgu-Jiu va iniția în perioada următoare demersurile necesare pentru identificarea celor care, reprezentând autoritățile locale din Târgu-Jiu și Gorj, nu au luat măsuri extreme și nu au manifestat o atitudine ostilă față de evrei, neajungându-se astfel la deportări ale acestora spre lagărele de muncă sau de exterminare. Ne exprimăm convigerea că Titlul de „Drept între popoare”, în contextual abordări tematicii Holocaustului în România, ar  putea fi atribuit și acelor gorjeni care au dovedit prin atitudinile și convingerile lor că umanitatea nu este o cauză pierdută, iar salvarea unor vieți omenești este, mai presus de orice doctrină sau manifestare politică, nevoia de normal și firesc într-o perioadă atât de neagră a istoriei.

prof. ANDREI POPETE PĂTRAȘCU

[1] Andrei Popete-Pătraşcu, Ţara Sfântă între istorie şi credinţă, în „Historia C.N.E.T.”, Târgu-Jiu, an II, nr. 1-2 (5-6) / 2011, p. 36.

[2] Liviu Rotman (coord.), Demnitate în vremuri de restrişte, Bucureşti, Editura Hasefer, 2008, p. 12.

[3] Andrei Muraru (coord.), Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Iași, Editura Polirom, 2008, p. 485.

[4] Jean Ancel, Contribuții la Istoria României. Problema evreiască. 1933-1944, vol. II, București, Editura Hasefer, 2003, p. 176-177.

[5] Albinel Firescu, Situaţia evreilor din Târgu Jiu în perioada guvernării Antonescu, în „Vertical”, din 7 martie 2012.

[6] Ibidem.

[7] Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937), Craiova, Editura Sitech, 2011., p. 135, 149.

[8] SJAN Gorj, Fond Prefectura jud. Gorj, dos. 13/1942-1943, f. 97.

[9] Ibidem, f. 197, 198.

[10] Boris Marian Mehr, Să nu-i uităm niciodată pe Drepții  Popoarelor, în „Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Site”, din 6 octombrie 2008, http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html.

[11] Uli Friedberg-Vălureanu, Un licăr în beznă, în „Bună dimineaţa Israel”, an II, nr. 13, din 28 iunie 2011, ediţie electronică.

[12] http://www.yadvashem.org/righteous/home_righteous.htm

[13] Ibidem.

[14] Eva Galambos, Românii şi drepţii între popoare din România, din 4 noimebrie 2012, în „Acum.TV”, ediţie electronică, http://www.acum.tv/articol/60528/.

[15] Ibidem.

Reclame

O ţară plină cu moaşte sfinte

De-a lungul anului, în diferite localităţi, ori la diferite mânăstiri se fac pelerinaje la Sfintele Moaşte ale unor sfinţi români sau străini, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi. Oamenii se închină la ele cu speranţa că vor găsi vindecarea bolilor sau rezolvarea la problemele lumeşti. Totuși, nimeni nu se întreabă la ce se închină de fapt şi ce se ascunde în cutiile argintate. Nici Biserica Ortodoxă Română nu pare să știe cu exactitate numărul osemintelor sfinte prezente în lăcaşurile de cult, însă dacă ar fi să consultăm site-urile creştin-ortodoxe, aflăm că există nu mai puţin de 700 de moaşte, adăpostite în peste 250 de biserici şi mănăstiri. Cu siguranță numărul acestora este cu mult mai mare, numai în acest an părți din mai multe moaște de sfinți fiind împărțite la diverse mănăstiri și biserici.

România este o țară plină cu moaște sfinte și degeaba, își spun unii în barbă. Nu mai avem nici spor, nici liniște, ne dușmănim unii cu alții și ne bucurăm atunci că răul se abate asupra celuilalt.

Pentru că avem moaşte fără număr, Patriarhia a decis totuși că este vremea să ţină o evidenţă clară a tuturor osemintelor sfinte din România, într-un catalog special. „Este o tradiţie veche, românească şi creştinească, pelerinajul la astfel de moaște sfinte”, s-ar grăbi cei mai mulţi să spună, dar când îmbrâncelile între credincioşi iau locul smereniei, conotaţiile sunt de altă natură decât cea religioasă.

Numeroşi români, creştini până în adâncul sufletului şi măduva oaselor, străbat distanţe mari cu diferite mijloace de transport, uneori pe jos, stau zeci de ore la cozi interminabile, pe ploaie sau caniculă, se târăsc chiar în genunchi sute de metri, chiar kilometri, pentru ca să ajungă să se închine, să sărute Sfintele Moaşte şi să-i spună acelui sfânt ceea ce le apasă sufletul.

Au ajuns de pomină pelerinajele la moaştele Sfintei Paraschiva de la Iaşi, ale Sfintei Filofteia de la Argeş sau ale Sfântului Dimitrie Basarabov de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. De câțiva ani și osemintele părintelui Arsenie Boca de la Prislop atrag sute de mii de credincioși, Biserica Ortodoxă Română urmând să îl canonizeze în acest an, pe 28 noiembrie.

Mai ceva ca atunci când trebuie să îşi exprime atitudinea civică, românii participă iată, cu sutele de mii la pelerinaje şi îşi pun toată credinţa în Sfintele Moaşte pe care le venerează. Sigur, spun unii, este de neînţeles pentru străinii de credinţa ortodoxă sau de învăţătura creştinească de unde găsesc unii români atâta evlavie şi pot să acorde atâta cinste unor rămăşiţe pământeşti ale unor oameni, care au trăit aici pe pământ, cunoscând toate cele omeneşti. Iată că se poate. Românul încă mai are frică de Cel de Sus, își pune toată speranța în puterile Sale, iar sfinții și moaștele acestora devin purtători de Dumnezeu.

România, între statul de drept și importul de cireșe

Atunci când statul de drept nu îți mai aparține ție ca țară, nu poți decât să te supui directivelor impuse. România este astăzi o țară condusă din afară, în ciuda unei clase politice aleasă prin vot de către popor, fără un orizont ideatic, mulțumită cu statutul de membră a Uniunii Europene și credulă la toate promisiunile.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 28 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele, în special economic și aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Și s-a tot generalizat în ultimii ani o anumită formă a furtului din puţinul pe care şi-l permit unii, căci furt este atunci când îţi însuşeşti din dreptul câştigat al unei persoane, şi îndestularea altora. În România încă mai sunt din cei care ţipă ca din gură de şarpe despre pericolul venirii comuniștilor la putere și contaminarea României cu „ciumă roșie”. Să ne înțelegem bine: Partidul Social Democrat nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un partid socialist, prin prisma liderilor săi.

Astăzi într-o postură în care nu fac altceva decât să se arate cu degetul unul pe altul şi să spună că celălalt este vinovat de starea în care se află economia noastră şi ţara în ansamblul ei, de stânga sau dreapta, tehnocrați sau ce mai avem prin ogradă, toți cei care au condus România de 28 de ani, îşi dovedesc în continuare limitele.

Să ne mai mire că în materie de stimulare a exporturilor, România merge bine, după declarațiile actualului guvern? Exporturile româneşti cunosc ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu pune pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportăm mărfuri cu valoare adăugată mică și importăm produse cu valore adăugată ridicată. De pildă, exportăm mere brute și importăm gem de mere. Sau exportăm lemn brut și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum să nu mergă bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii” în timp ce ministrul Daea ne spune că putem decoji cireșele și că nu asta e problema, chiar dacă sunt tratate cu pesticide și aduse din Turcia. Să ne înțelegem, România importă mere, pere și cireșe, dar exportă banane, pentru că suntem țara în care totul este posibil.

De ce nu merităm moștenirea lăsată de Brâncuși

Iată cum, de câțiva ani, data de 19 februarie, ziua nașterii sculptorului Constantin Brâncuși, a devenit Ziua Națională Brâncuși, declarată prin lege în noiembrie 2015, ca o recunoaștere a rolului și locului marelui sculptor în cultura românească. Acesta s-a născut în anul 1876, la Hobița, în județul Gorj, fiind astăzi considerat cel mai important artist român, dar și „părintele sculpturii moderne”.

Deşi Brâncuşi se bucură astăzi de o notorietate mondială, noi încă nu i-am decriptat mitul. Brâncuşi nu mai este de mult al gorjenilor, pentru că el aparţine lumii. Brâncuşi este doar un miracol născut pe plaiuri gorjene. A lăsat circa 720 opere de artă: statui şi statuete, picturi şi desene, dar mai presus de toate, prin unicitatea sa, complexul sculptural de la Tîrgu-Jiu, ridicat între anii 1937-1939. „Așteptați până când voi muri – și veți putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu”, spunea Brâncuși în urmă cu mai bine de 60 de ani. Și adevăr a grăit acest om.

Arta lui Brâncuşi a problematizat. Gândirea sa este o problemă greu de rezolvat. A supus şi exprimat Brâncuşi lumea şi elementele ei, ca mai apoi să-şi făurească propriul univers, să regândească treptele cunoaşterii complicate şi profunde. E trist că ceea ce Brâncuşi a zămislit cu sufletul său, noi nu putem nici măcar recondiţiona, restaura şi păstra. Înţelegem poate că Brâncuşi dialoga neîncetat cu piatra căreia îi dădea formă. Îi dădea o parte din sufletul său. Când vom învăţa şi noi limbajul operelor sale vom ştii să le preţuim la inegalabila lor valoare.

Nu ştim nici astăzi care au fost raţiunile care au condus în ultimii ani, aici în România, la încercările repetate de demitizare a operei lui Constantin Brâncuși. Pentru că doar despre demitizare putem vorbi în cazul atâtor scandaluri iscate în jurul operelor lăsate moștenire de marele sculptor. Și totuși, Brâncuşi s-a născut ca să ne purifice pe noi de „mediocritatea şi superficialitatea” pe care viaţa ni le-a imprimat în fiecare zi, oră, minut şi secundă.

Şi dacă ar fi să ne luăm după unii, arta tinde de vreo sută de ani să se substituie religiei. În acest caz, am completa noi, Brâncuşi a săvârşit, cu fiecare sculptură a sa, un act de demiurgie, astfel încât aici, la Târgu Jiu, putem spune – precum anticul Heraclit – „şi aici locuiesc zeii”. „Să creezi ca un Demiurg, să munceşti ca un sclav” – mărturisea Brâncuşi – şi toate acestea pentru „a se salva ca om”. Modestia sa nu are margini şi limite. Este precum infinitul întruchipat de Columna ce îşi scaldă trupul în apusul soarelui în acest oraş drag nouă şi „Titanului”.

„Cinco de Mayo” sărbătorită la Școala Gimnazială „Mexic” din București

„Cinco de Mayo” este o sărbătoare a culturii și identității mexicane în lume, fiind sărbătorită pe data de 5 mai.

Cinco de Mayo își are rădăcinile în ocupația franceză a Mexicului, în urma războaielor Americano-Mexican (1846-1848), Civil Mexican (1858) și a Războiului Reformelor (1860). Ziua de 5 mai marchează victoria nesperată a armatei mexicane împotriva invaziei franceze în bătălia de la Puebla din 5 mai 1862, sub conducerea generalului Ignacio Zaragoza Seguín. Bătălia a contribuit la constituirea unui sentiment de mândrie și unitate națională.

Școala Gimnazială „Mexic” din București va marca în acest an, pe data de 5 mai 2017, în premieră „Cinco de Mayo”, prin organizarea unui stand cu produse tradiționale și preparate culinare mexicane.

afis

În această primăvară!

17240227_1932150220338707_2800297174964982467_o

Cu această nouă carte, Andrei Popete-Pătrașcu propune un altfel de mesaj decât cel cu care și-a obișnuit cititorii. Cu primăveri care, deliberat, s-au oprit din circularitatea lor firească, conjugându-se la un trecut care nu mai trece, sufletul în ghips se cere, astăzi, a fi vindecat. Prezentul nu se mai poate minți cu insinuări și vise neîncepute, căci doar cuvintele au reușit să își mai păstreze puterile vindicative într-o astfel de lume. Cuvintele și surâsul unui cer de martie care, involuntar și inocent, te seduce și te condamnă la un soi straniu de singurătate, în doi.”

Dana Ștefania Brașoavă