„Cinco de Mayo” este o sărbătoare a culturii și identității mexicane în lume, fiind sărbătorită pe data de 5 mai.

Cinco de Mayo își are rădăcinile în ocupația franceză a Mexicului, în urma războaielor Americano-Mexican (1846-1848), Civil Mexican (1858) și a Războiului Reformelor (1860). Ziua de 5 mai marchează victoria nesperată a armatei mexicane împotriva invaziei franceze în bătălia de la Puebla din 5 mai 1862, sub conducerea generalului Ignacio Zaragoza Seguín. Bătălia a contribuit la constituirea unui sentiment de mândrie și unitate națională.

Școala Gimnazială „Mexic” din București va marca în acest an, pe data de 5 mai 2017, în premieră „Cinco de Mayo”, prin organizarea unui stand cu produse tradiționale și preparate culinare mexicane.

Luni, 6 martie 2017, Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” s-a afiliat la Euro Education Federation, organizație internațională din care fac parte, în prezent, încă 22 de asociații din România, Italia, Bulgaria, Turcia, Macedonia, Grecia, Azerbaijan și Palestina. Reprezentanții Asociației „Pleniceanu” în cadrul Euro Education Federation sunt: prof. Andrei Popete-Pătrașcu și pr. Doru Drăghici.

Asociațiile afiliate la Euro Education Federation (click AICI)

În cadrul Expoziţiei „România în Marele Război”, găzduită în această perioadă de Muzeul Național de Istorie a României, vizitatorii pot îmbrăca uniforme militare din perioada Primului Război Mondial.

Se pare că fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor Europei sunt prea mari. Avem și exemplul câtorva țări în care euroscepticismul se conturează tot mai clar ca o nouă politică. Cu toate acestea, în România celor care #rezistă, aproape jumătate dintre subiecţii români ai unui recent studio, se declară mulţumiţi de viaţa lor. Înţelegem că, gradul de mulţumire al populaţiei nu are neapărat legătură cu situaţia financiară a ţării şi ajungem, cel puţin analizând acest sondaj să dăm dreptate analiștilor, specialiştilor, clarvăzătorilor și ce mai vreți dumneavoastră, care încearcă să ne liniştească, apreciind că lucrurile încă pot fi redresate.

De unde atâta optimism nu știm, România continuă să funcționeze pe datorie, chiar dacă relansarea financiară și economică anunțată de guvernul Grindeanu a intrat în luna a 3-a, cu perspective promițătoare. Suntem așadar pe drumul cel bun și poate că nu ar trebui să ne facem atâtea griji pentru datoria externă. Poate gândim nemțește, dar încă nu am realizat aceasta. Să fie domnul Klaus Iohannis de vină? Dacă aruncăm o privire asupra istoriei, realizăm că Germania a reușit o performanța unică în lume: este singurul exemplu de țară care de-a lungul istoriei nu și-a plătit niciodată datoriile externe, nici după primul, nici după al doilea Război Mondial. Totuși, a reușit frecvent să determine alte națiuni să plătească.

Așa cum arată unii specialiști, există două căi pentru state de a ieși din starea de datornic. O metodă lentă, impusă de curând și Greciei, chiar de către germani, prin disciplină bugetară. A doua metodă este însă mult mai rapidă, iar Germania a aplicat-o atunci când a fost cazul: inflație, taxe speciale pe bogăția privată și scutirea de datorii. Altfel spus, „miracolul economic” se bazează exact pe tăierea datoriilor, lucru care a fost refuzat grecilor și de ce nu, românilor, dar metodă aplicata de germani cu succes. Se va gândi vreodată nemțește și pentru datoria României? Doar președintele ne poate spune, dacă datoria externă #rezistă!

Cert este că s-ar impune o discuție despre datoriile Europei, exact ca după al Doilea Război Mondial. O restructurare a datoriei este inevitabilă. La felul în care se negociază însă, cu plata datoriei în 30-40 de ani, este ridicol, iar datoria nu va fi acoperită niciodată. În plus, vor apărea metropole și bazine de muncă ieftină fără drepturi, într-o Europă în care deviza unitate prin diversitate poate avea orice înțeles. Poate aceasta se dorește, iar grecii, și de ce să nu recunoaștem, foarte probabil și românii, sau alții ca noi, se află pe acest drum fără întoarcere.

Deși Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise, iar în România s-au perindat experți în toate domeniile posibile și imposibile, nu curge încă nici lapte şi nici miere de-o parte și alta a Carpaților. Că realitatea aceasta, diformă şi obtuză, ne predispune la medicamentaţie antinevralgică nu pare să conteze prea mult în ochii celor pentru care odată la patru sau, după caz, cinci ani, fac tot posibilul să ne convingă democratic de puterea pe care o deţine poporul, iar atunci când situația o cere să vorbească despre democrația participativă. Sau aceasta este România în care rezistența din anii ʽ50, a devenit #rezist, pentru interesele altora!

Elevii clasei a V-a A cu program sportiv, de la Școala Gimnazială „Mexic” din București, au realizat în cadrul Zilei „Porților Deschise”, o machetă în care au reconstituit vechiul oraș mexican Tenochtitlan. Aceștia au folosit pentru realizarea proiectului materiale precum: polistiren expandat, nisip, pietre, plante decorative, vopsea etc. 

Orașul Tenochtitlan ori, alternativ, Mexico-Tenochtitlan, (în limba Nahuatl semnificând „Mexico printre cactuși de piatră”) a fost capitala statului, apoi a Imperiului Aztec între 1325 și 1521. În zilele noastre, vechiul orașul Tenochtitlan este unul dintre cele mai vizitate site-uri istorice din Mexic.

Pentru că fiecare om păstrează în suflet un anotimp,

vă doresc tuturor o primăvară cu împliniri!

Este în afara oricărei discuţii faptul că asistăm în ultimul timp la o revigorantă împrospătare a culturii româneşti. Nu poate nimeni nega realitatea atâtor şi atâtor manifestări menite să readucă cultura acolo unde îi este locul. Dar câţi ştiu în ziua de azi unde este locul culturii? Ar fi puţin probabil să aşteptaţi un răspuns ferm, atâta vreme cât acesta nu se întrevede.

Cu toate că nu ducem lipsă de simpozioane, lansări de carte, vernisaje de expoziţii, festivaluri naţionale de literatură şi muzică, spectacole de teatru, nu există o suficientă anvergură care să amplifice tot ceea ce se petrece la nivel cultural în România. Lipseşte acel suflu benefic, creator de freamăt prielnic, care să confere o atitudine detaşantă, dar nu totală. De ce nu, un joc liber, dar serios, a tot ceea ce are mai bun de oferit un om într-o viaţă întreagă. Să fie oare acesta locul culturii? Mulţi s-ar grăbi să confirme aceasta, dar şi mai mulţi ar continua să ridice întrebători din umeri.

Vreau să cred că avem puterea să aflăm, în cele din urmă, locul pe care cultura tinde să îl ocupe în viaţa fiecărui om. Este limpede încercarea celor în măsură să creeze structura unei vieţi culturale ascendente, dar lipsiţi de aportul, cel puţin moral, al celor vădit incomodaţi de “simple” mirări, nu se întrevăd realizări semnificative.

Am fi nedrepţi dacă nu am recunoaşte activităţile numeroase ale Inspectoratelor pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural din fiecare judeţ, dar se face tot mai acut resimţită lipsa de omogenitate. Tratate din interior, aceste probleme nu par să afecteze prea mult drumul ce se vrea ascendent al culturii româneşti, dar suntem oare capabili să percepem adevărata problemă ce pare să se permanentizeze?

Luată în prim plan, actuala cultură românească îşi croieşte nu neapărat anevoios drum printre realităţile mult mai stringente ale unei societăţi interesată de ziua de mâine, cât mai mult forţat şi lipsit de naturaleţe.  Actul creator tocmai aceata presupune, naturaleţe, şi dacă aceasta lipseşte cu precădere în privinţa promovării actului creator, nu ne putem aştepta la prea multe schimbări optimizante. Poate că într-un viitor apropiat se va ajunge totuşi la trăiri mai „profunde” şi mai „înţelepte” , îndreptând mai mult ochii şi spre cultură…

După un scurt inventar al problemelor de la fiecare minister, guvernul condus de Sorin Grindeanu, urmând directivele președintelui PSD, Liviu Dragnea, a trecut la adoptarea unor acte normative, care i-au lăsat chiar și pe contestatari cu gura deschisă, așa încât o nouă întrebare îi macină pe unii și alții: de unde bani?

Mai că am crede într-o înțelegere secretă dintre Dragnea și Putin pe tema tezaurului României, văzând dărnicia cu care guvernul proaspăt uns împarte în stânga și dreapta majorări salariale și la pensii, scăderi de impozite și anularea a sute de taxe. De unde bani pentru toate acestea, ne întrebăm firesc, cunoscând că România are în prezent un deficit bugetar de 3,5% din PIB și o creștere economică realistă, puțin peste 4%. De unde, de neunde, actualul guvern trebuie să găsească bani pentru a-şi îndeplini promisiunile electorale, păstrând finanţele publice în echilibru.

Privit de acum ca un veritabil Mesia, de către electoratul de stânga, Liviu Dragnea a dat o lovitură de grație și Fondului Monetar Internațional, care recomanda României să amâne sau chiar să anuleze măsurile fiscale promise, pentru a se putea face economii la buget şi a se readuce datoria publică pe un trend descendent. Probabil în aceste zile, şeful misiunii Fondului Monetar Internaţional în România, Reza Baqir, este de-a dreptul șocat de măsurile noului guvern. În ciuda intervenției sale și a recomandărilor, România pare să se reinventeze într-un climat de prosperitate și liniște socială. Nu știe însă nimeni ce se ascunde în spatele acestei noi realități care dă frisoane unora și îi face pe alții să exulte.

Sigur sunt și voci care contestă toate cele întâmplate în ultimele zile, printre cei vizați aflându-se și Mugur Isărescu, cel care nu știm sigur ale cui interese le mai reprezintă. Declarațiile guvernatorului BNR atenționează că prețurile ar putea crește din cauza incertitudinilor privind bugetul pe acest an, dar nu explică și de ce România nu primește dobândă pe rezerva de aur românesc păstrată în Anglia și tranzacționată pe piață. E curios cum, acest personaj de Lojă Masonică, conduce din 1990 BNR, fiind cel mai longeviv șef de bancă centrală din lume. 

Alături de el, în corul celor care critică majorarea veniturilor, sunt desigur și alții, adversari ai PSD și ALDE, uitând că și ei vor beneficia de măsurile fiscale ale  noului guvern. În curând vom afla și de unde vor veni banii pentru toate „minunile” din România lui Dragnea & comp.

O serie de monumente și opere comemorative de război din județul Gorj au fost distruse sau au dispărut în ultimii ani, fără ca autoritățile să aibă vreo reacție. Conform Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, în județul Gorj există peste 150 de opere comemorative de război, două dintre acestea aflându-se pe lista monumentelor istorice din România. Conceptul de operă comemorativă de război, așa cum este definit în Legea nr. 379/2003, include edificii, monumente de artă, plăci și altare comemorative, troițe, cruci, cenotafuri sau orice alte construcții realizate în memoria eroilor.

În Gorj, din nefericire, monumentele și opere comemorative de război sunt condamnate neglijenței și indiferenței autorităților. Doar prilejul unor ceremonii de anvergură au făcut ca  Cimitirului Internațional al Eroilor din Târgu-Jiu, unde au fost înhumați peste 1.500 de eroi români, germani, austrieci, unguri și ruși, să fie reamenajat de conjunctură, astăzi, în incinta acestui cimitir regăsindu-se doar câteva însemne de căpătâi și morminte ale eroilor căzuți pe teritoriul județului Gorj în timpul Primului Război Mondial.

În ultimii ani o serie de monumente și opere comemorative de război au fost furate, abandonate, năpădite de buruieni, deteriorate sau chiar distruse în totalitate. În cimitirul catolic din Târgu-Jiu, de exemplu, parcela eroilor polonezi este neîngrijită și abandonată. La Brătuia, în comuna Dănești, există un monument inaugurat în anul 1930, de sub care izvorăște ca prin minune o apă rece care ostoiește setea trecătorilor. Un vultur de piatră, ale cărui aripi măcinate de timp sunt astăzi susținute cu sârmă pentru a nu cădea, veghează memoria pilduitoare a gorjenilor ce s-au jertfit în luptele de la Jiu, Mărăști, Mărășești și Oituz, alături de „Semnul aducerii aminte”, dăltuit în bronz, credem noi, singurul păstrat pe teritoriul Gorjului. La Rasovița, abia mai poate fi recunoscută relicva unei vechi cruci amplasată de germani în anul 1919. În alte localități din Gorj au dispărut cu desăvârșire troițe închinate eroilor gorjeni, iar monumentele se află într-o nepermisă stare de degradare, lovite, zgâriate, crăpate, cu părți furate și scrisul ilizibil, lipsite de vulturi, simbolul drept al credinței și jertfei eroilor pe ale căror oase odihnește astăzi pământul Gorjului.

Citeam de curând un articol în care Î.P.S. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, afirma: „Cu cât trupul este mai îndestulat cu lucruri pământești, cu atât el nu se mai poate ridica spre cele spirituale!”. Mi-am reamintit de întâmplările din urmă cu câțiva ani, când aceeași instituție de cult a Olteniei, propunea un acord tacit Consiliului Parohial al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, din Vădeni, prin care una dintre casele fostului boier Dumitru Pleniceanu, din Târgu-Jiu, astăzi aflată în proprietatea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, să fie donată Mitropoliei Olteniei.
Considerând că tăcerea este o cauză pierdută și făcând parte din comunitatea respectivă, nu am oferit această satisfacţie celor care atunci îmi arătau epistolar că „aduc ofensă” și prejudiciu de imagine Centrului Eparhial Craiova, preocupat nu de acapararea de bunuri materiale aşa cum „insinuam” eu, ci dimpotrivă era „interesat ca în fiecare biserică, să se oficieze Sfânta liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare”, de parcă în imobilul cu pricina, situat „întâmplător” în chiar centrul municipiului Târgu-Jiu s-ar fi putut efectua serviciul religios. 
Pentru că am scris și atunci despre aceste „nefericite întâmplări”, am fost „invitat” să dau „cu subsemnatul” pentru „a evita” plata unei amenzi de 10.000 lei. Mitropolia Olteniei își tot însușește de la o vreme, folosind cuvinte mieroase, clădiri de patrimoniu și terenuri pentru că: „poate și își permite”, pentru că e scutită de taxe și impozite, pentru că există oameni și oameni, pentru că nu toți refuză moral să înstrăineze averea spirituală și materială a unei comunități. 
Prin 2009, Î.P.S. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, în cadrul unei „vizite” la Biserica Adormirea Maicii Domnului, din Vădeni, unul dintre cartierele oraşului Târgu-Jiu, a propus un acord Consiliului Parohial, prin care una dintre casele fostului boier Dumitru Pleniceanu, astăzi aflată în proprietatea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, să fie donată Mitropoliei Olteniei. Imobilul, aflat în centrul oraşului Târgu-Jiu, a fost donat însă de familia Pleniceanu încă din anul 1902 Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Î.P.S. dr. Irineu nu a ţinut cont că astăzi, această biserică are un Consiliul Parohial, cu membrii vârstnici şi tineri, succesori prin grijă şi strădanie, ai moştenirii spirituale şi materiale lăsată de familia Pleniceanu, iar înstrăinarea averii sfintei biserici este considerată un sacrilegiu de către toţi aceştia. 
În luna august a anului 2010, Mitropolia Olteniei a decis prin Dispoziţia cu nr. 1.363/A/2010 reorganizarea parohiei Vădeni şi înfiinţarea unei parohii noi, la Şişeşti, separându-se ceea ce mai bine de trei secole a dat unitate acestei comunităţi. Ştim din Istorie că pentru a putea stăpânii, trebuie să dezbini, doar Biserica este cea care luptă împotriva unor astfel de precepte, iar această clauză ar trebui păstrată şi pe mai departe. 
Î.P.S. dr. Irineu uitând parcă de vechile texte sfinte, a decis să „taie” la propriu „Pruncul” în două, neluând seamă de pilda regelui Solomon care ar fi putut şi el să taie cu sabia pruncul celor două mame. Dar de ce această împărţire vă veţi întreba, când firesc era să fie adus un al doilea preot? Pentru ca Î.P.S. dr. Irineu, să poată propune și împărţirea averii bisericii în două, iar casa din centrul oraşului să fie cedată noii parohii, respectiv Bisericii Naşterea Maicii Domnului, fără a ţine cont de existenţa Actului de donaţie al familiei Pleniceanu, prin care casa era donată Bisericii Adormirea Maicii Domnului, din vechea parohie Vădeni. 
Expunând aceste opinii, într-o scrisoare adresată Î.P.S. dr. Irineu, am fost acuzat că „aduc ofensă Centrului Eparhial”, dinstinsele feţe bisericeşti îndoindu-se că cineva poate avea şi opinii proprii, ca şi când cugetul meu se supunea vreunei orânduiri ierarhice, aşa cum este cazul Consiliului Eparhial şi e firesc desigur să existe supunere ierarhică. 
Din documentele vremii aflăm că în anul 1875, biserica de la Vădeni a fost vizitată de deputatul de Gorj, Numa Frumuşanu, care a sugerat preotului paroh Gheorghe Ciocănescu mutarea cimitirului din progadia (curtea) bisericii într-un alt loc. S-a luat atunci decizia mutării cimitirului la Şişeşti, în preajma bisericii Naşterea Maicii Domnului ctitorită de Stanciu Şişescu, în anul 1839. Au existat aşadar două familii boiereşti, în zona de nord a oraşului Târgu-Jiu, Pleniceanu şi Şişescu, dar şi două biserici. Biserica „Naşterea Maicii Domnului” a fost mai degrabă capela familiei Şişescu, tradiţia istorică menţionând că aceasta a fost ridicată pe locul în care unul dintre fii boierului Şişescu a fost ucis de către turci. Acest motiv poate constitui şi explicaţia strămutării cimitirului din progadia Bisericii de la Vădeni, la Şişeşti. 
De toate aceste aspecte privitoare la istoria Bisericii din Vădeni, ar fi trebuit însă Î.P.S. dr. Irineu să ţină cont, înaintea luării unor decizii fără chibzuială. Terenul şi casa din strada Unirii nr 26, s-au aflat în proprietatea familiei Pleniceanu din anul 1898, aşa cum se arată în „Actul de Donaţiune!”. Aceste bunuri au fost donate Bisericii din Vădeni, în anul 1902 şi nu pot fi înstrăinate. 
Amarnic se înşeală cei care crezând că pot împărţii după bunul plac „averea lăsată prin donaţie” unei biserici, vor reuşi acest lucru, iar opinia publică se poate exprima oricând în această direcţie. Preotul adus în parohia nou înfiinţată, fost edil al unei comune oarecare din Gorj, crezând că lucrurile sunt asemănătoare cu practicile din primăria pe care a păstorit-o două mandate, a decis că enoriaşii „parohiei surori” nu mai au ce căuta în biserică. Prin grija sa şi a Î.P.S. dr. Irineu, enoriaşii Parohiei Vădeni sunt siliţi și astăzi să aprindă lumânări la capul morţilor lor în cimitirul care deşi le-a aparţinut mai bine de un secol, acum face parte din componenţa unei alte parohii.
Dar Mitropolia Olteniei tot a reușit să capete ceva din fosta avere a familiei Pleniceanu: cea mai veche construcție civilă din Târgu-Jiu, monument istoric de categoria A, construită de marele ban Cornea Brăiloiu pe la 1700, apoi proprietate a familiei Pleniceanu, a fost dată în folosință Mitropoliei Olteniei de către Primăria Târgu-Jiu. 
Sunt prea multe semne de întrebare despre cum autoritățile locale, și nu este doar cazul de față, nu sunt capabile să atragă fonduri pentru refacerea acestor monumente istorice, în timp ce instituții precum Mitropolia Olteniei se îndestulează din patrimonial local după bunul plac.

O simplă radiografie a economiei arată că România nu are prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia nu a fost cea dorită.

Actualul ministru al Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Costin Grigore Borc, de profesie inginer energetic, fost director general al filialei din România a Lafarge Ciment,  preciza, de curând, că va acorda o importanţă mai mare mediului de afaceri, iar soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu. Toată lumea se pricepe la vorbe, dar când e vorba de fapte se practică același joc de gleze.

Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă. În anii următori există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private, consideră aceiaşi specialişti. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consu-mul privat va rămâne afectat de criza financiară, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi lent.

După ce ministrul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Costin Grigore Borc a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale, din ultima analiză economică a României aflăm şi că industria a avut o creştere spectaculoasă în ultima perioadă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre.

Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultimii doi ani prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

Este evident pentru tot mai mulți dintre noi că adevărata problemă a României nu este una strict economică, existând totuși niște pârghii care ar trebui să o facă viabilă. Nici guvernul tehnocrat condus de Lucian Cioloș, dar din care au evadat mai mulți miniștri pentru a îmbrățișa în perspectiva alegerilor parlamentare, cariera politică, nu constituie problema ineficienței la nivel de putere executivă. Luăm în calcul până și ajutorul din partea Fondului Monetar Internaţional şi Uniunii Europene, după spusele analiştilor internaţionali. Problema este în continuare, deși s-au făcut pași importanți în rezolvarea acesteia la clasa politică, la actualul guvern şi relația acestuia cu un preşedinte care „nejucător” fiind, vorbește mai puțin, dar ancorat în relația cu cei care l-au susținut și acum încep să dea din coate.

Să nu uităm, chiar dacă încă nu se pun în practică, există şi un set de măsuri şi programe pentru reforma sistemului fiscal, condiţie impusă de instituţiile internaţionale, doar că nu se aplică, tot din rațiuni politice. Cine să aibă timp și pentru aşa ceva de când cu precampania electorală, cu furatul de sloganuri de la unii la alții și arătatul cu degetul? 

Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de o putere legislativă și una executivă aflate în goană după profituri mincinoase. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor de dreapta sau stânga din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi fost o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care au distrus peste noapte economia”. Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic. Arestații sunt astăzi cu reținere la domiciliu sau sub control judiciar, primesc și fac vizite după propriul cherem și lucrurile se aranjează încet dar sigur.

Nu curge nici lapte şi nici miere în România anului 2016, deşi Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise. Pentru a gratina complet tortul fondant, să mai spunem că reprezentanţii F.M.I. se declară chiar mulţumiţi, și au aşteptări că România va pune, în continuare, în practică angajamentele asumate.

În ziua de 14/27 octombrie 1916, oraşul Târgu Jiu a înscris o pagină glorioasă în istoria României cu prilejul bătăliei de la podul de peste Jiu, când trupele române, animate de rezistenţa opusă de populaţia oraşului, au respins o puternică ofensivă germană.(…) La Târgu Jiu rămăsese doar o companie de miliţie, formată din 2-3 plutoane, pentru paza podului peste Jiu.

În acest gol al poziţiei, s-a strecurat mai întâi „o compania de vânători inamică, din al 12-lea Regiment de vânători german, urmată apoi de o alta” – aşa cum relata comandantul Grupului Jiu din Divizia XI-a, colonelul Ion Anastasiu. Relatările despre lupta de la Podul Jiului sunt numeroase, subiectivitatea fiind însă evidentă în fiecare mărturisire, articol sau studiu. Rămâne însă de netăgăduit rezistenţa opusă timp de câteva ore, în faţa inamicului, de populaţia oraşului Târgu Jiu: civili, cercetaşi, sergenţi de stradă şi câţiva activi. După unele relatări, s-a trecut la mobilizarea unui număr mic de civili, care au primit armament, şi împreună cu efectivul redus al companiei de miliţie s-au îndreptat spre podul de peste Jiu.  

„A fost unul dintre cele mai mari şi înălţătoare tablouri ale neamului – afirma generalul C. Găvănescul, în cartea document „Războiul nostru pentru întregirea neamului”, – copii între moşnegi luptând alături pentru ţară… amestecaţi cu câţiva ţărani şi civili, iar lângă ei, imediat în spatele lor, mai multe femei venite şi ele să ajute, pansând pe răniţi, cărând muniţiuni soldaţilor până pe linia de luptă sau încurajând pe luptători. Şi toţi aceştia erau veniţi aici cu voia lor, neîmpinşi de nimeni, nemânaţi de nimeni decât de dragostea de ţară şi de iubirea de neam”.

Ultimul studiu Eurobarometru dat publicităţii la sfârșitul lunii septembrie arată că 70% dintre români apreciază situaţia economiei ca fiind în continuare destul de proastă sau foarte proastă.  

Mai grav este că unii dintre specialiştii în materie de economie și finanțe, și trecem la un alt nivel de analiză, cred că economia românească este stabilă şi sănătoasă în acest moment şi este pregătită pentru investiţii profitabile solide și pe termen lung. Declaraţia aparține reprezentanților Băncii Naţionale a României și dacă nu am cunoaşte despre ce „stabilitate” (impusă de Uniunea Europeană şi F.M.I.) vorbim, nici nu am crede că reprezentanții B.N.R. prezintă situaţia economiei din România. A vedea economia noastră stabilă şi sănătoasă, fie sunt luați drept „proști” cei 70% care apreciază situaţia economiei ca fiind în continuare „destul de proastă sau foarte proastă”, fie B.N.R. reprezintă alte interese şi în ambele situaţii este destul de gravă poziţia acestei instituții.

Dacă tot am ajuns la acest subiect, de ce nu am menționa faptul că, de exemplu, Banca Centrală a Poloniei este o bancă transparentă. Reprezentanții Băncii Centrale a Poloniei susțin că Mugur Isărescu este necinstit în afirmațiile legate de aurul României, despre care s-a tot discutat în ultimul timp, fără să mai fie un secret că țara noastră ține rezerva de aur la Londra. Banca Centrală a Poloniei admite că ține aurul la Londra tocmai pentru că poate fi tranzacționat pe piață și ca rezultat primește dobândă pe aurul păstrat la Londra. Banca Centrală a Poloniei spune că dacă l-ar ține la New York sau în țară nu ar primi nimic pentru că aurul nu ar fi aruncat în piață așa cum se întâmplă la Londra.

Dacă ții aurul într-o piață care produce bani pe aurul păstrat acolo și pentru care alte Bănci Centrale primesc venituri, întrebarea firească este: România de ce nu primește dobândă? Bineînțeles că Mugur Isărescu nu va răspunde la o întrebare simplă, cum a evitat și răspunsul la veniturile sale anuale. În concluzie, în timp ce alte țări primesc dobândă pe aurul păstrat în Anglia, România nu primește nimic!

Eurobarometrul arată că nivelul de apreciere al situaţiei economiei în România este de 4%, adică de şapte ori mai mic decât media la nivelul U.E. (28%). Dacă și țara noastră ar beneficia de dobânda pe aurul păstrat la Londra, nivelul de apreciere ar crește. Înțelegem așadar că acest lucru nu este dorit și ne întrebărim retoric, așa cum am facut-o aproape de fiecare dată: ale cui interese le reprezinți domnule Isărescu?

Acum când în sfârșit, după multe tergiversări, știm și data exactă pentru alegerile parlamentare, iar partidele politice încep să devină din nou prezente în spațiul public, subiectul devine unul de actualitate. Printre deputaţii şi senatorii votaţi de către români în ultimii 26 de ani s-au aflat şi suficient de mulţi oportunişti. La fel și în Parlamentul European, acolo unde România are reprezentanții care, ne place sau nu, sunt parte a unei clase politice pusă pe căpătuială pe spinarea noastră, şi aceasta pentru că alegerile sunt democratice, iar reprezentanţii în Legislativ sau P.E. i-am votat mai puţin după competenţă individuală şi mai mult după culoarea politică, cu toate că alegerile sunt uninominale.

În România ultimilor 26 de ani nu s-au votat în realitate niciodată politicienii, ci partidele lor. Nu s-a votat pentru proiecte sustenabile, ci pentru promisiuni și lista poate fi lungă. Practic avem o meteahnă a electoratului român – incapacitatea de a face distincţie între posibilul viitor senator sau deputat votat şi partidul din care acesta face parte. Ultimele alegeri parlamentare ne-au arătat că puţini au înţeles că vor vota numai din colegiul de reşedinţă şi că vor avea de ales numai dintre persoanele care candidează pentru un loc de deputat sau senator în colegiul respectiv. Electoratul român încă nu a învăţat să voteze, că firesc este să alegem oameni pentru oameni şi nu partide. Dar de aici şi până la conştientizarea asumantă a votului pe care îl acordăm în calitate de alegători mai avem, indiferent de opţiunile electorale.

Ne îndreptăm în curând spre perioada în care toţi politicienii ne vor vorbi din nou frumos despre viitorul nostru şi al României, iar noi, cuminți, ca de fiecare dată, ne vom conforma. Sau nu, de această dată. Remarcăm însă că în 26 de ani încă nu am învăţat care ne sunt priorităţile în calitate de alegători.

Despre campania electorală la care vom asista peste doar două luni nu cred că sunt multe de spus, deocamdată. Dacă vom avea și în acest an broşuri contrafăcute, fluturaşi denigratori, bannere furate şi afişe rupte, rămâne să vedem cum arată România anului 2016, dar mai cu seamă care va fi profilul alegătorului român și ce surprize vor avea la butonii manșetelor apretate unii politicieni.

România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi.  O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min¬ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate. 
Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iliescu, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află așadar între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să  copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile tot mai greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Globalizarea a devenit, aşa cum s-a dovedit până acum, un termen superuzitat, căruia i-au fost atribuite numeroase semnificaţii. În principiu, aceasta poate fi definită prin interdependenţa economiei care se manifestă între state, ca urmare a creşterii coeficientului de dependenţă faţă de economia mondială, însă termenul de globalizare, sinonim cu franţuzescul „mondialisation”, se vehiculează la momentul de faţă în toate mediile de comunicare, scrisă şi verbală. Ca orice concept la modă, globalizarea, apreciată de unii, criticată de alții, este utilizată de multe ori fără înţelegerea semnificaţiei sale reale.

Cu n definiții, globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

La o scară macro vorbim despre sisteme economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, traversând un trend descendent. Globalizarea presupune în același timp o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar printr-o analiză atentă se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Vorbind despre acestea din urmă, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii.

Se vorbește foarte mult astăzi despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursul său, liderul de la Kremlin, Vladimir Putin scotea în evidență, de exemplu, în mod voluntar carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi acestea se estompează și voit sunt șterse, în accepțiunea sa, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.

Până la un punct, putem accepta remarcile sale, în care subliniază că specificul național, cultural, sub aspectul tradițiilor, poate dispărea, în dorința aceasta de uniformizare europeană și firesc, liderul rus nu vede cu ochi bun acest aspect, prin crearea unui bloc compact sub natură național-cultural, Europa cunoscând o bipolarizare accentuată: U.E. versus Rusia.

Luni, 22 august 2016, începând cu ora 10.00, la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” Târgu-Jiu, alături de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Județului Gorj, Societatea de Științe Istorice din România – Filiala Gorj, Asociația „Școala Gorjeană”, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, Asociația Cercetașilor Tradiționali din România – Unitatea „General Dragalina” Târgu-Jiu și Consiliul Școlar al Elevilor C.N.E.T., va organiza acțiunea comemorativă „In memoriam Ecaterina Teodoroiu. 99 de ani de la moartea eroinei de la Jiu”.

Duminică, 14 august 2016, Poiana lui Mihai Viteazul din Schela Gorjului a găzduit o nouă ediție a manifestării cultural-istorice „Pelerinaj de suflet românesc la Poiana lui Mihai. Pohta ce-am pohtit”, desfășurată la Schela Gorjului. La eveniment a participat și o delegație a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Județului Gorj, formată din lt. col. (r.) Ovidiu Ghindă, lt. col. (r.) Gigi Bușe, prof. Grigore Haidău, lt. col. (r.) Nicolae Bușe și prof. Andrei Popete Pătrașcu.

Reprezentanții A.N.C.E. „Regina Maria” Filiala Județului Gorj au onorat invitația organizatorilor manifestării de la Poiana lui Mihai, în semn de vie amintire și omagiu adus primului întregitor de țară: Voievodul Mihai Viteazul.

Cunoscută ca locul unde s-a oprit Mihai Viteazul în toamna anului 1600, pentru ultima dată înainte de a trece în Transilvania şi apoi a merge la Viena, „Poiana lui Mihai” este astăzi nu doar un loc de popas pe drumul ce leagă Schela Gorjului de Vulcanul Hunedoarei.

În primăvara lui 1932, Societatea Culturală „Cultul Eroilor” din Bucureşti a hotărât ridicarea unui monument închinat memoriei marelui voievod Mihai Viteazul, în amintirea trecerii sale prin Pasul Vulcanului, din comuna Schela, spre Ardeal. Cum locul de popas purta din vechime numele de „Poiana lui Mihai”, în august 1932, monumentul sosea în gara Târgu-Jiu, fiind apoi amplasat, pe la începutul lunii septembrie și inaugurat pe 25 septembrie, de faţă cu multe autorităţi gorjene şi în prezenţa unui numeros public, foarte mulţi participanţi fiind din Târgu-Jiu. A prezentat onorul o  companie din Regimentul 18, o  baterie din Regimentul 7 Artilerie Grea, participând cu însufleţire muzica Regimentului 18 Gorj. Serviciul divin a fost oficiat de preotul Gr. Prejbeanu, protoiereul judeţului la vremea aceea.

Meritul ridicării monumentului l-a avut  locotenentul dr. C. Lupulescu, fiu al comunei Sâmbotin, împreună cu fratele său, studentul Ion Lupulescu. Înalt de 6-7 metri, monumentul avea în vârf un vultur, iar pe piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod Mihai.

De câțiva ani manifestarea cultural-istorică „Pelerinaj de suflet românesc. Pohta ce-am pohtit” și „Poiana lui Mihai” cu monumentul ridicat în anul 1932, aduc laolaltă iubitori de istorie, muzică folk şi poezie, într-un loc de suflet şi pelerinaj al gorjenilor şi românilor de pretutindeni.

http://www.ancermgorj.wordpress.com

Deși Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise, iar în România s-au perindat experți în toate domeniile posibile și imposibile, nu curge încă nici lapte şi nici miere de-o parte și alta a Carpaților. Nici măcar specialiștii tehnocrați așteptați mai ceva ca americanii în anii ‛50, nu s-au dovedit cu nimic mai inspirați decât predecesorii lor. Că realitatea aceasta, diformă şi obtuză, ne predispune la medicamentaţie antinevralgică nu pare să conteze prea mult în ochii celor pentru care odată la patru sau, după caz, cinci ani, fac tot posibilul să ne convingă democratic de puterea pe care o deţine poporul. La nivel teoretic, aceasta sună bine, dar în realitate, România pare că s-a întors cu ani buni în urmă, puțin dacă vreți chiar pe vremea monarhiei, din punct de vedere al spectacolului, fără a fi ieftin, de această dată. Și apoi cine să ne mai salveze? Regele, fiica cea mare a acestuia, nepotul?

Oricum ar sta lucrurile, se pare că fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari. Avem și exemplul grecilor din urmă cu doar câțiva ani, al englezilor și chiar turcilor în acest an, dar cu toate acestea, aproape jumătate dintre subiecţii români ai unui studiu recent se declară mulţumiţi de viaţa lor. Înţelegem că, gradul de mulţumire al populaţiei nu are neapărat legătură cu situaţia politică sau economică a ţării şi ajungem, cel puţin analizând acest sondaj să dăm dreptate în continuare specialiştilor care încearcă să ne liniştească, apreciind că lucrurile încă pot fi redresate.

De unde atâta optimism nu știm, dar România continuă să funcționeze pe datorie. Sau poate gândim nemțește, dar încă nu am realizat aceasta. Să fie excelența sa (sic!) președintele Klaus Iohannis de vină? Dacă aruncăm o privire asupra istoriei, realizăm că Germania a reușit o performanța unică în lume: este singurul exemplu de țară care de-a lungul istoriei nu și-a plătit niciodată datoriile externe, nici după primul, nici după al doilea Război Mondial. Totuși, a reușit frecvent să determine alte națiuni să plătească.

Așa cum arată unii specialiști, există două căi pentru state de a ieși din starea de datornic. O metodă lentă, prin disciplină bugetară, sau metoda cea mai rapidă, aplicată cu succes de Germania atunci când a fost cazul: inflație, taxe speciale pe bogăția privată și scutirea de datorii. Altfel spus, „miracolul economic” se bazează exact pe tăierea datoriilor, lucru care a fost refuzat grecilor, românilor și altora la fel ca noi. Se va gândi vreodată nemțește și pentru datoria României? Doar președintele ne poate spune.

Cert este că s-ar impune o discuție despre datoriile Europei, exact ca după al Doilea Război Mondial. La felul în care se negociază însă, cu plata datoriei în 30-40 de ani, este ridicol, iar datoria nu va fi acoperită niciodată. În plus, vor apărea metropole și bazine de muncă ieftină, fără drepturi, într-o Europă în care deviza unitate prin diversitate poate avea orice înțeles. Poate aceasta se dorește și de ce să nu recunoaștem, foarte probabil românii se află pe acest drum fără întoarcere.

Duminică, 14 august 2016, Poiana lui Mihai Viteazul din Schela Gorjului va găzdui o nouă ediție a manifestării cultural-istorice „Pelerinaj de suflet românesc la Poiana lui Mihai. Pohta ce-am pohtit”. Cunoscută ca locul unde s-a oprit Mihai Viteazul în toamna anului 1600, pentru ultima dată înainte de a trece în Transilvania şi apoi a merge la Viena, „Poiana lui Mihai” este astăzi nu doar un loc de popas pe drumul ce leagă Schela Gorjului de Vulcanul Hunedoarei.  

Un loc cu totul aparte, discret dar plin de istorie, spiritualitate şi înţelesuri profunde  pentru cei ce au urechi de auzit, ochi cu putere de contemplare şi, mai ales, inimă care să simtă, „Poiana lui Mihai” își are legendele sale ancorate în istoria locurilor. Se spune că la Schela a murit calul lui Mihai Viteazul. Gheorghe Schileru, unul dintre fraţii celebrului om politic gorjean Dincă Schileru, relatând legenda „Poienii lui Mihai”, descria în urmă cu aproape un veac un pariu făcut de voievodul Unirii, constând într-o întrecere derulată după principiul „cine ajunge primul în poiană, să-i taie capul celuilalt”. A  ajuns la destinaţie Mihai, care şi-a ucis partenerul, sacrificându-şi însă calul, mort de oboseală. „Acolo –spune legenda – a fost şi o cruce de piatră. Acum nu mai este decât o movilă de pământ pe care a fost crucea.”

În primăvara lui 1932, Societatea Culturală „Cultul Eroilor” din Bucureşti a hotărât ridicarea unui monument închinat memoriei marelui voievod Mihai Viteazul, în amintirea trecerii sale prin Pasul Vulcanului, din comuna Schela, spre Ardeal. Cum locul de popas purta din vechime numele de „Poiana lui Mihai”, în august 1932, monumentul sosea în gara Târgu-Jiu, fiind apoi amplasat, pe la începutul lunii septembrie și inaugurat pe 25 septembrie, de faţă cu multe autorităţi gorjene şi în prezenţa unui numeros public, foarte mulţi participanţi fiind din Târgu-Jiu. A prezentat onorul o  companie din Regimentul 18, o  baterie din Regimentul 7 Artilerie Grea, participând cu însufleţire muzica Regimentului 18 Gorj. Serviciul divin a fost oficiat de preotul Gr. Prejbeanu, protoiereul judeţului la vremea aceea.

Meritul ridicării monumentului l-a avut  locotenentul dr. C. Lupulescu, fiu al comunei Sâmbotin, împreună cu fratele său, studentul Ion Lupulescu. Înalt de 6-7 metri, monumentul avea în vârf un vultur, iar pe piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod Mihai. În anul 2014, în luna septembrie, vulturul a fost furat de pe monument, în data de 9 august 2015, acesta fiind reinaugurat, după amplasarea unui nou vultur, prin grija Asociației „Gorjului Nordului de Vest”.

De câțiva ani manifestarea cultural-istorică „Pelerinaj de suflet românesc. Pohta ce-am pohtit” și „Poiana lui Mihai” cu monumentul ridicat în anul 1932, aduc laolaltă iubitori de istorie, muzică folk şi poezie, într-un loc de suflet şi pelerinaj al gorjenilor şi românilor de pretutindeni.

În zona de nord a Gorjului, printre localitățile al căror nume este astăzi pe harta României istorice și eroice se numără comuna Schela, de numele căreia se leagă o serie de evenimente și personalități care au marcat trecutul acestor meleaguri: legenda Hărăborenilor (îmblânzitorii de șoimi pentru Domnie), popasul lui Mihai în poiana care astăzi îi poartă numele, Dincă Schileru („legenda vie a Gorjului”), slt. Nicolae Pătrășcoiu (autorul episodului eroic de la Arsuri din 1916) ș.a. 

Sâmbătă, 6 august, în zi de sărbătoare, „Schimbarea la față a Domnului”, în prezența unui public ales, oaspeți din Valea Jiului, reprezentanți ai clerului, locuitori ai comunei Schela, au fost sfințite două monumente ridicate în memoria lui Dincă Schileru și Nicolae Pătrășcoiu, fii ai localității. Inițiatorul acestui moment comemorativ a fost distinsul prof. univ. Ion Dijmărescu, născut în satul Arsuri, cel care alături de soția sa, dr. Rodica Dijmărescu, a eternizat numele celor două personalități. La eveniment au participat și istoricii Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor și Andrei Popete-Pătrașcu, autori ai lucrării „Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului”, carte apărută deja în două ediții. 

Dincă Schileru, „legenda vie a Gorjului” 

Despre personalitatea lui Dincă Schileru, fiu al acestor meleaguri, istoricul Gheorghe Nichifor ne-a mărturisit că acesta s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea drept unul dintre cei mai importanţi proprietari funciari locali, priceput în cultura cerealelor, pomilor fructiferi şi viţei de vie. Creşterea cailor se adăuga precum o pasiune de suflet. A construit mori şi joagăre şi a achiziţionat spaţii întinse de pădure. „Notorietatea câştigată datorită succesului său în activităţi economice avea să îl propulseze curând şi în viaţa publică. Fără intervenţia administraţiei sau guvernului, a fost ales de ţăranii gorjeni în Consiliul local, în anul 1876. Consilier şi vicepreşedinte în deceniul care a urmat, Dincă Schileru s-a remarcat prin vehemenţa şi curajul opiniilor sale care au culminat cu un atentat la adresa vieţii sale, din fericire nereuşit, în 1880. Începuse, cu un an înainte, în 1879, o lungă carieră de parlamentar în gruparea liberală condusă de C.A. Rosetti şi mai târziu de urmaşii acestuia, Colegiul III din Gorj alegându-l cu intermitenţe până în 1911. Anecdotica a reţinut imaginea unei persoane care călca în sălile înaltului for legislativ, îmbrăcată într-un splendid costum gorjenesc, expresie a mândriei că îşi reprezintă concetăţenii”, ne-a declarat prof. dr. Gheorghe Nichifor, președintele Societății de Științe Istorice din România, Filiala Gorj.

Dincă Scheleru a fost ales deputat de Gorj în nouă mandate, între 1879- 1916, cu toate că n-a făcut decât 42 de zile de şcoală. Tot el a fost cel care a făcut, în Oltenia, prima încercare rudimentară de a scoate petrol, în anul 1883. A construit o turlă de lemn şi a început să foreze, dar a fost oprit de o erupţie de gaze şi apă sărată, fapt consemnat în arhivele Ministerului Agriculturii din acele vremuri, care se ocupa şi cu problemele de acest gen. A fost deschizător de drumuri şi în minerit, el descoperind la Schela, în comuna natală, singurul zăcământ de antracit din România care există şi la ora actuală, dar se află în conservare.

Slt. Nicolae Pătrășcoiu și actele sale de vitejie 

Sfințirea celui de-al doilea monument, dedicat slt. Nicolae Pătrășcoiu, în cadrul manifestării omagiale, organizată de distinsul profesor universitar Ion Dijmărescu, poate fi foarte bine inclusă în cadrul acțiunilor prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la intrarea țării noastre în prima conflagrație mondială.

Despre luptele de la Schela și faptele de eroism săvârșite în ziua de 14 octombrie 1916, de către slt. Nicolae Pătrășcoiu, din Regimentul 18 Gorj, istoricul Andrei Popete Pătrașcu ne-a declarant că: „primind misiunea să respingă inamicul, acesta a pornit la atac cu atâta vitejie, încât, deși compania sa avea un efectiv redus, doar 30 de soldați, a spart frontul dușmanului, aruncând în dezordine infanteria și artileria germană de pe Dealul Mare și din satul Arsuri, pe care l-a ocupat. A pus stăpânire pe două baterii complete de obuziere calibrul 105 mm din Regimentul 21 Artilerie Bavarez, și cu ajutorul a doi tunari români, a deschis focul cu câteva obuziere asupra inamicului. După respingerea acestuia, a predat cele opt obuziere cu chesoanele lor de muniții și cu un bogat material de război Regimentului 21 Artilerie Român”. Despre vitejia slt Nicolae Pătrășcoiu, Nicolae Iorga scria la doar câteva zile după eveniment în ziarul „Neamul românesc”: „Sublocotenentul Nicolae Pătrășcoiu, cu câțiva oameni ai lui a capturat două baterii de obuziere de 105mm la Jiu și a început a împroșca din ele pe dușman. A făcut minunea pentru că era pe pământul lui!”

Astăzi, la 100 de ani de la acele evenimente, domnul prof. univ. Ion Dijmărescu, face vie dovada apartenenței sale la comunitatea acelor oameni care de-a lungul timpului s-au remarcat prin gesturi și fapte de aleasă trăire. Ne arătăm întreaga gratitudine în fața domniei sale pentru gestul de a ridica cele două monumente la Schela și Arsuri și sincera noastră admirație.

Minodora Sucea, în „Gorjeanul”, Serie nouă, an XXVI, nr. 7032, din 8 august 2016, p. 9.