Când noroiul e doar în ochii lor

Că principiul echidistanței lipsește în ultima vreme, în presa din Gorj, îmi era bine cunoscut. Atunci când presa se face fără argumente, iar informațiile sunt preluate din alte surse, atunci când principiul „audiatur et altera pars”, nu este respectat, deși este menționat în lege, îmi pare că jurnalismul la unele publicații se face mai mult după ureche.

De ce scriem despre principiul echidistanței? Pentru că atunci când acesta este încălcat, înseamnă că din varii motive, informațiile culese și interpretate de o publicație, editor sau autor, nu au fost de la bun început confruntate și cu persoana la care ele fac – direct sau indirect – referire.

Acum înțelegeți de ce se impune să afirmăm că în ultimii ani acest principiu a fost călcat în picioare. Cum spațiul online este suficient de generos, au apărut chiar și o serie de publicații cu un pronunțat caracter „conspirativ”, cu autori necunoscuți, ostile unora sau altora, după cum interesele o cer. De data aceasta nu despre ele vorbim, ci despre o publicație a cărei istorie o cunosc mai bine alții și mai puțin proprii jurnaliști. Dar, nu-i așa, e mai ușor să arunci cu noroi în cei din jur decât să îți îngrijești propria imagine, care impune totuși o anumită rigoare? Când presa de informație este înlocuită cu presa de opinie, atenția autorilor ar trebui îndreptată cu mai multă băgare de seamă asupra felului în care se raportează la o problemă evitând astfel interpretarea în cheia unui interes părtinitor față de un anumit subiect.

Atunci când tu, autor, editor sau publicație te așezi confortabil cu bocancii pe onoarea, reputația, precum și dreptul la imagine ale unei persoane, fără să ții cont de principiul echidistanței, practicat în jurnalismul de înaltă clasă, înseamnă că ai încălcat Art. 30, aliniatul 6, din Constituție sau, dacă preferi altfel, te-ai coborât la cea mai de jos speță a practicării unei meserii ce impune luciditate, nicidecum atitudine de falsă obiectivitate și pretinsă nepărtinire. Unele voci i-au spus direct, jigodism, având o poziție tranșantă față de felul în care se acceptă punerea la zid a unor oameni dedicați meseriei lor, buni practicanți, repere pentru mâine într-o societate care astăzi vede doar senzaționalul, care râde cu gura larg deschisă când vede noroiului, fără să înțeleagă că de fapt noroiul este doar în ochii lor.

Despre profesorul meu, Gheorghe Nichifor, nu voi avea niciodată suficiente cuvinte care să exprime tot ceea ce reprezintă omul, dascălul și nu în ultimul rând prietenul care simte și trăiește prin pasiunea sa pentru trecut și istorie un altfel de prezent, scrutând spre mâine cu speranța zecilor de generații pe care le-a învățat că sinceritatea este cea mai importantă lecție a istoriei!

http://www.andreipopete.com

Reclame

România de azi

România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană, dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi. O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min­ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate.

Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iohannis, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află, așadar, între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Aceasta este România care își trimite din 26 mai reprezentanții în Parlamentul European. O Românie care speră ca locul ei să fie de această dată respectat la Bruxelles. O Românie care speră la prosperitate și respect. O Românie care insistă pentru interesul național, fără a ignora valorile europene. O Românie a noastră, a tuturor românilor.

61936178

Proiectul „Povești și obiecte din Marele Război”

Începând cu luna februarie, Asociația „Detecții Gorj” și Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” lansează proiectul „Povești și obiecte din Marele Război”. Pornind de la unele obiecte descoperite de membrii Asociației „Detecții Gorj”, Dana Ștefania Brașoavă va recreea viața din tranșeele Primului Război Mondial, sub forma unor povestiri dedicate soldaților români plecați pe front.

Poveștile și obiectele din Marele Război vor vedea în acest an și lumina tiparului. Până atunci vă propunem spre lectură, prima poveste și un obiect bizar descoperit de Asociația „Detecții Gorj”, în „Povestea celor două cartușe”.

„Pentru George, pământul era rece și îmbibat de lacrimi. Orele treceau ca săptămânile, iar speranța că, anul acesta, Crăciunul îl va găsi acasă se pierduse undeva în spatele liniilor inamice. Toate hainele lui erau umede, iar picioarele atât de umflate încât nici vorbă să mai încapă în bocanci. Era sleit de puteri și sătul să mai poarte în nări duhoarea asta a morții de care nu credea că va scăpa vreodată.

Obosise să își privească tovarășii de arme cum se prăbușesc unul câte unul și începuse să resimtă o aversiune profundă față de tot ceea ce însemna război. De câteva zile, deși se străduise să își inhibe repulsia, ura i se mutase de la bărbații în uniforme cenușii la cei din imediata lui apropiere… la cel care ațipise ghemuit lângă el. Ionel n-avea nici nouăsprezece ani. Avea o sfoară legată de inelarul mâinii stângi și, când dormea, strângea în mâini o scrisoare de pe care începuse să se ducă scrisul. De fapt, era cu doar câțiva ani mai mare decât Ștefan al lui. Ștefan al lui în poziție de drepți cu raniță în spate și pușca în ambele mâini; Ștefan al lui pe burtă, în nămolul tranșeelor, cu mâinile împreunate a rugăciune.

Se cutremură. Stomacul începuse să îl doară și mai tare. „Apăsăm trăgaciul acelorași puști și mușcăm aceleași bucăți uscate de pâine”, gândise el. „Pentru cealaltă parte, noi vom rămâne întotdeauna aceia care au lăsat un copil orfan sau un tată fără fecior.” Ieri-dimineață, prin minte îi trecuseră niște halucinații vii, dar stranii: se făcea că, alături de camarazii rămași în viață, căra soldații morți din șanțuri; se făcea că stătea în capul unei mese și tăia cu ața o mămăligă aburindă din care mai apoi două perechi de mânuțe lacome se înfruptau și…

… Nu își mai amintea nimic. Pe buzele tuturor erau doar două cuvinte „S-a terminat.” În dreapta lui, Ionel plângea. Îl întrebase de ce plângea, pentru ca imediat să își dea seama că și pe obrajii lui lacrimile curgeau șiroaie. Și până să apuce să își întoarcă privirea sau să își șteargă fața, i se aruncase de gât și începuse să-l pupe pe obraji și pe frunte, hohotind și țipând ca un copil. Vaietul armelor fusese înlocuit de chiuituri și râsete. George se lăsase pe vine în momentul în care simțise că își pierde echilibrul.

Disperat, începuse să pipăie buzunarele hainei, căutând poza din care Maria și cei doi băieți îi zâmbeau. În schimb, tot ce găsise fuseseră două cartușe rămase neutilizate. „Mâine, două mame sau două soții vor simți îmbrățișarea după care au jelit luni întregi”, gândise el zâmbind. … Nu-și amintea cât timp stătuse jos. Un tremur violent îi cuprinsese tot corpul, făcându-l să uite de foame și de frig. Lacrimile i se uscaseră pe obraji, iar pumnii se învinețiseră din cauza puterii cu care strângea cele două cartușe. Zarva din jurul lui acoperea orice gând. Sicriele astea pline de vii morți pe care ei le numeau tranșee fremătau acum de prea multă viață. Meticulos, începuse să desfacă cele două cartușe, golindu-le de praful de pușcă. Îndesase în buzunar unul dintre gloanțe, gândindu-se că va fi o lecție bună pentru băieți, iar pe cel rămas îl introdusese invers în tubul cartușului, cu vârful spre capsa percutoare, apoi împinsese cu forță cel de-al doilea tub pe primul.

Rămase mult timp privind obiectul ciudat care părea că întruchipează doi inamici anihilându-se unul pe celălalt. Sau poate oferindu-și ultima îmbrățișare. „Moartea morții”, gândise cu voce tare, lăsând să-i cadă din mână straniul obiect. Își duse mâna în dreptul buzunarului de la piept, pipăind fotografia prin materialul aspru și, ridicându-și privirea spre ceilalți camarazi, îl zări pe Ionel jucându-se cu sfoara de pe deget. Acum mai mult ca niciodată semăna cu Ștefan al lui. Se apropiase de el, îl cuprinsese de după umeri și îi întrebă râzând:

– Ionele, spune-mi! Cum o cheamă pe fetișcana care ți-a furat inima?”

Dana Ștefania Brașoavă

coperta 2

Despre maniere

Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără îndoială că nu. În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea, dar după o scurtă experienţă de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni”, la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi.
Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să picteze în stil clasic.
Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă singur prin experienţe-limită.
Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î. Chr.), spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.
Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.
Dacă eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners make man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.