„Minunile” din România lui Dragnea & comp.

După un scurt inventar al problemelor de la fiecare minister, guvernul condus de Sorin Grindeanu, urmând directivele președintelui PSD, Liviu Dragnea, a trecut la adoptarea unor acte normative, care i-au lăsat chiar și pe contestatari cu gura deschisă, așa încât o nouă întrebare îi macină pe unii și alții: de unde bani?

Mai că am crede într-o înțelegere secretă dintre Dragnea și Putin pe tema tezaurului României, văzând dărnicia cu care guvernul proaspăt uns împarte în stânga și dreapta majorări salariale și la pensii, scăderi de impozite și anularea a sute de taxe. De unde bani pentru toate acestea, ne întrebăm firesc, cunoscând că România are în prezent un deficit bugetar de 3,5% din PIB și o creștere economică realistă, puțin peste 4%. De unde, de neunde, actualul guvern trebuie să găsească bani pentru a-şi îndeplini promisiunile electorale, păstrând finanţele publice în echilibru.

Privit de acum ca un veritabil Mesia, de către electoratul de stânga, Liviu Dragnea a dat o lovitură de grație și Fondului Monetar Internațional, care recomanda României să amâne sau chiar să anuleze măsurile fiscale promise, pentru a se putea face economii la buget şi a se readuce datoria publică pe un trend descendent. Probabil în aceste zile, şeful misiunii Fondului Monetar Internaţional în România, Reza Baqir, este de-a dreptul șocat de măsurile noului guvern. În ciuda intervenției sale și a recomandărilor, România pare să se reinventeze într-un climat de prosperitate și liniște socială. Nu știe însă nimeni ce se ascunde în spatele acestei noi realități care dă frisoane unora și îi face pe alții să exulte.

Sigur sunt și voci care contestă toate cele întâmplate în ultimele zile, printre cei vizați aflându-se și Mugur Isărescu, cel care nu știm sigur ale cui interese le mai reprezintă. Declarațiile guvernatorului BNR atenționează că prețurile ar putea crește din cauza incertitudinilor privind bugetul pe acest an, dar nu explică și de ce România nu primește dobândă pe rezerva de aur românesc păstrată în Anglia și tranzacționată pe piață. E curios cum, acest personaj de Lojă Masonică, conduce din 1990 BNR, fiind cel mai longeviv șef de bancă centrală din lume. 

Alături de el, în corul celor care critică majorarea veniturilor, sunt desigur și alții, adversari ai PSD și ALDE, uitând că și ei vor beneficia de măsurile fiscale ale  noului guvern. În curând vom afla și de unde vor veni banii pentru toate „minunile” din România lui Dragnea & comp.

 

Ne-am uitat eroii…

O serie de monumente și opere comemorative de război din județul Gorj au fost distruse sau au dispărut în ultimii ani, fără ca autoritățile să aibă vreo reacție. Conform Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, în județul Gorj există peste 150 de opere comemorative de război, două dintre acestea aflându-se pe lista monumentelor istorice din România. Conceptul de operă comemorativă de război, așa cum este definit în Legea nr. 379/2003, include edificii, monumente de artă, plăci și altare comemorative, troițe, cruci, cenotafuri sau orice alte construcții realizate în memoria eroilor.

În Gorj, din nefericire, monumentele și opere comemorative de război sunt condamnate neglijenței și indiferenței autorităților. Doar prilejul unor ceremonii de anvergură au făcut ca  Cimitirului Internațional al Eroilor din Târgu-Jiu, unde au fost înhumați peste 1.500 de eroi români, germani, austrieci, unguri și ruși, să fie reamenajat de conjunctură, astăzi, în incinta acestui cimitir regăsindu-se doar câteva însemne de căpătâi și morminte ale eroilor căzuți pe teritoriul județului Gorj în timpul Primului Război Mondial.

În ultimii ani o serie de monumente și opere comemorative de război au fost furate, abandonate, năpădite de buruieni, deteriorate sau chiar distruse în totalitate. În cimitirul catolic din Târgu-Jiu, de exemplu, parcela eroilor polonezi este neîngrijită și abandonată. La Brătuia, în comuna Dănești, există un monument inaugurat în anul 1930, de sub care izvorăște ca prin minune o apă rece care ostoiește setea trecătorilor. Un vultur de piatră, ale cărui aripi măcinate de timp sunt astăzi susținute cu sârmă pentru a nu cădea, veghează memoria pilduitoare a gorjenilor ce s-au jertfit în luptele de la Jiu, Mărăști, Mărășești și Oituz, alături de „Semnul aducerii aminte”, dăltuit în bronz, credem noi, singurul păstrat pe teritoriul Gorjului. La Rasovița, abia mai poate fi recunoscută relicva unei vechi cruci amplasată de germani în anul 1919. În alte localități din Gorj au dispărut cu desăvârșire troițe închinate eroilor gorjeni, iar monumentele se află într-o nepermisă stare de degradare, lovite, zgâriate, crăpate, cu părți furate și scrisul ilizibil, lipsite de vulturi, simbolul drept al credinței și jertfei eroilor pe ale căror oase odihnește astăzi pământul Gorjului.

dscn0331

Despre cum se îndestulează Mitropolia Olteniei din patrimoniul local

1922121_681403731901805_2098599323_n

Citeam de curând un articol în care Î.P.S. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, afirma: „Cu cât trupul este mai îndestulat cu lucruri pământești, cu atât el nu se mai poate ridica spre cele spirituale!”. Mi-am reamintit de întâmplările din urmă cu câțiva ani, când aceeași instituție de cult a Olteniei, propunea un acord tacit Consiliului Parohial al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, din Vădeni, prin care una dintre casele fostului boier Dumitru Pleniceanu, din Târgu-Jiu, astăzi aflată în proprietatea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, să fie donată Mitropoliei Olteniei.
Considerând că tăcerea este o cauză pierdută și făcând parte din comunitatea respectivă, nu am oferit această satisfacţie celor care atunci îmi arătau epistolar că „aduc ofensă” și prejudiciu de imagine Centrului Eparhial Craiova, preocupat nu de acapararea de bunuri materiale aşa cum „insinuam” eu, ci dimpotrivă era „interesat ca în fiecare biserică, să se oficieze Sfânta liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare”, de parcă în imobilul cu pricina, situat „întâmplător” în chiar centrul municipiului Târgu-Jiu s-ar fi putut efectua serviciul religios. 
Pentru că am scris și atunci despre aceste „nefericite întâmplări”, am fost „invitat” să dau „cu subsemnatul” pentru „a evita” plata unei amenzi de 10.000 lei. Mitropolia Olteniei își tot însușește de la o vreme, folosind cuvinte mieroase, clădiri de patrimoniu și terenuri pentru că: „poate și își permite”, pentru că e scutită de taxe și impozite, pentru că există oameni și oameni, pentru că nu toți refuză moral să înstrăineze averea spirituală și materială a unei comunități. 
Prin 2009, Î.P.S. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, în cadrul unei „vizite” la Biserica Adormirea Maicii Domnului, din Vădeni, unul dintre cartierele oraşului Târgu-Jiu, a propus un acord Consiliului Parohial, prin care una dintre casele fostului boier Dumitru Pleniceanu, astăzi aflată în proprietatea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, să fie donată Mitropoliei Olteniei. Imobilul, aflat în centrul oraşului Târgu-Jiu, a fost donat însă de familia Pleniceanu încă din anul 1902 Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Î.P.S. dr. Irineu nu a ţinut cont că astăzi, această biserică are un Consiliul Parohial, cu membrii vârstnici şi tineri, succesori prin grijă şi strădanie, ai moştenirii spirituale şi materiale lăsată de familia Pleniceanu, iar înstrăinarea averii sfintei biserici este considerată un sacrilegiu de către toţi aceştia. 
În luna august a anului 2010, Mitropolia Olteniei a decis prin Dispoziţia cu nr. 1.363/A/2010 reorganizarea parohiei Vădeni şi înfiinţarea unei parohii noi, la Şişeşti, separându-se ceea ce mai bine de trei secole a dat unitate acestei comunităţi. Ştim din Istorie că pentru a putea stăpânii, trebuie să dezbini, doar Biserica este cea care luptă împotriva unor astfel de precepte, iar această clauză ar trebui păstrată şi pe mai departe. 
Î.P.S. dr. Irineu uitând parcă de vechile texte sfinte, a decis să „taie” la propriu „Pruncul” în două, neluând seamă de pilda regelui Solomon care ar fi putut şi el să taie cu sabia pruncul celor două mame. Dar de ce această împărţire vă veţi întreba, când firesc era să fie adus un al doilea preot? Pentru ca Î.P.S. dr. Irineu, să poată propune și împărţirea averii bisericii în două, iar casa din centrul oraşului să fie cedată noii parohii, respectiv Bisericii Naşterea Maicii Domnului, fără a ţine cont de existenţa Actului de donaţie al familiei Pleniceanu, prin care casa era donată Bisericii Adormirea Maicii Domnului, din vechea parohie Vădeni. 
Expunând aceste opinii, într-o scrisoare adresată Î.P.S. dr. Irineu, am fost acuzat că „aduc ofensă Centrului Eparhial”, dinstinsele feţe bisericeşti îndoindu-se că cineva poate avea şi opinii proprii, ca şi când cugetul meu se supunea vreunei orânduiri ierarhice, aşa cum este cazul Consiliului Eparhial şi e firesc desigur să existe supunere ierarhică. 
Din documentele vremii aflăm că în anul 1875, biserica de la Vădeni a fost vizitată de deputatul de Gorj, Numa Frumuşanu, care a sugerat preotului paroh Gheorghe Ciocănescu mutarea cimitirului din progadia (curtea) bisericii într-un alt loc. S-a luat atunci decizia mutării cimitirului la Şişeşti, în preajma bisericii Naşterea Maicii Domnului ctitorită de Stanciu Şişescu, în anul 1839. Au existat aşadar două familii boiereşti, în zona de nord a oraşului Târgu-Jiu, Pleniceanu şi Şişescu, dar şi două biserici. Biserica „Naşterea Maicii Domnului” a fost mai degrabă capela familiei Şişescu, tradiţia istorică menţionând că aceasta a fost ridicată pe locul în care unul dintre fii boierului Şişescu a fost ucis de către turci. Acest motiv poate constitui şi explicaţia strămutării cimitirului din progadia Bisericii de la Vădeni, la Şişeşti. 
De toate aceste aspecte privitoare la istoria Bisericii din Vădeni, ar fi trebuit însă Î.P.S. dr. Irineu să ţină cont, înaintea luării unor decizii fără chibzuială. Terenul şi casa din strada Unirii nr 26, s-au aflat în proprietatea familiei Pleniceanu din anul 1898, aşa cum se arată în „Actul de Donaţiune!”. Aceste bunuri au fost donate Bisericii din Vădeni, în anul 1902 şi nu pot fi înstrăinate. 
Amarnic se înşeală cei care crezând că pot împărţii după bunul plac „averea lăsată prin donaţie” unei biserici, vor reuşi acest lucru, iar opinia publică se poate exprima oricând în această direcţie. Preotul adus în parohia nou înfiinţată, fost edil al unei comune oarecare din Gorj, crezând că lucrurile sunt asemănătoare cu practicile din primăria pe care a păstorit-o două mandate, a decis că enoriaşii „parohiei surori” nu mai au ce căuta în biserică. Prin grija sa şi a Î.P.S. dr. Irineu, enoriaşii Parohiei Vădeni sunt siliţi și astăzi să aprindă lumânări la capul morţilor lor în cimitirul care deşi le-a aparţinut mai bine de un secol, acum face parte din componenţa unei alte parohii.
Dar Mitropolia Olteniei tot a reușit să capete ceva din fosta avere a familiei Pleniceanu: cea mai veche construcție civilă din Târgu-Jiu, monument istoric de categoria A, construită de marele ban Cornea Brăiloiu pe la 1700, apoi proprietate a familiei Pleniceanu, a fost dată în folosință Mitropoliei Olteniei de către Primăria Târgu-Jiu. 
Sunt prea multe semne de întrebare despre cum autoritățile locale, și nu este doar cazul de față, nu sunt capabile să atragă fonduri pentru refacerea acestor monumente istorice, în timp ce instituții precum Mitropolia Olteniei se îndestulează din patrimonial local după bunul plac.

În curând: Sufletul, ca o grenadă

untitled-3Jertfelnic, mărturisitor, inițiat în (re)descoperirea sinelui, Andrei Popete-Pătrașcu este astăzi unul dintre poeții ale căror cuvinte îţi intră în inimă şi la care te întorci pentru a le lăsa să te atingă iar cu justeţea lor reflexivă.

Ca o ardere nesfârșită ce lasă urme pe suflet în vremuri contemporane, versurile sale au o subtilitate aparte, cu accente orfice, onirice pe alocuri, ca o grenadă care aduce deopotrivă revelaţie și pragmatism în discursul poetic.

Livia Elena Dumitrache

Despre soluțiile viabile din economia românească

O simplă radiografie a economiei arată că România nu are prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia nu a fost cea dorită.

Actualul ministru al Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Costin Grigore Borc, de profesie inginer energetic, fost director general al filialei din România a Lafarge Ciment,  preciza, de curând, că va acorda o importanţă mai mare mediului de afaceri, iar soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu. Toată lumea se pricepe la vorbe, dar când e vorba de fapte se practică același joc de gleze.

Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă. În anii următori există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private, consideră aceiaşi specialişti. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consu-mul privat va rămâne afectat de criza financiară, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi lent.

După ce ministrul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Costin Grigore Borc a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale, din ultima analiză economică a României aflăm şi că industria a avut o creştere spectaculoasă în ultima perioadă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre.

Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultimii doi ani prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

 

Despre campania electorală și educația politică

Pentru că tot suntem în plină campanie electorală, editorialul de astăzi are ca subiect: parlamentarul ideal. Acesta este cinstit („nu votează la două mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), harnic („nu doarme la şedinţe”), îi reprezintă pe cei care l-au ales, îi ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor, este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi respectă promisiunile făcute în campania electorală. Şi toate acestea, dacă nu ar fi parlamentar român.

Învăţământul, sănătatea, turismul, industria, agricultura, transporturile ş.a. au fost prea mult timp, într-un mod condamnabil, în pragul unor crize mai mici sau mai mari. Pentru aceasta ne facem vinovaţi şi noi că am crezut în promisiunile clasei politice, dar şi ei, politicienii români, că şi-au permis să ne mintă cu atâta neruşinare. Suntem, așa cum afirmam și în alte dăți, cu toţii, piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România eternă şi fascinantă”.

Lăsând la o parte profilul politicianului ideal, să vă spun şi de ce a ajuns România în actuala situaţie, cu datorii la F.M.I., cârpită în coate şi roasă în genunchi. Am aflat de la o cunoştinţă „bine intenţionată” că situaţia ingrată a ţării din ultimii ani putea fi uşor evitată. De fapt, eram invitat să privesc peste umăr, în urmă cu peste zece ani: „Dacă Năstase şi P.S.D.-ul, cât au fost la putere, nu angajau cu miile la buget, nu ajungeam astăzi aici. Toate rudele lor sunt prin primării şi ministere.” Iată cum ajungem din nou și din nou, la același personaj, care de ce nu am recunoaște, a făcut mai mult bine decât rău, într-o perioadă în care România încă funcționa, și nu pe datorie. L-aş fi contrazis pe amic, dar cum nu doream să mă pun cu mintea lui odihnită, i-am zâmbit cu subînţeles: „şi struţocămila se jură că e pasăre, dar nu face ouă”.

Cât despre „educaţia politică” le-am vorbit de-a lungul timpului chiar şi elevilor mei, la clasa a XI-a, în cadrul unui capitol intitulat „Statul şi politica”. Încercam să le trezesc interesul pentru înţelegerea formelor de guvernământ şi a sistemelor politice (parlamentar, prezidenţial şi semiprezidenţial) în concordanţă cu unele competenţe pe care ei trebuie să le deprindă în urma studierii istoriei. Astăzi, vedem cu părere de rău cum stimabililor noştri parlamentari le lipseşte exact ceea ce pretindeam eu de la elevii mei, educaţia politică, şi chiar ceva mai mult.

 

România, între angajamentele asumate și precampania electorală

Este evident pentru tot mai mulți dintre noi că adevărata problemă a României nu este una strict economică, existând totuși niște pârghii care ar trebui să o facă viabilă. Nici guvernul tehnocrat condus de Lucian Cioloș, dar din care au evadat mai mulți miniștri pentru a îmbrățișa în perspectiva alegerilor parlamentare, cariera politică, nu constituie problema ineficienței la nivel de putere executivă. Luăm în calcul până și ajutorul din partea Fondului Monetar Internaţional şi Uniunii Europene, după spusele analiştilor internaţionali. Problema este în continuare, deși s-au făcut pași importanți în rezolvarea acesteia la clasa politică, la actualul guvern şi relația acestuia cu un preşedinte care „nejucător” fiind, vorbește mai puțin, dar ancorat în relația cu cei care l-au susținut și acum încep să dea din coate.

Să nu uităm, chiar dacă încă nu se pun în practică, există şi un set de măsuri şi programe pentru reforma sistemului fiscal, condiţie impusă de instituţiile internaţionale, doar că nu se aplică, tot din rațiuni politice. Cine să aibă timp și pentru aşa ceva de când cu precampania electorală, cu furatul de sloganuri de la unii la alții și arătatul cu degetul? 

Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de o putere legislativă și una executivă aflate în goană după profituri mincinoase. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor de dreapta sau stânga din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi fost o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care au distrus peste noapte economia”. Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic. Arestații sunt astăzi cu reținere la domiciliu sau sub control judiciar, primesc și fac vizite după propriul cherem și lucrurile se aranjează încet dar sigur.

Nu curge nici lapte şi nici miere în România anului 2016, deşi Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise. Pentru a gratina complet tortul fondant, să mai spunem că reprezentanţii F.M.I. se declară chiar mulţumiţi, și au aşteptări că România va pune, în continuare, în practică angajamentele asumate.

Centenar. Bătălia de la Podul Jiului

În ziua de 14/27 octombrie 1916, oraşul Târgu Jiu a înscris o pagină glorioasă în istoria României cu prilejul bătăliei de la podul de peste Jiu, când trupele române, animate de rezistenţa opusă de populaţia oraşului, au respins o puternică ofensivă germană.(…) La Târgu Jiu rămăsese doar o companie de miliţie, formată din 2-3 plutoane, pentru paza podului peste Jiu.

În acest gol al poziţiei, s-a strecurat mai întâi „o compania de vânători inamică, din al 12-lea Regiment de vânători german, urmată apoi de o alta” – aşa cum relata comandantul Grupului Jiu din Divizia XI-a, colonelul Ion Anastasiu. Relatările despre lupta de la Podul Jiului sunt numeroase, subiectivitatea fiind însă evidentă în fiecare mărturisire, articol sau studiu. Rămâne însă de netăgăduit rezistenţa opusă timp de câteva ore, în faţa inamicului, de populaţia oraşului Târgu Jiu: civili, cercetaşi, sergenţi de stradă şi câţiva activi. După unele relatări, s-a trecut la mobilizarea unui număr mic de civili, care au primit armament, şi împreună cu efectivul redus al companiei de miliţie s-au îndreptat spre podul de peste Jiu.  

„A fost unul dintre cele mai mari şi înălţătoare tablouri ale neamului – afirma generalul C. Găvănescul, în cartea document „Războiul nostru pentru întregirea neamului”, – copii între moşnegi luptând alături pentru ţară… amestecaţi cu câţiva ţărani şi civili, iar lângă ei, imediat în spatele lor, mai multe femei venite şi ele să ajute, pansând pe răniţi, cărând muniţiuni soldaţilor până pe linia de luptă sau încurajând pe luptători. Şi toţi aceştia erau veniţi aici cu voia lor, neîmpinşi de nimeni, nemânaţi de nimeni decât de dragostea de ţară şi de iubirea de neam”.

reconstituire-batalia-de-la-podul-jiului

Aurul românesc din Anglia, fără dobândă

Ultimul studiu Eurobarometru dat publicităţii la sfârșitul lunii septembrie arată că 70% dintre români apreciază situaţia economiei ca fiind în continuare destul de proastă sau foarte proastă.  

Mai grav este că unii dintre specialiştii în materie de economie și finanțe, și trecem la un alt nivel de analiză, cred că economia românească este stabilă şi sănătoasă în acest moment şi este pregătită pentru investiţii profitabile solide și pe termen lung. Declaraţia aparține reprezentanților Băncii Naţionale a României și dacă nu am cunoaşte despre ce „stabilitate” (impusă de Uniunea Europeană şi F.M.I.) vorbim, nici nu am crede că reprezentanții B.N.R. prezintă situaţia economiei din România. A vedea economia noastră stabilă şi sănătoasă, fie sunt luați drept „proști” cei 70% care apreciază situaţia economiei ca fiind în continuare „destul de proastă sau foarte proastă”, fie B.N.R. reprezintă alte interese şi în ambele situaţii este destul de gravă poziţia acestei instituții.

Dacă tot am ajuns la acest subiect, de ce nu am menționa faptul că, de exemplu, Banca Centrală a Poloniei este o bancă transparentă. Reprezentanții Băncii Centrale a Poloniei susțin că Mugur Isărescu este necinstit în afirmațiile legate de aurul României, despre care s-a tot discutat în ultimul timp, fără să mai fie un secret că țara noastră ține rezerva de aur la Londra. Banca Centrală a Poloniei admite că ține aurul la Londra tocmai pentru că poate fi tranzacționat pe piață și ca rezultat primește dobândă pe aurul păstrat la Londra. Banca Centrală a Poloniei spune că dacă l-ar ține la New York sau în țară nu ar primi nimic pentru că aurul nu ar fi aruncat în piață așa cum se întâmplă la Londra.

Dacă ții aurul într-o piață care produce bani pe aurul păstrat acolo și pentru care alte Bănci Centrale primesc venituri, întrebarea firească este: România de ce nu primește dobândă? Bineînțeles că Mugur Isărescu nu va răspunde la o întrebare simplă, cum a evitat și răspunsul la veniturile sale anuale. În concluzie, în timp ce alte țări primesc dobândă pe aurul păstrat în Anglia, România nu primește nimic!

Eurobarometrul arată că nivelul de apreciere al situaţiei economiei în România este de 4%, adică de şapte ori mai mic decât media la nivelul U.E. (28%). Dacă și țara noastră ar beneficia de dobânda pe aurul păstrat la Londra, nivelul de apreciere ar crește. Înțelegem așadar că acest lucru nu este dorit și ne întrebărim retoric, așa cum am facut-o aproape de fiecare dată: ale cui interese le reprezinți domnule Isărescu?

Aurul românesc din Anglia, fără dobândă

Ultimul studiu Eurobarometru dat publicităţii la sfârșitul lunii septembrie arată că 70% dintre români apreciază situaţia economiei ca fiind în continuare destul de proastă sau foarte proastă.  

Mai grav este că unii dintre specialiştii în materie de economie și finanțe, și trecem la un alt nivel de analiză, cred că economia românească este stabilă şi sănătoasă în acest moment şi este pregătită pentru investiţii profitabile solide și pe termen lung. Declaraţia aparține reprezentanților Băncii Naţionale a României și dacă nu am cunoaşte despre ce „stabilitate” (impusă de Uniunea Europeană şi F.M.I.) vorbim, nici nu am crede că reprezentanții B.N.R. prezintă situaţia economiei din România. A vedea economia noastră stabilă şi sănătoasă, fie sunt luați drept „proști” cei 70% care apreciază situaţia economiei ca fiind în continuare „destul de proastă sau foarte proastă”, fie B.N.R. reprezintă alte interese şi în ambele situaţii este destul de gravă poziţia acestei instituții.

Dacă tot am ajuns la acest subiect, de ce nu am menționa faptul că, de exemplu, Banca Centrală a Poloniei este o bancă transparentă. Reprezentanții Băncii Centrale a Poloniei susțin că Mugur Isărescu este necinstit în afirmațiile legate de aurul României, despre care s-a tot discutat în ultimul timp, fără să mai fie un secret că țara noastră ține rezerva de aur la Londra. Banca Centrală a Poloniei admite că ține aurul la Londra tocmai pentru că poate fi tranzacționat pe piață și ca rezultat primește dobândă pe aurul păstrat la Londra. Banca Centrală a Poloniei spune că dacă l-ar ține la New York sau în țară nu ar primi nimic pentru că aurul nu ar fi aruncat în piață așa cum se întâmplă la Londra.

Dacă ții aurul într-o piață care produce bani pe aurul păstrat acolo și pentru care alte Bănci Centrale primesc venituri, întrebarea firească este: România de ce nu primește dobândă? Bineînțeles că Mugur Isărescu nu va răspunde la o întrebare simplă, cum a evitat și răspunsul la veniturile sale anuale. În concluzie, în timp ce alte țări primesc dobândă pe aurul păstrat în Anglia, România nu primește nimic!

Eurobarometrul arată că nivelul de apreciere al situaţiei economiei în România este de 4%, adică de şapte ori mai mic decât media la nivelul U.E. (28%). Dacă și țara noastră ar beneficia de dobânda pe aurul păstrat la Londra, nivelul de apreciere ar crește. Înțelegem așadar că acest lucru nu este dorit și ne întrebărim retoric, așa cum am facut-o aproape de fiecare dată: ale cui interese le reprezinți domnule Isărescu?

Despre români, alegeri și manșete apretate

Acum când în sfârșit, după multe tergiversări, știm și data exactă pentru alegerile parlamentare, iar partidele politice încep să devină din nou prezente în spațiul public, subiectul devine unul de actualitate. Printre deputaţii şi senatorii votaţi de către români în ultimii 26 de ani s-au aflat şi suficient de mulţi oportunişti. La fel și în Parlamentul European, acolo unde România are reprezentanții care, ne place sau nu, sunt parte a unei clase politice pusă pe căpătuială pe spinarea noastră, şi aceasta pentru că alegerile sunt democratice, iar reprezentanţii în Legislativ sau P.E. i-am votat mai puţin după competenţă individuală şi mai mult după culoarea politică, cu toate că alegerile sunt uninominale.

În România ultimilor 26 de ani nu s-au votat în realitate niciodată politicienii, ci partidele lor. Nu s-a votat pentru proiecte sustenabile, ci pentru promisiuni și lista poate fi lungă. Practic avem o meteahnă a electoratului român – incapacitatea de a face distincţie între posibilul viitor senator sau deputat votat şi partidul din care acesta face parte. Ultimele alegeri parlamentare ne-au arătat că puţini au înţeles că vor vota numai din colegiul de reşedinţă şi că vor avea de ales numai dintre persoanele care candidează pentru un loc de deputat sau senator în colegiul respectiv. Electoratul român încă nu a învăţat să voteze, că firesc este să alegem oameni pentru oameni şi nu partide. Dar de aici şi până la conştientizarea asumantă a votului pe care îl acordăm în calitate de alegători mai avem, indiferent de opţiunile electorale.

Ne îndreptăm în curând spre perioada în care toţi politicienii ne vor vorbi din nou frumos despre viitorul nostru şi al României, iar noi, cuminți, ca de fiecare dată, ne vom conforma. Sau nu, de această dată. Remarcăm însă că în 26 de ani încă nu am învăţat care ne sunt priorităţile în calitate de alegători.

Despre campania electorală la care vom asista peste doar două luni nu cred că sunt multe de spus, deocamdată. Dacă vom avea și în acest an broşuri contrafăcute, fluturaşi denigratori, bannere furate şi afişe rupte, rămâne să vedem cum arată România anului 2016, dar mai cu seamă care va fi profilul alegătorului român și ce surprize vor avea la butonii manșetelor apretate unii politicieni.

România, între starea de rău şi starea de bine

România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi.  O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min¬ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate. 
Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iliescu, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află așadar între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să  copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile tot mai greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Despre globalizare și filosofia învingătorilor

Globalizarea a devenit, aşa cum s-a dovedit până acum, un termen superuzitat, căruia i-au fost atribuite numeroase semnificaţii. În principiu, aceasta poate fi definită prin interdependenţa economiei care se manifestă între state, ca urmare a creşterii coeficientului de dependenţă faţă de economia mondială, însă termenul de globalizare, sinonim cu franţuzescul „mondialisation”, se vehiculează la momentul de faţă în toate mediile de comunicare, scrisă şi verbală. Ca orice concept la modă, globalizarea, apreciată de unii, criticată de alții, este utilizată de multe ori fără înţelegerea semnificaţiei sale reale.

Cu n definiții, globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

La o scară macro vorbim despre sisteme economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, traversând un trend descendent. Globalizarea presupune în același timp o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar printr-o analiză atentă se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Vorbind despre acestea din urmă, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii.

Se vorbește foarte mult astăzi despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursul său, liderul de la Kremlin, Vladimir Putin scotea în evidență, de exemplu, în mod voluntar carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi acestea se estompează și voit sunt șterse, în accepțiunea sa, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.

Până la un punct, putem accepta remarcile sale, în care subliniază că specificul național, cultural, sub aspectul tradițiilor, poate dispărea, în dorința aceasta de uniformizare europeană și firesc, liderul rus nu vede cu ochi bun acest aspect, prin crearea unui bloc compact sub natură național-cultural, Europa cunoscând o bipolarizare accentuată: U.E. versus Rusia.

In memoriam Ecaterina Teodoroiu. 99 de ani de la moartea eroinei de la Jiu

Luni, 22 august 2016, începând cu ora 10.00, la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” Târgu-Jiu, alături de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Județului Gorj, Societatea de Științe Istorice din România – Filiala Gorj, Asociația „Școala Gorjeană”, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, Asociația Cercetașilor Tradiționali din România – Unitatea „General Dragalina” Târgu-Jiu și Consiliul Școlar al Elevilor C.N.E.T., va organiza acțiunea comemorativă „In memoriam Ecaterina Teodoroiu. 99 de ani de la moartea eroinei de la Jiu”.

AFIS

Omagiu Voievodului Mihai Viteazul, la Schela Gorjului

Duminică, 14 august 2016, Poiana lui Mihai Viteazul din Schela Gorjului a găzduit o nouă ediție a manifestării cultural-istorice „Pelerinaj de suflet românesc la Poiana lui Mihai. Pohta ce-am pohtit”, desfășurată la Schela Gorjului. La eveniment a participat și o delegație a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Județului Gorj, formată din lt. col. (r.) Ovidiu Ghindă, lt. col. (r.) Gigi Bușe, prof. Grigore Haidău, lt. col. (r.) Nicolae Bușe și prof. Andrei Popete Pătrașcu.

DSC00593

Reprezentanții A.N.C.E. „Regina Maria” Filiala Județului Gorj au onorat invitația organizatorilor manifestării de la Poiana lui Mihai, în semn de vie amintire și omagiu adus primului întregitor de țară: Voievodul Mihai Viteazul.

Cunoscută ca locul unde s-a oprit Mihai Viteazul în toamna anului 1600, pentru ultima dată înainte de a trece în Transilvania şi apoi a merge la Viena, „Poiana lui Mihai” este astăzi nu doar un loc de popas pe drumul ce leagă Schela Gorjului de Vulcanul Hunedoarei.

În primăvara lui 1932, Societatea Culturală „Cultul Eroilor” din Bucureşti a hotărât ridicarea unui monument închinat memoriei marelui voievod Mihai Viteazul, în amintirea trecerii sale prin Pasul Vulcanului, din comuna Schela, spre Ardeal. Cum locul de popas purta din vechime numele de „Poiana lui Mihai”, în august 1932, monumentul sosea în gara Târgu-Jiu, fiind apoi amplasat, pe la începutul lunii septembrie și inaugurat pe 25 septembrie, de faţă cu multe autorităţi gorjene şi în prezenţa unui numeros public, foarte mulţi participanţi fiind din Târgu-Jiu. A prezentat onorul o  companie din Regimentul 18, o  baterie din Regimentul 7 Artilerie Grea, participând cu însufleţire muzica Regimentului 18 Gorj. Serviciul divin a fost oficiat de preotul Gr. Prejbeanu, protoiereul judeţului la vremea aceea.

Meritul ridicării monumentului l-a avut  locotenentul dr. C. Lupulescu, fiu al comunei Sâmbotin, împreună cu fratele său, studentul Ion Lupulescu. Înalt de 6-7 metri, monumentul avea în vârf un vultur, iar pe piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod Mihai.

De câțiva ani manifestarea cultural-istorică „Pelerinaj de suflet românesc. Pohta ce-am pohtit” și „Poiana lui Mihai” cu monumentul ridicat în anul 1932, aduc laolaltă iubitori de istorie, muzică folk şi poezie, într-un loc de suflet şi pelerinaj al gorjenilor şi românilor de pretutindeni.

http://www.ancermgorj.wordpress.com

Pe un drum… fără întoarcere?!

Deși Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise, iar în România s-au perindat experți în toate domeniile posibile și imposibile, nu curge încă nici lapte şi nici miere de-o parte și alta a Carpaților. Nici măcar specialiștii tehnocrați așteptați mai ceva ca americanii în anii ‛50, nu s-au dovedit cu nimic mai inspirați decât predecesorii lor. Că realitatea aceasta, diformă şi obtuză, ne predispune la medicamentaţie antinevralgică nu pare să conteze prea mult în ochii celor pentru care odată la patru sau, după caz, cinci ani, fac tot posibilul să ne convingă democratic de puterea pe care o deţine poporul. La nivel teoretic, aceasta sună bine, dar în realitate, România pare că s-a întors cu ani buni în urmă, puțin dacă vreți chiar pe vremea monarhiei, din punct de vedere al spectacolului, fără a fi ieftin, de această dată. Și apoi cine să ne mai salveze? Regele, fiica cea mare a acestuia, nepotul?

Oricum ar sta lucrurile, se pare că fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari. Avem și exemplul grecilor din urmă cu doar câțiva ani, al englezilor și chiar turcilor în acest an, dar cu toate acestea, aproape jumătate dintre subiecţii români ai unui studiu recent se declară mulţumiţi de viaţa lor. Înţelegem că, gradul de mulţumire al populaţiei nu are neapărat legătură cu situaţia politică sau economică a ţării şi ajungem, cel puţin analizând acest sondaj să dăm dreptate în continuare specialiştilor care încearcă să ne liniştească, apreciind că lucrurile încă pot fi redresate.

De unde atâta optimism nu știm, dar România continuă să funcționeze pe datorie. Sau poate gândim nemțește, dar încă nu am realizat aceasta. Să fie excelența sa (sic!) președintele Klaus Iohannis de vină? Dacă aruncăm o privire asupra istoriei, realizăm că Germania a reușit o performanța unică în lume: este singurul exemplu de țară care de-a lungul istoriei nu și-a plătit niciodată datoriile externe, nici după primul, nici după al doilea Război Mondial. Totuși, a reușit frecvent să determine alte națiuni să plătească.

Așa cum arată unii specialiști, există două căi pentru state de a ieși din starea de datornic. O metodă lentă, prin disciplină bugetară, sau metoda cea mai rapidă, aplicată cu succes de Germania atunci când a fost cazul: inflație, taxe speciale pe bogăția privată și scutirea de datorii. Altfel spus, „miracolul economic” se bazează exact pe tăierea datoriilor, lucru care a fost refuzat grecilor, românilor și altora la fel ca noi. Se va gândi vreodată nemțește și pentru datoria României? Doar președintele ne poate spune.

Cert este că s-ar impune o discuție despre datoriile Europei, exact ca după al Doilea Război Mondial. La felul în care se negociază însă, cu plata datoriei în 30-40 de ani, este ridicol, iar datoria nu va fi acoperită niciodată. În plus, vor apărea metropole și bazine de muncă ieftină, fără drepturi, într-o Europă în care deviza unitate prin diversitate poate avea orice înțeles. Poate aceasta se dorește și de ce să nu recunoaștem, foarte probabil românii se află pe acest drum fără întoarcere.

Pelerinaj de suflet românesc la „Poiana lui Mihai”

Duminică, 14 august 2016, Poiana lui Mihai Viteazul din Schela Gorjului va găzdui o nouă ediție a manifestării cultural-istorice „Pelerinaj de suflet românesc la Poiana lui Mihai. Pohta ce-am pohtit”. Cunoscută ca locul unde s-a oprit Mihai Viteazul în toamna anului 1600, pentru ultima dată înainte de a trece în Transilvania şi apoi a merge la Viena, „Poiana lui Mihai” este astăzi nu doar un loc de popas pe drumul ce leagă Schela Gorjului de Vulcanul Hunedoarei.  

Pelerinaj de suflet romanesc la Poiana lui Mihai

Un loc cu totul aparte, discret dar plin de istorie, spiritualitate şi înţelesuri profunde  pentru cei ce au urechi de auzit, ochi cu putere de contemplare şi, mai ales, inimă care să simtă, „Poiana lui Mihai” își are legendele sale ancorate în istoria locurilor. Se spune că la Schela a murit calul lui Mihai Viteazul. Gheorghe Schileru, unul dintre fraţii celebrului om politic gorjean Dincă Schileru, relatând legenda „Poienii lui Mihai”, descria în urmă cu aproape un veac un pariu făcut de voievodul Unirii, constând într-o întrecere derulată după principiul „cine ajunge primul în poiană, să-i taie capul celuilalt”. A  ajuns la destinaţie Mihai, care şi-a ucis partenerul, sacrificându-şi însă calul, mort de oboseală. „Acolo –spune legenda – a fost şi o cruce de piatră. Acum nu mai este decât o movilă de pământ pe care a fost crucea.

În primăvara lui 1932, Societatea Culturală „Cultul Eroilor” din Bucureşti a hotărât ridicarea unui monument închinat memoriei marelui voievod Mihai Viteazul, în amintirea trecerii sale prin Pasul Vulcanului, din comuna Schela, spre Ardeal. Cum locul de popas purta din vechime numele de „Poiana lui Mihai”, în august 1932, monumentul sosea în gara Târgu-Jiu, fiind apoi amplasat, pe la începutul lunii septembrie și inaugurat pe 25 septembrie, de faţă cu multe autorităţi gorjene şi în prezenţa unui numeros public, foarte mulţi participanţi fiind din Târgu-Jiu. A prezentat onorul o  companie din Regimentul 18, o  baterie din Regimentul 7 Artilerie Grea, participând cu însufleţire muzica Regimentului 18 Gorj. Serviciul divin a fost oficiat de preotul Gr. Prejbeanu, protoiereul judeţului la vremea aceea.

Meritul ridicării monumentului l-a avut  locotenentul dr. C. Lupulescu, fiu al comunei Sâmbotin, împreună cu fratele său, studentul Ion Lupulescu. Înalt de 6-7 metri, monumentul avea în vârf un vultur, iar pe piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod Mihai. În anul 2014, în luna septembrie, vulturul a fost furat de pe monument, în data de 9 august 2015, acesta fiind reinaugurat, după amplasarea unui nou vultur, prin grija Asociației „Gorjului Nordului de Vest”.

De câțiva ani manifestarea cultural-istorică „Pelerinaj de suflet românesc. Pohta ce-am pohtit” și „Poiana lui Mihai” cu monumentul ridicat în anul 1932, aduc laolaltă iubitori de istorie, muzică folk şi poezie, într-un loc de suflet şi pelerinaj al gorjenilor şi românilor de pretutindeni.

Întâlnire cu Istoria la Schela

În zona de nord a Gorjului, printre localitățile al căror nume este astăzi pe harta României istorice și eroice se numără comuna Schela, de numele căreia se leagă o serie de evenimente și personalități care au marcat trecutul acestor meleaguri: legenda Hărăborenilor (îmblânzitorii de șoimi pentru Domnie), popasul lui Mihai în poiana care astăzi îi poartă numele, Dincă Schileru („legenda vie a Gorjului”), slt. Nicolae Pătrășcoiu (autorul episodului eroic de la Arsuri din 1916) ș.a. 

Sâmbătă, 6 august, în zi de sărbătoare, „Schimbarea la față a Domnului”, în prezența unui public ales, oaspeți din Valea Jiului, reprezentanți ai clerului, locuitori ai comunei Schela, au fost sfințite două monumente ridicate în memoria lui Dincă Schileru și Nicolae Pătrășcoiu, fii ai localității. Inițiatorul acestui moment comemorativ a fost distinsul prof. univ. Ion Dijmărescu, născut în satul Arsuri, cel care alături de soția sa, dr. Rodica Dijmărescu, a eternizat numele celor două personalități. La eveniment au participat și istoricii Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor și Andrei Popete-Pătrașcu, autori ai lucrării „Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului”, carte apărută deja în două ediții. 

Dincă Schileru, legenda vie a Gorjului 

Despre personalitatea lui Dincă Schileru, fiu al acestor meleaguri, istoricul Gheorghe Nichifor ne-a mărturisit că acesta s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea drept unul dintre cei mai importanţi proprietari funciari locali, priceput în cultura cerealelor, pomilor fructiferi şi viţei de vie. Creşterea cailor se adăuga precum o pasiune de suflet. A construit mori şi joagăre şi a achiziţionat spaţii întinse de pădure. „Notorietatea câştigată datorită succesului său în activităţi economice avea să îl propulseze curând şi în viaţa publică. Fără intervenţia administraţiei sau guvernului, a fost ales de ţăranii gorjeni în Consiliul local, în anul 1876. Consilier şi vicepreşedinte în deceniul care a urmat, Dincă Schileru s-a remarcat prin vehemenţa şi curajul opiniilor sale care au culminat cu un atentat la adresa vieţii sale, din fericire nereuşit, în 1880. Începuse, cu un an înainte, în 1879, o lungă carieră de parlamentar în gruparea liberală condusă de C.A. Rosetti şi mai târziu de urmaşii acestuia, Colegiul III din Gorj alegându-l cu intermitenţe până în 1911. Anecdotica a reţinut imaginea unei persoane care călca în sălile înaltului for legislativ, îmbrăcată într-un splendid costum gorjenesc, expresie a mândriei că îşi reprezintă concetăţenii”, ne-a declarat prof. dr. Gheorghe Nichifor, președintele Societății de Științe Istorice din România, Filiala Gorj.

Dincă Scheleru a fost ales deputat de Gorj în nouă mandate, între 1879- 1916, cu toate că n-a făcut decât 42 de zile de şcoală. Tot el a fost cel care a făcut, în Oltenia, prima încercare rudimentară de a scoate petrol, în anul 1883. A construit o turlă de lemn şi a început să foreze, dar a fost oprit de o erupţie de gaze şi apă sărată, fapt consemnat în arhivele Ministerului Agriculturii din acele vremuri, care se ocupa şi cu problemele de acest gen. A fost deschizător de drumuri şi în minerit, el descoperind la Schela, în comuna natală, singurul zăcământ de antracit din România care există şi la ora actuală, dar se află în conservare.

Slt. Nicolae Pătrășcoiu și actele sale de vitejie 

Sfințirea celui de-al doilea monument, dedicat slt. Nicolae Pătrășcoiu, în cadrul manifestării omagiale, organizată de distinsul profesor universitar Ion Dijmărescu, poate fi foarte bine inclusă în cadrul acțiunilor prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la intrarea țării noastre în prima conflagrație mondială.

Despre luptele de la Schela și faptele de eroism săvârșite în ziua de 14 octombrie 1916, de către slt. Nicolae Pătrășcoiu, din Regimentul 18 Gorj, istoricul Andrei Popete Pătrașcu ne-a declarant că: „primind misiunea să respingă inamicul, acesta a pornit la atac cu atâta vitejie, încât, deși compania sa avea un efectiv redus, doar 30 de soldați, a spart frontul dușmanului, aruncând în dezordine infanteria și artileria germană de pe Dealul Mare și din satul Arsuri, pe care l-a ocupat. A pus stăpânire pe două baterii complete de obuziere calibrul 105 mm din Regimentul 21 Artilerie Bavarez, și cu ajutorul a doi tunari români, a deschis focul cu câteva obuziere asupra inamicului. După respingerea acestuia, a predat cele opt obuziere cu chesoanele lor de muniții și cu un bogat material de război Regimentului 21 Artilerie Român”. Despre vitejia slt Nicolae Pătrășcoiu, Nicolae Iorga scria la doar câteva zile după eveniment în ziarul „Neamul românesc”: „Sublocotenentul Nicolae Pătrășcoiu, cu câțiva oameni ai lui a capturat două baterii de obuziere de 105mm la Jiu și a început a împroșca din ele pe dușman. A făcut minunea pentru că era pe pământul lui!”

Astăzi, la 100 de ani de la acele evenimente, domnul prof. univ. Ion Dijmărescu, face vie dovada apartenenței sale la comunitatea acelor oameni care de-a lungul timpului s-au remarcat prin gesturi și fapte de aleasă trăire. Ne arătăm întreaga gratitudine în fața domniei sale pentru gestul de a ridica cele două monumente la Schela și Arsuri și sincera noastră admirație.

Minodora Sucea, în „Gorjeanul”, Serie nouă, an XXVI, nr. 7032, din 8 august 2016, p. 9.

Să cunoaștem istoria

În timpul Primului Război Mondial, armata română și-a adus contribuția de jertfă și sânge, fără a se ridica însă la nivelul așteptărilor Antantei. Soldaţii români au făcut tot ce-au putut în situaţiile inedite în care s-au găsit, iar pierderile în vieţi de militari au fost de 2330 de ofiţeri şi 217.016 de soldaţi. Numărul invalizilor de război înregistraţi a fost de 35.717, iar numărul văduvelor de pe urma celor morţi de 55.906. Numărul total al orfanilor de război în România Mare a fost de 360.728.

Dincolo de orice sacrificiu, cărțile vorbesc despre actele de eroism, trădări, masacre, victorii și înfrângeri. Nimeni nu vorbește însă despre oameni, despre cei care au scris istoria prin jertfa lor de sânge, devenind eroi.

În acest an, când marcăm prin diverse acțiuni omagiale un secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” din Târgu-Jiu vă propune o incursiune în trecut prin intermediul a 100 de fotografii având ca temă armata română în timpul primei conflagrații mondiale.

afis

http://www.asociatiapleniceanu.com

Educație pe bază de „proceduri” și atât

Începem editorialul de astăzi cu o întrebare care chiar dacă nu se află pe buzele multora, cu siguranță naște noi întrebări și generează diverse răspunsuri. Ce ar trebui făcut pentru ca școala să redevină acel loc în care copiii își însușesc adevăratele valori morale, învață să fie oameni, învață să prețuiască munca și puterea educației?

Cu cât nivelul educațional al României descrește, cu atât mai mult scad și șansele noastre de redresare ca țară. Produsul unui sistem educațional reprezintă viitorul unui popor. Dacă acel produs final e defect, mediocru, lipsit de valori morale și onestitate, atunci nici nu putem avea pretenția unei evoluții. Afirma un fost președinte că „școala românească scoate tâmpiți”. Reacția imediată a întregii opinii publice a fost una de vehementă dezaprobare.

Astăzi, un alt președinte, declară că un sistem educațional performant necesită, printre altele, „un segment preuniversitar suficient de consistent, dar nu bazat exclusiv pe acumulare  de informații, ci pe o formulă duală care îmbină în mod creativ teoria cu practica și care oferă opțiuni diferite de ieșire în funcție de abilități și competențe”. Da știm deja că este nevoie de un sistem propriu și performant în educație, pe bază de „proceduri”. Ce facem însă atunci când aplicăm teorii fără fond?

S-a afirmat prea des că în urmă cu vreo 10 ani, mecanismul de învățare încă era unul rudimentar, bazat pe memorarea a sute de pagini, și nu pe stimularea creativității și libertății de exprimare a elevilor. Astăzi, subiectele nerezolvate la Evaluările Naționale și Bacalaureat, deși au un grad redus de dificultate, au devenit ținta petițiilor online. Cum e mai bine, sau cui aparține vina? Poți să-i ceri implicare și putere de muncă unui dascăl atunci când remunerația lui pe o lună este echivalentă cu prețul telefonului mobil al unui elev care vine la ora lui cu lecția neînvățată, deranjează colegii sau răspunde obraznic când este scos la tablă? Nu generalizăm astfel de cazuri, cu toate că ele există aproape în fiecare clasă.

Mergem pe stradă și dăm la tot pasul de proastă creștere, limbaj vulgar și gesturi obscene. Ajungem să ne gândim mereu la ce nivel de educație ne situăm noi, ca nație? De ce copii de școală generală îți lezează timpanul cu înjurături murdare și comentarii răutăcioase la adresa oamenilor în vârstă, sau elevii de liceu ies în evidență mai mult prin modul ostentativ de a se îmbrăca sau afișa un telefon mobil de ultimă generație? Parcă avem de-a face cu mai multe întrebări decât răspunsuri, iar atunci când acestea ne copleșesc dăm vina pe „sistem”.

În ce măsura cei care trec prin școală rămân într-adevăr cu ceva după, iar aici nu ne referim doar la cunoștințe și competențe, ci și la valori morale? Pentru că un om educat și cultivat are întâi de toate valori morale și principii pe care le respectă. Pe acest cumul de valori se construiește o societate, nu pe cârpeli și false exemple de viață, promovate tot mai mult în societatea românească, fără ca școala, pentru a le face față, să poată aplica „procedurile” care se impun. Deși avem „n” proceduri în sistem, cele pentru valori și principii… lipsesc.

„În serviciul poporului”

Două treimi dintre români habar nu au care este rolul puterilor în stat, al Președintelui și Guvernului în general, sau al Parlamentului în particular. Să ne surprindă că doar 42% dintre cei chestionaţi, conform unui studiu dat recent publicităţii, au identificat rolul Parlamentului – acela de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării? Alţi 32% dintre respondenţi au afirmat că rolul Parlamentului este să vegheze la bunul mers al ţării şi să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei, restul au vorbit despre rolul de reprezentativitate, iar 14 % au dat răspunsuri negative la adresa Parlamentului. Asta aşa pentru a ne face o idee despre cei care de 26 de ani votează democratic în România. Nu ar fi rău dacă buletinele de vot ar include pe viitor şi câteva întrebări din Constituţia României, mai cu seamă Articolul 61, dar și următoarele, până la 79, pentru viitoarele alegeri, de la finalul anului 2016.

Ce e trist? Că la ultimele scrutinuri electorale, în secţiile de votare din România am văzut prea puţini tineri, dar suficient de mulţi bătrâni care atunci când au avut ştampila de vot în mână s-au gândit la viitorul nepoţilor lor, e drept, fără prea multe cunoștințe despre și cum să voteze. România ultimilor ani suferă de o criză acută de ignoranţă a tinerilor, pentru care non-valorile au devenit valori şi modele.  

Cât despre clasa politică, doar de bine, s-ar grăbi cei mai mulți să afirme. Mizând doar pe ignoranţa unora şi prostia altora, politicienii români și-au adaptat stilul unui anume soi de capitalism în care primează interesul personal, fără a fi interesaţi să asigure „viitorul ţării”, prin locurile de muncă, educaţie sau sănătate. Sigur, toate acestea sunt mai puţin prioritare atunci când conduci maşini de sute de mii de euro, îţi tratezi problemele de sănătate în clinici particulare din străinătate sau îţi trimiţi odraslele la studii în afara ţării, în timp ce te lăfăi în vile de sute de miliarde de lei.

România suferă și odată cu ea, toți cei care simt românește sau știu că cei în măsură să asigure, prin legile adoptate, organizarea generală a învăţământului, a administraţiei publice locale, a teritoriului, a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială, dar și multe altele, uită că în exercitarea mandatului, sunt constituțional „în serviciu poporului”.

Regionalizarea: un subiect de interes, dar nu pentru tehnocrați

Cui foloseşte regionalizarea şi cum va ajuta aceasta la creşterea economică a României, sunt doar două din întrebările la care nimeni nu se mai gândea să răspundă în ultimul timp. Subiectul, unul aproape abandonat, dispărând de pe agenda publică de lucru după destrămarea alianței USL, a fost repus în discuție de către președintele Klaus Iohannis. Acesta a promis reluarea unei discuții serioase legate de regionalizare, sugerând că actuala hartă administrativă trebuie schimbată. Doar astfel, crede acesta, se pot reduce diferențele mari de dezvoltare dintre zonele României. Adevărul este că ultimele date pe regiuni arată că Bucureștiul parcă face parte din altă țară, având un PIB pe cap de locuitor aproape de al Berlinului, Banatul se dovedește „fruncea” restului țării, în timp ce Moldova este aproape cea mai săracă regiune din UE.

Problema rămâne însă în acele zone unde etnicii maghiari înțeleg prin regionalizare „autonomie”, în timp ce importanţi lideri locali din toate cele opt regiuni preconizate și-au manifestat nemulțumirea. Motivele sunt desigur evidente, astfel încât nu vom insista.

Din punct de vedere economic, sunt voci care afirmă că regionalizarea va ajuta ţara noastră la absorţia de fonduri europene şi atragerea de investiţii. Să nu uităm un amănunt. La capitolul absorbție fonduri europene actualul guvern format din tehnocrații lui Dacian Cioloș este zero. Nu s-a reușit atragerea de fonduri europene nici măcar în valoare simbolică de 2 Euro, sintagma românească „de 2 lei” fiind demult depășită.

Reorganizarea administrativă este necesară, o afirmă tot mai multe voci pentru că evoluţia pe care o avem de la ultima regionalizare, din timpul lui Ceauşescu, arată un lucru foarte grav: disparităţile dintre regiuni s-au păstrat. Numai că acestea nu sunt lucruri noi, neştiute. Am afirmat și cu alte ocazii, regionalizarea nu se poate face totuși pe genunchi, e datoria celor care o propun să vină cu o analiză de impact detaliată. Nu ştim sigur dacă președintele și guvernanții au studiat foarte bine consecinţele împărţirii României pe regiuni, pentru că se impun foarte urgent măsuri de natură fiscală, bugetară, a pieţei muncii, şi toate acestea, pentru a pregăti o dezvoltare în viitor. La cum se prezintă însă guvernarea, tehnocrații sunt prea puțini dispuși să se înhame la o astfel de inițiativă. Absorbția fondurilor europene este zero, încasările la buget se prăbușesc, în timp ce investițiile sunt blocate.

Concluzia nu este însă una doar de ordin economic. Măsura de reorganizare este necesară, însă trebuie să aibă în spate și o judecată sociologică și antropologică foarte serioasă, pentru că avem în atenţie mai mulţi factori. Regionalizare înseamnă economie, societate, politică, cultură, tradiţie şi chiar religie.

România aliniată noilor standarde

Suntem parcă mult prea dezamăgiţi de actuala clasă politică, de tehnocrați şi de sistemul care a împins România într-o criză generală fără precedent, în ciuda previziunilor favorabile, în care liderii de ocazie în frunte cu președintele, guvernul tehnocrat, dar și actualii parlamentari caută să ne convingă că direcția României este una bună. Imaginea de ansamblu nu oferă certitudini. Nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Contabilizăm însă prea multe soluţii de compromis ale unei clase politice dominată de interesele speciale, lipsa de onestitate, secretomania, incapacitatea de a produce legi bune, contractele preferenţiale şi blocarea accesului oamenilor la cei care iau decizii. Astăzi, ei și tehnocrații guvernului Cioloș sunt mandatarii unui stat de drept care servește interesele UE și NATO, sau cel puțin atât știm noi și mai puțin pe cele ale românilor. Statul de drept și dreapta democrație, cum ar spune unii, impusă României scârțâie din balamele, după o vorbă românească. Încrederea publică în instituţiile fundamentale este la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care teoretic ar trebui să furnizează stabilitate politică este înlocuită de conflicte, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, puterea stă în banca ei, opoziţia ia forma unor facţiuni unite doar de frica răspunderii penale, în timp ce tehnocrații „muncesc pe brânci” pentru România europeană: julită în genunchi și cârpită la coate, dar apărată militar de americani.

Aceasta este imaginea României de astăzi, îngenuncheată de stat și de interesele celor care probabil ne cunosc mai bine soarta. Europa și America ne-au ridiculizat ori de câte ori au avut ocazia. Am plecat capul şi umili am mers mai departe, tot în genunchi. Teoretic problema era una simplă, a pleca sau nu capul în fața celor puternici, sau într-o altă formulare, să ne aliniem noilor standarde economice, politice și militare.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este a şaptea ţară din UE şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 26 de ani, România se află de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele, și aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Familia Pleniceanu, pildă a responsabilității și generozității nedisimulate

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se stabileau în Vădenii Gorjului, Dumitru și Maria Pleniceanu, proprietari care de-a lungul timpului au impresionat prin generozitate şi nobleţe, dar şi prin atitudinile şi manierele de aleasă ținută. Mărturiile istorice din acea perioadă menționează actele de caritate pe care familia Pleniceanu le-a făcut cu nedisimulată generozitate, susținând initiative proprii sau ale comunității locale, la care au luat parte din postura de buni cunoscători ai realităţilor sociale de la cumpăna veacurilor XIX şi XX. 
Văzând sărăcia oamenilor care trudeau pe moşia lor şi neavând moştenitori, familia Pleniceanu a făcut cu multă generozitate o serie de opere de binefacere şi a fost alături de orice iniţiativă menită să lumineze şi să îmbunătăţească nivelul social, culturl și informativ al sătenilor de pe moşia lor. Pentru comunitate, au finanţat ridicarea unui local pentru şcoală primară, altul pentru o școală de arte și meserii, un altul pentru primărie şi unul pentru o bancă. Au susținut campania militară de la 1877-1878 și alte campanii social-umanitare din Gorj. Mai mult decât atât, cu cele mai bune intenţii, au oferit burse copiilor care proveneau din familii nevoiaşe şi au donat treptat de-a lungul anilor părţi din averea lor comunităţii locale.
Au înzestrat şcoala din Vădeni cu mobilier şi rechizite pentru copii dornici să deprindă tainele învăţăturii. Au donat, în spiritul credinţei, de-a lungul anilor, mai multe icoane, sfeşnice, candele şi alte obiecte bisericeşti, Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Parohia Vădeni. Prin grija Mariei Pleniceanu, la dorinţa soţului său mort în noaptea de Anul Nou (1906-1907), o parte dintre fiii şi fiicele celor care munceau pe moşia lor din Vădeni şi-au putut continua învăţătura la Târgu-Jiu, printre aceştia aflându-se şi Ecaterina Teodoroiu. Au donat propria casa din Târgu-Jiu, Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Vădeni, iar conacul din apropierea bisericii și terenul aferent, Casei Școalelor și a Culturii Poporului pentru susținerea funcționării Școlii de arte și meserii.
Cu siguranță vor fi fost și alte contribuții financiare și materiale ale familiei Pleniceanu și de solidaritate a acestora pentru comunitatea locală, fiind binecunoscute în epocă operele de binefacere ale familiei, generozitatea lor prelungindu-și ecourile până în zilele noastre.
În memoria acestei familii, se aflată în curs de constituire oficială, Asociația cultural – istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” din Târgu-Jiu care își propune să desfășoare activităţi cu scop cultural, istoric, educaţional şi spiritual.

plenicenii

Încă mai căutăm ce am pierdut

Pentru o scurtă perioadă de timp, s-a vorbit despre creşterea economiei. După care s-a aşezat din nou liniştea, iar acum în plină guvernare tehnocrată aflăm că suntem din nou la limită. Dacă analizăm mai atent situaţia României astăzi, vom remarca faptul că ţara noastră se află în continuare într-o perioadă de transformări și de căutări. Acest lucru este quasi–unanim acceptat de istorici, analişti, economişti, unii politicieni, sau de opinia publică românească și totuși…

Privind peste umăr, acum vreo șase ani, România semna acordul stand-by cu Fondul Monetar Internaţional, aceasta şi pentru că lipseau adevăraţii specialişti, iar pentru „cămătarii” de la FMI (ne asumăm afirmația) a fost floare la ureche să convingă acei „specialiști” de necesitatea unui împrumut. Nu ştim sigur dacă astăzi specialiştii au apărut, o certitudine fiind însă datoria pe care ţara noastră a contabilizat-o atunci şi pe care încercăm să o acoperim. Iată cum sintagma „n-am învățat nimic din istorie” se aplică de minune astăzi României.

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost luată nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. România se împrumută astăzi în stânga şi dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, adică membrii fostelor guverne care ne-au afundat în datorii, dar și actuala guvernare tehnocrată încearcă să ne convingă astăzi că direcţia României este una corectă, doar că… mai e mult până departe.

România a ajuns să caute acum ce a pierdut în ultimii 26 de ani. Prea puțini sunt cei care astăzi vorbesc despre situația țării în anii ‛80, când după un împrumut colosal la același Fond Monetar Internațional, presată, România ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi urmând a fi nevoită să-și vândă resursele naturale cum s-a întâmplat în ultimele două decenii. Nicolae Ceaușescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen. Astfel România nu a mai intrat în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI și a vânzărilor pe bursele internaționale ale unor active ale Statului Român, însă cu sacrificii mari din partea populației. În martie 1989, România rambursase integral datoriile, avea în băncile sale un plus de 3,7 miliarde USD şi creanţe de 7-8 miliarde USD, avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI (pe lângă aur, argint şi metalele rare, extrem de valoroase) şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas era acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare și nu, nu sunt doar conspirații. Iată ce am pierdut în 26 de ani, pe lângă industrie și agricultură, deși unora le este greu să recunoască.

Târgu-Jiul de ieri

Dacă astăzi încă vorbim despre un nou proiect de amenajare urbană, peisagistică și pietonală a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu, iată cum arăta Coloana Infinitului în urmă cu aproape 70 de ani.

13537594_1269052933136879_2664611713103244353_n

(Foto © Arhiva săptămânalului „Timpul”, care a apărut la Târgu-Jiu în perioada 2000-2010)

Istoria de lângă noi

Judeţul Gorj beneficiază de un patrimoniu istoric de o valoare inestimabilă, din nefericire autorităţile gorjene nu fac suficient pentru conservarea acestuia. Dacă în unele cazuri eforturile Muzeului Judeţean „Alexandru Ştefulescu” au dat roade iar obiectivele respective se află într-o stare acceptabilă pentru vizitare turistică, în alte cazuri vestigii importante de istorie riscă să dispară. Este și cazul castrelor romane din Gorj, în număr de cinci, care dacă ar fi restaurate, pot deveni surse de venit pentru comunitățile locale.
Și totuși nimeni nu pare să priceapă că după ce industria Gorjului a fost falimentată, singura alternativă pentru acest județ o reprezintă astăzi turismul. Din nefericire, în afară de câteva obiective istorice sau culturale, majoritatea se zbat în paragină.
Este cazul castrului de piatră de la Bumbești Jiu, unde au staționat între secolele II-III: Legiunea a V-a Macedonica, Cohorta a IV-a Cypria, Cohorta I Aurelia Brittonum Milliaria, Cohorta I Augusta Nervia Pacensis Brittonum Milliaria.

Acesta se află situat la distanța de 35 metri de Drumul European E79, putând fi văzut din stradă, pentru că a mai fost, în timp, restaurat, într-o oarecare măsură. Avea rolul de a apăra și asigura intrarea în defileul Jiului. Inițial a fost construit dintr-un val de pământ, iar mai apoi, în anul 201, s-au ridicat ziduri de piatră. Astăzi se mai păstrează doar latura de est (167 de metri) și parțial latura de sud (88 de metri), restul fiind pentru totdeauna pierdut în urma alunecărilor de teren, dar și a dezinteresului autorităților locale și județene.

Untitled-1

Titlul „Hasid Umot HaOlam”. „Drepţii între popoare” din România

Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. A fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia. Astăzi, mai mult ca oricând, abordarea tematici Holocaustului reclamă imperios lecţia asumării istoriei de către tânăra generaţie.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după crearea Statului Israel, Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat Legea „Yad Vashem” pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare (și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după  tradiția iudaică, cu titlul de „Drepți ai Popoarelor”  sau „Drepți între Popoare”. Pe baza acestei legi a fost înfiinţat Institutul de stat „Yad  Vashem” de la Ierusalim pentru studierea victimelor Holocaustului.[1]

Fondat în 1953, Institutului „Yad Vashem”, în traducere literară „braţul numelui” adică „memoria”,[2] i-a fost încredinţată sarcina de a comemora cele şase milioane de evrei ucişi de către nazişti şi colaboratorii lor. Astăzi, Yad Vashem reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii referitoare la Holocaust, ocupă un loc central în cercetarea academică şi este forţa conducătoare în domeniul educaţiei pe această temă atât în Israel cât şi în lume.[3]

În cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului „Yad Vashem”, funcţionează Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au locuit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului.[4]

În 2005 Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar România este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română referitoare la problematica Holocaustului au fost deja publicate sub egida „Yad Vashem”.

Unul din obiectivele acestui institut îl reprezintă identificarea și omagierea celor „Drepți între popoare”, neevrei care „în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri, și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți”.[5]

Prin intermediul acestui institut, Statul Israel a început să acorde Titlu „Drept între popoare” (în ebraică חסיד אומות העולם Hasid Umot Haolam – n.n.), în viață sau post mortem, pentru perpetuarea memoriei martirilor și eroilor din perioada Holocaustului.

Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea și analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate” (Înalta Curte de Casație israeliană). Cei recunoscuți ca „Drepți între popoare”, primesc în afară de titlu, o diplomă și o medalie pe care este încrustat numele laureatului care se mai înscrie și pe Zidul de onoare din Grădina Drepților între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim.

Acest titlu conferă cetățenia de onoare a Statului Israel, iar însemnele distincției sunt conferite într-un cadru festiv laureatului sau urmașilor imediați, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv.[6]

*              *

*

 Începând din anii 1950 au început să sosească în Israel mărturii despre aceşti salvatori, până în prezent numărul acestora depăşind 20.000 din intreaga lume. Între aceste mărturii, 63 sunt din România. „Desigur, sunt puţine, – mărturiseşte într-un interviu Itzhak Artzi, preşedintele Comisiei pentru acordarea titlului de Hasid Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, neevreilor care au salvat evrei în timpul Holocaustului – dar fiecare om care, în condiţiile de atunci, riscându-şi viaţa, a salvat viaţa unui evreu este, din punctul nostru de vedere, un erou şi trebuie onorat de poporul evreu. La nici un alt popor nu există un asemenea titlu. Există şi eroi evrei care şi-au riscat vieţile şi au salvat pe fraţii lor, dar ei nu pot primi această distincţie, pentru că titlul onorific Drept între Popoare se acordă numai neevreilor. De aceea, el are o asemenea greutate.[7]

În urmă cu patru ani la Editura Hasefer a apărut volumul intitulat „Demnitate în vremuri de restrişte”, alcătuit de un colectiv de specialiști de la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, sub coordonarea prof. dr. Liviu Rotman, directorul  Centrului (în colectiv, în ordinea alfabetică – Adina Babeș, Lya Benjamin, Anca Ciuciu, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Marius Popescu, Gabriela Vasiliu). În carte au fost prezentaţi acei români care, în timpul Holocaustului, au salvat sau i-au ajutat pe evreii deportaţi în Transnistria, la Auschwitz, pe cei prigoniţi în timpul pogromurilor, care au întins o mână de ajutor pentru cei din Transilvania de nord ocupată de Ungaria, ameninţaţi cu deportarea, să treacă ilegal graniţa cu România, i-au ascuns, le-au dus alimente în lagăre. Unii au plătit cu viaţa aceste fapte de omenie. Şaizeci şi trei dintre aceştia au fost mai târziu distinşti de către institutul Yad Vashem din Ierusalim cu Titlul de „Drepţi între popoare”. Procedeul este unul dificil, Yad Vashem cerând documente, mărturii, opinii, iar odată cu trecerea anilor, atât cei salvaţi cât şi salvatorii sau martorii dispar.[8]

Există însă în România o situaţie mult mai dificilă decât în alte ţări în care au fost acordate aceste titluri, iar Itzhak Artzi precizează în interviul acordat revistei „Bună dimineaţa Israel”, în urmă cu un an „că există aceste câteva zeci de cazuri de români care şi-au riscat viaţa ca să salveze evrei, unii istorici vor spune că iată, am salvat evrei, e o dovadă că suntem un popor de omenie, un popor blând… e o dovadă că nu a existat Holocaust.  Eu spun în mod cât se poate de clar: Au fost oameni de omenie, toată cinstea şi consideraţia pentru ei! Dar niciun fel de iertare şi niciun fel de conciliere cu cei care au fost criminali, pentru că ceea ce a făcut un om în mod pozitiv nu justifică crima niciunui fel de criminal. Nu ne ocupăm acum de filosofia popoarelor. În fiecare popor sunt oameni buni şi sunt oameni răi, din păcate numărul acelora care au făcut acţiuni de bunătate e mic iar numărul celor ce au fost criminali şi ne-au omorât e mare. O carte despre Drepţii între Popoare nu trebuie să devină un document care anulează sau uşurează răspunderea istorică pentru Holocaust.[9]

Acelaşi preşedintele al Comisiei pentru acordarea titlului de Hasid Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, consideră că „răspunderea istorică înseamnă că o ţară în numele căreia s-au făcut crime şi în care doar foarte puţini s-au ridicat contra acestor crime – dimpotrivă, foarte mulţi au colaborat în diverse domenii – nu se poate apăra pentru că a avut un număr de oameni buni care sunt Drepţi între Popoare. Celor Drepţi între Popoare li se cuvine toată onoarea dar acei  care au fost criminali trebuie să se spună despre ei adevărul… Acest lucru nu poate să fie un element pentru negarea Holocaustului. În România de astăzi, din nefericire, atmosfera care prevalează este atmosfera de negare a Holocaustului.[10]

În România, din cauza restricțiilor impuse de regimul politic de după război, numărul celor care au putut să beneficieze de onoarea de a fi numiți „Drepți ai Popoarelor” a fost și este încă destul de mic, aproape 70 (în unele cazuri soț, soție, fii, frați), la care  se adaugă basarabeni în număr de 37, adică, în total   peste o sută, ultima fiind  Magdalena Stroe, căreia în urmă cu trei ani, la Centrul Comunitar din București, în Excelenţa Sa Ambasador Rodica Gordon  i-a înmânat  diploma  din partea Statului Israel. Pe lângă acești oameni titularizați ca atare, despre care vom vorbii în cele ce urmează, au mai fost mii și mii de oameni, militari, țărani, funcționari, muncitori, înalți demnitari, români, maghiari, germani care și-au riscat libertatea și viața pentru a-și împlini menirea pe care orice morală ne-o atribuie.

În Argumentul lucrării „Demnitate în vremuri de restrişte”, scris de dr. Liviu Rotman, sunt pomenite nu numai actele de bravură ale acelor Hassidei Umot Haolam (din ebraică, Drepți între Popoare – n.n.), dar și gesturi aparent banale, care au dovedit că există omenie în oricare vremuri, cât de rele, ca de exemplu, permisiunea dată de profesorul universitar Victor Papacostea pentru ca studentul Lazăr Rosenbaum să poată audia cursurile, deși era exclus din Universitate pe baza înjositoarelor legi rasiale. Era în anii 1942-1943, când  nu se știa exact cum se va termina războiul. Mai erau și politicienii de frunte, precum Iuliu Maniu, dr. N. Lupu care prevedeau o întorsătură  cu totul defavorabilă pentru România, iar tratamentul la care erau supuși evreii nu puteau să ajute, ci dimpotrivă  scădeau șansa unor tratative care deja se inițiau, cu Aliații. De altfel, Iuliu Maniu a protestat, este adevărat, destul de puțin convingător, împotriva deportării evreilor în Transnistria, ca și împotriva continuării războiului pe teritoriul Ucrainei. Gala Galaction, numit după mulți ani, „un sionist creștin[11], și-a exprimat compasiunea, dar mult nu putea să facă. 

Astfel de exemple oferă şi lucrarea „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937)”,  în care sunt relatate situaţiile a doi evrei, Stănculescu Aurel şi Bercovici Iulian.[12] În timp ce în alte judeţe ale ţării evreii erau deportaţi, în Gorj prin grija prefectului Th. Graur, „evreul Stănculescu Aurel, bacalaureat în vârstă de 29 de ani, cu domiciului în Târgu-Jiu” va servi ca dactilograf la Prefectura judeţului, începând cu data de 3 martie 1943,[13] în timp ce Bercovici Iulian, medic evreu, primea din partea aceluiaşi prefect o recomandare către ministerul Afacerilor Interne în care se arată că „şi-a făcut în mod conştiincios datoria de medic[14].

O perioadă istorică, în general, dar mai în special una de mare complexitate, cum este aceea a Holocaustului, trebuie cunoscută sub toate aspectele sale, unele contradictorii, dar urmărind în permanenţă legătura şi proporţia diverselor planuri.[15] Refuzul foarte îndelungat de a recunoaşte realitatea Holocaustului în România, inclusiv lipsa de acces la fondurile arhivistice relevante, constituie şi principala cauză în aflarea mai multor Drepţi între Popoare din România.

Prin acordarea acestui titlu şi unor cetăţeni români care au mers împotriva curentului şi au refuzat să abdice de la principiile de bază ale umanismului, este o dovadă elocventă că omenia acestor „oameni drepţi” care pentru mâna intinsă unor oameni în suferinţă şi-au periclitat viaţa, cariera, liniştea căminului, se poate menţine şi în situaţii limită. Este memoria celor puţini la număr dar care care au trecut testul acestei situaţii, care s-a numit Holocaust.

Aceşti oameni, – arată dr. Liviu Rotman în lucrarea „Demnitate în vremuri de restrişte” – prin împotrivirea lor au format o anume societate civilă, care s-a opus totalitarismului şi au lăsat o poartă deschisă speranţei. [16]

Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerăm dacă spunem de eroism, sunt puţin cunoscute.

Unii dintre ei şi-au pierdut viaţa, alţii poziţia socială, ca Traian Popovici, primarul din Cernăuţi (care a salvat de la deportate, chiar dacă numai pentru un an, aproximativ 20.000 de evrei), alţii au fost arestaţi, anchetaţi şi chiar condamnaţi. Unii dintre ei au salvat vieţi omeneşti, alţii s-au dovedit sensibili la suferinţa evreiască şi şi-au exprimat compasiunea, criticând făţiş sau în cercuri restrânse atrocităţile. Toate aceste atitudini au fost importante.

Sunt însă şi mulţi români care nu au primit înalta recunoaştere de „Drept între popoare”, din mai multe motive: fie că nu a existat o documentaţie suficientă, fie alţii sunt în curs de atestare de comisiile de specialitate de la Yad Vashem, fie nu au corespuns standardelor Yad Vashem-ului. Credem însă că scoaterea lor din anonimat şi sublinierea faptelor lor este importantă pentru cunoaşterea unei anumite stări de spirit ce se opunea măsurilor barbare ale dictaturii fasciste şi implicit cunoaşterii mai exacte a unei epoci atât de complicate.

În prezent, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţile participă la comemorarea Holocaustului, iar în Parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa societăţii, existând şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii.

Jurnalista Eva Galambos, în articolul intitulat „Românii şi drepţii între popoare din România”, afirmă însă că „în discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. După cum se ştie, în liceele din România există un curs opţional de istorie a evreilor în care Holocaustul reprezintă un capitol aparte, profesori de istorie urmează cursuri speciale de predare a acestui obiect, inclusiv la Yad Vashem, deci sunt în cunoştinţă de cauză atât în ce priveşte tragedia evreilor cât şi acţiunile unor salvatori.[17]

Autoarea articolului continuă în aceeaşi notă precizând că „dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre drepţii între popoare.[18]

Iată de ce credem că este imperios necesară cercetarea cu responsabilitate a acestei teme. Nu trebuie uitată nicio clipă realitatea istorică relevată de documentele vremii, că faptele de omenie s-au petrecut pe fundalul barbariei, a torturii, înfometării şi exteminării.

Nume precum Traian Popovici, despre care am relatat, Viorica Agarici, preşedintă a Crucii Roşii Româneşti în oraşul Roman, cea care a ajutat supravieţuitori evrei din trenul morţii după pogromul de la Iaşi, Anghel T. Anuţoiu, secretarul şi reprezentantul Asociaţiei Veteranilor de Război Marele „Voievod Mihai” între 1938 şi 1944, care a avertizat pe evreii din comunităţile din Bacău, Braşov, Odobeşti, Piatra-Neamţ şi Buzău că urmau să fie arestaţi, aşa încât au putut fugi la timp, şi i-a ajutat să găsească adăpost, Gheorghe Cojoc, inginer forestier din vecinătatea oraşului Târgu-Neamţ, care în iulie 1942, a aranjat cu autorităţile din oraş ca 50 de evrei să muncească în pădurile din jurul Târgu-Neamţului, pentru a nu fi deportaţi, Florian Manoliu, diplomat român în Elveţia, care a fost implicat în salvarea unor evrei maghiari în 1944, Sabin Motora, ofiţer de carieră în jandarmeria română, comandant al lagărelor Grosulovo şi Vapniarka, care a luat măsuri de evacuare a prizonierilor din Vapniarka la Grosulovo, mai aproape de graniţa română, contrar ordinului primit, de a-i transfera spre est, pentru a fi predaţi germanilorilor, sau Raoul Şorban, cel care în mai 1944, l-a ajutat pe Rabinul Carmilly-Weinberger al comunităţii evreieşti neologe din Cluj-Napoca să părăsească oraşul pentru a nu fi deportat, sunt doar câteva dintre numele românilor care de-a lungul timpului au primit Titlul „Hasid Umot HaOlam”.

[1] Boris Marian Mehr, Să nu-i uităm niciodată pe Drepții  Popoarelor, în „Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Site”, din 6 octombrie 2008, http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html.

[2] Ibidem.

[3] Andrei Popete-Pătraşcu, Ţara Sfântă între istorie şi credinţă, în „Historia C.N.E.T.”, Târgu-Jiu, an II, nr. 1-2 (5-6) / 2011, p. 36.

[4] Ibidem.

[5] Uli Friedberg-Vălureanu, Un licăr în beznă, în „Bună dimineaţa Israel”, an II, nr. 13, din 28 iunie 2011, ediţie electronică.

[6] http://www.yadvashem.org/righteous/home_righteous.htm

[7] Uli Friedberg-Vălureanu, loc. cit.

[8] Boris Marian Mehr, loc. cit.

[9] Uli Friedberg-Vălureanu, loc. cit.

[10] Ibidem.

[11] Boris Marian Mehr, loc. cit.

[12] Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937), Craiova, Editura Sitech, 2011., p. 135, 149.

[13] SJAN Gorj, Fond Prefectura jud. Gorj, dos. 13/1942-1943, f. 97.

[14] Ibidem, f. 197, 198.

[15] Liviu Rotman (coord.), Demnitate în vremuri de restrişte, Bucureşti, Editura Hasefer, 2008, p. 12.

[16] Ibidem.

[17] Eva Galambos, Românii şi drepţii între popoare din România, din 4 noimebrie 2012, în „Acum.TV”, ediţie electronică, http://www.acum.tv/articol/60528/.

[18] Ibidem.

SANYO DIGITAL CAMERA

Cine a câștigat din Brexit?

Surprinzător sau nu, rezultatul referendumului din Marea Britanie a generat numeroase contradicții, Brexit-ul fiind și astăzi pe buzele tuturor, nu doar al englezilor care nu par să priceapă ce au votat. Ca dovadă, faptul că imediat după ce s-au trezit fără umbrela, iar în Anglia chiar plouă des, englezii parcă ar vrea din nou să se simtă mai europeni decât au fost până acum. Primul pas deja l-au făcut: s-au informat pe Google „ce înseamnă UE”, „ce se întâmplă dacă ieșim din UE”, „ce țări sunt în UE?”, dar desigur, toate aceste întrebări, după ce au spus da la Brexit! Iată cum zicala „dă-i românului mintea de pe urmă”, se potrivește ca o mănușă elegantă de gentleman și viitorilor noștri foști frați putred de bogați din UK. Europeni dar totuși altfel, în realitate englezii nu s-au simțit niciodată mai europeni decât i-au văzut ei pe români de pildă. Să nu uităm vreo trei amănunte: englezii au solicitat repetat concesii încă de la momentul aderării, profilându-se ca un membru special al UE, exceptat de o parte tot mai consistentă de obligaţii cuprinse în acquis-ul comunitar, și-au păstrat moneda și nu au aderat la Schengen.

Globalişti când e vorba de expansiunea intereselor comerciale dar protecţionişti când e vorba de propria economie, dacă s-ar putea cu beneficii maxime de apartenenţă la club, dar fără asumarea de costuri comune, vizând permanent accesul neîngrădit la piaţa comună (acum de 500 de milioane de consumatori) dar şi conservarea privilegiilor proprii, englezii s-au panicat după ce s-au trezit lăsați din brațe și fără suzetă. Deja s-au apucat să semneze petiții, să se certe cu verii lor scoțienii și irlandezii care vor să rămână în UE, să ceară independența Londrei sau să solicite un nou referendum. Cei mai dezamăgiți sunt tinerii britanici. Conform sondajelor efectuate înaintea referendumului de Institutul Survation, 57% dintre britanicii cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani care intenţionau să voteze în plebiscit susţineau rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană. De partea cealaltă, 57% dintre britanicii cu vârste peste 55 de ani voiau ieşirea din UE. În rândul tinerilor sub 25 de ani, dorinţa de a rămâne în Uniunea Europeană era foarte răspândită: trei sferturi se pronunţau pentru rămânerea în Europa. Mulţi tineri din Marea Britanie au crescut gândind că integrarea europeană este un lucru dat, nu un experiment politic care ar putea fi anulat înainte ca ei să beneficieze din plin de el.

Dacă aruncăm un ochi în trecut, vedem cum relaţia Imperiului Britanic cu Europa continentală a fost dintotdeauna una complicată, condusă de o tactică a angajamentului minim, cu multe feţe. Jocul politic al britanicilor în raport cu Europa a fost de multe ori duplicitar, iar reflexul perspectivelor diferite de raportare, când europeană, când non-europeană, în funcţie de context, urcă pe scara istoriei până astăzi. Realitatea economică și geopolitică de astăzi este și mai complexă. Încă nu este foarte clar însă cine a câștigat din acest Brexit! UK, UE, SUA sau Rusia? În ciuda declarațiilor tălmăcite șă răstălmăcite, ieșirea Marii Britanii, care dispune de bogăţie acumulată istoric, de resurse strategice, de suport şi lobby extern bine poziţionat sau de putere efectivă, din UE, nu este o tragedie, nici pentru ei, nici pentru europeni.