Din arhive adunate ▪︎ Cele 1232 de busturi în bronz ale lui Ion I.C. Brătianu

Dintr-o recipisă a Școlii Superioare de Arte și Meserii din București aflăm că în anul 1927, Tancret Constantinescu (membru în conducerea P.N.L., deputat și senator, în câteva legislaturi, director general al CFR, Secretar general la Ministerul Comerțului și Industriei), fost ministru al Industriei și Comerțului în Guvernul Ion I.C. Brătianu (30 octombrie 1923 – 29 martie 1926), achita „către Banca Românească, al doilea avans pentru comanda turnatului a 1232 busturi în bronz <>”, în valoare de 255.000 lei. (Biblioteca Națională a României, Fond AI F Brătianu-u.a.I1-inv.143, Cota AIFB I1)

Cercetând acest subiect, am descoperit faptul că era vorba despre 1232 de busturi tip portret, reprezentândul pe Ion I.C. Brătianu, cu dimensiunile înălțime = 21 cm., lățime = 15 cm., adâncime = 9 cm., realizate în manieră tipică portretisticii de tradiție academistă, turnate în bronz, semnate și datate 1926, de sculptorul Ion Jalea.

O parte din aceste busturi reprezentându-l pe Ioan I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanți oameni politici români ai modernității, se află astăzi expuse în muzee, fac parte din colecții private sau sunt pur și simplu comercializate la diverse prețuri pe site-urile de profil.

Restituiri. 87 de ani de la dezvelirea mausoleului Ecaterinei Teodoroiu, de la Târgu Jiu

Regele Carol al II-lea și prim-ministrul Gheorghe Tătărescu au fost prezenți la dezvelirea monumentului eroinei Ecaterina Teodoroiu, la Târgu Jiu, în ziua de 8 septembrie 1935.

Cu acest prilej, regele a rostit un emoționant discurs, în prezenţa a peste 40.000 de gorjeni: „Comemorarea de astăzi trebuie să depăşească cadrul strâmt al acestei pieţe. Prăznuind eroismul unei fete din Gorj, noi sărbătorim astăzi virtuţile unui neam întreg. În aceste crâncene pierderi, pe care ni le-a pricinuit întregirea Neamului nostru, sacrificiul României nu ar fi fost întregit dacă nu ar fi fost şi acela al acestei tărance. Moartea ei. Moartea vitejească de ostaş – dra mai ales sacrificiul unei credinţe şi al unei energii care n-ar fi putu fi oprită de nici o piedică.
Monumentul acesta, aici pe plaiurile Gorjului, formează şi încheie astăzi triunghiul credinţelor şi al sacrificiilor noastre din război: Curtea de Argeş – Mormântul suveranilor; Bucureşti – Eroul Necunoscut; iar aci mormântul unei eroine pe care o cunoaşteţi. Conducerea neamului, – trecut istoric cunoscut şi dincolo, – partea misterului, ceea ce nu se cunoaşte şi ceea ce datorim noi toţi viitorului Neamului nostru.
În acest gând, fie ca această piatră, să rămână generaţiilor de mâine o veşnică pildă de credinţă, de avânt şi de energie.”

La începutul anului 1935, Arethia Tătărescu, președinta Ligii Naționale a Femeilor din Gorj și soția prim-ministrului României, Gheorghe Tătărescu, i-a comandat Miliței Petrașcu, ucenica lui Constantin Brâncuși, să execute un monument-sarcofag care să acopere mormântul Ecaterinei Teodoroiu din Târgu-Jiu.

Monumentul făcea parte dintr-un șir de intenții comemorative destinate eroilor gorjeni căzuți în Primul Război Mondial, la fel ca Ansamblul sculptural „Calea Eroilor” comandat lui Constantin Brâncuși. Milița Petrașcu a acceptat și până în toamna anului 1935, deasupra criptei, a realizat un monument din piatră albă (travertin italian), sub forma unui sarcofag, sculptat în basorelief cu imagini reprezentând scene din viața Ecaterinei Teodoroiu. Dimensiunile acestuia sunt de 2,90 x 1,60 m și înălțimea 2,10 m, așezat pe un postament cu trei trepte. Basoreliefurile de pe fețele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe fața dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieții din satul ei natal; pe latura opusă, apare eroina, în medalion, salutată de cercetașii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două fețe ne-o înfățișează în război, pornind la atac cu plutonul și momentul final, când este dusă pe brațe la locul de odihnă de soldați. În cele patru colțuri, veghează patru Fecioare îmbrăcate în costume naționale (două câte două, în port deosebit, sugerând provinciile istorice) strâng la piept o coroană martirică, scrutând cele patru zări.

„Găsesc înălțătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoștință și de admirație; dar va fi de asemenea cel mai frumos exemplu de virtuți ale neamului pentru generațiile ce vor veni”, a spus generalul Henri Mathias Berthelot despre această inițiativă.

În ziua de 8 septembrie 1935, în prezența a peste 40.000 de suflete venite din întreaga țară, a avut loc dezvelirea Monumentului. La ora 11 a sosit în Gara Târgu-Jiu trenul regal din care a coborât suveranul Carol al II-lea, însoțit de comandantul și mareșalul Palatului. Pe peron a fost salutat de președintele Consiliului de Miniștri, ilustrul om politic gorjean Gheorghe Tătărescu, și primit cu pâine și sare de oficialitățile locale și de miniștrii Internelor, Comunicațiilor, Sănătății, Finanțelor și Apărării Naționale. Ministrul de Externe, Nicolae Titulescu, sosise de sâmbătă seara cu un tren special, venind din străinătate. De la gară, suita regală s-a deplasat, în îndelungate ovații, pe jos, până în fața catedralei, unde a fost de o parte amenajată tribuna. Orașul întreg, de la un capăt la altul, a fost pavoazat ,,în tricolor, verdeață și chilimuri oltenești”. Pentru păstrarea ordinii, au fost aduse efective polițienești de la București și Craiova, Târgu-Jiul nedispunând decât de 20-30 sergenți.

„Marea doamnă Arethia Tătărescu i-a prezentat regelui pe mama Cătălinei, Elena Toderoiu, în vârstă de 68 ani, dar îmbătrânită prematur de necazuri și sărăcie, care, emoționată, a început să plângă. Slujba religioasă a fost omagiată de un numeros sobor de preoți, în frunte cu episcopul Vartolomei al Râmnicului. În timp ce corul orașului (condus de preotul Gh. Gâță) intona «Veșnica pomenire», regele a coborât de pe estradă, condus de d-na Tătărăscu, a mers la Monument și a tras pânza ce-l acoperea… A urmat un moment de pioasă reculegere și desigur, cuvântările, – mai toate ample – ținute de episcopul Vartolomei, d-na Maria Dumitrescu, secretara Ligii Naționale a Femeilor Române din Gorj, Paul Angelescu, ministrul Apărării Naționale, Şerban Frumușanu, primarul orașului. După cuvântul Regelui, au urmat impresionante defilări, la ora 13,00 manifestația luând sfârșit. Regele a cercetat, apoi, cu de-amănuntul Monumentul și a felicitat-o pe artista Milița Petrașcu. Urcat, apoi, în autoturism, avându-l alături pe prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, Regele a plecat, în uralele nesfârșite ale mulțimii încolonate până la marginea orașului, la Poiana, reședința premierului, unde s-a servit masa.”

Mausoleul de la Târgu-Jiu rămâne, așa după cum s-au pronunțat mari arhitecți și oameni de artă, una din piesele artistice cele mai de preț, din patrimoniul național, menită a eterniza amintirea unei femei-erou de către o femeie-artist. Monumentul Cătălinei vorbește, de fapt, cu trei ani mai devreme, de Ansamblu monumentalul „Calea Eroilor” ce va fi ridicat (cu același neprecupețit ajutor al Ligii Naționale a Femeilor din Gorj, în frunte cu Marea Doamnă Arethia Tătărescu) de Constantin Brâncuşi, în anul 1938, intrând, astfel, în rezonanță cu Mesajul și Spiritul acestuia.

INEDIT. Fotografie din Târgu-Jiu păstrată în fondul Colecții Speciale al Bibliotecii Naționale a României

În fotografie se regăsesc o serie de oameni politici care, în anul 1899, s-au întâlnit la Târgu-Jiu în casele lui Ion Carabatescu. Au fost prezenți la întrunire: Dimitrie Sturza – Prim Ministru, Ionel Brătianu – Ministrul Lucrărilor Publice, Ion Carabatescu, Titu Frumuşanu, Dumitru Culcer, Cezar Pârăianu, Dincă Schileru, Numa Carabatescu, Numa Frumuşanu, Nicolae Iunian, Scarlat Moscu, Alexandru Ștefulescu ș.a.

Pe aversul şi pe reversul fotografiei aflate în Fondul Colecții Speciale. Fotografii, de la Biblioteca Națională a României, este aplicată ştampila roşie a Muzeului Al. Saint Georges.

Începând cu anul 1901, imobilul din fotografie aparține filialei Gorj a Băncii Naționale a României. Terenul pe care Ion Carabatescu a construit casa a aparținut, în anul 1877, lui Constantin Stanciovici Brănișteanu. Mai târziu, bucata de pământ a trecut în proprietatea familiilor Petrescu și Caribolu, iar în anul 1895, Ion Carabatescu a cumpărat de la avocatul Ștefan Dobruneanu și de la Ana Petrescu câte o bucată de teren. Aici a construit casa care se mai află și astăzi într-o stare foarte bună, aici fiind sediul Sucursalei Gorj a Băncii Naționale a României.

Marșul „Împreună pentru Calea Eroilor”

Grupul Civic Gorj vă invită să participați joi, 7 iulie 2022, la Marșul „Împreună pentru Calea Eroilor”, desfășurat la Târgu Jiu, între orele 17⁰⁰-19⁰⁰.

Scopul organizării acestui marș este de a atrage atenția opiniei publice locale și naționale cu privire la importanța culturală și turistică a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor”, obiectiv aflat pe Lista Monumentelor Istorice – GJ-III-a-A-09465 – Categoria A – monument de interes național și universal și includerea sa în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Reprezentanții Grupului Civic Gorj semnalează modul dezastruos în care sunt realizate lucrările de modernizare și reabilitare a Căii Eroilor, calitatea acestora și termenul de execuție prelungit, lucrările trebuind să fie finalizate în anul 2020. Ca urmare a acestor aspecte, Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, obiectiv cultural național și de patrimoniu European, riscă să nu mai fie inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Marșul „Împreună pentru Calea Eroilor” se va desfășura în conformitate cu reglementările Legii nr. 60/1991, privind organizarea și desfășurarea de adunări publice.

Traseu desfășurare marș: B-dul Constantin Brâncuși (în fața Primăriei Târgu Jiu) – „Poarta Sărutului” din Parcul Central al Municipiului Târgu Jiu – Strada Calea Eroilor – zona Bibliotecii Județene „Christian Tell”.

Grupul Civic Gorj

Împreună pentru „Calea Eroilor”!

Negru pe alb! Primăria Târgu Jiu NU recunoaște „Calea Eroilor” ca fiind monument istoric!

Cât de departe pot merge reprezentanții primăriei când vine vorba de interesele grupurilor din care fac parte și cum se opun intrării Ansamblului monumental „Calea Eroilor” în Patrimoniul UNESCO, am aflat!

ȘOCANT! Pentru ei, „Calea Eroilor” nu face parte din ansamblul monumental aflat pe Lista Monumentelor Istorice din România!

Și impostori și analfabeți funcționali, parcă e prea mult! E vremea să afle și ei că Târgu Jiul nu e orașul lor, ci al nostru!

Pe 7 iulie, ne vedem la Târgu Jiu, pe „Calea Eroilor”!

Târgu Jiu. Expoziția Națională de Fotografie Documentară „Cămașa tradițională, simbol al regalității românești”

Asociația culturală Tătărescu și Asociația cultural-istorică Pleniceanu, în parteneriat cu Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei – Filiala Gorj, organizează la Târgu Jiu, în data de 24 iunie 2022, cu ocazia celei de-a X-a ediții a Zilei universale a iei, Expoziția Națională de Fotografie Documentară „Cămașa tradițională, simbol al regalității românești”.

Expoziția va cuprinde 24 de fotografii document, o parte dintre acestea colorizate, cu reginele și prințesele României purtând costume și cămăși tradiționale, peste ani acestea devenind un simbol al regalității românești. Astăzi, ia tradițională, cămașa cu altiță, are șanse să ajungă în Patrimonial Mondial UNESCO.

Prin organizarea Expoziției Naționale de Fotografie Documentară „Cămașa tradițională, simbol al regalității românești”, Asociația culturală Tătărescu, Asociația cultural-istorică Pleniceanu și Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei – Filiala Gorj își propun să marcheze la Târgu Jiu, cea de-a X-a ediție a Zilei Universale a Iei, organizând această expoziție în data de 24 iunie 2022, între orele 10.00-17.00, în Piața Victoriei din Târgu Jiu, zona pietonală din fața Prefecturii Gorj.

Fotografiile expuse vineri la Târgu Jiu, provin din colecții particulare, Arhiva Națională a României și presa vremii, înfățișându-le pe reginele și prințesele României purtând costume și cămăși tradiționale. Prin organizarea acestei expoziții foto-documentare, Târgu Jiul se alătură municipiilor și orașelor care organizează în acest an evenimente dedicate Zilei Universale a Iei, dar și celebrării Centenarului Încoronării de la Alba Iulia.

„Jurământul lui Tudor Vladimirescu” – 23 martie 1821

Pe 23 martie 1821, la două zile după intrarea în București, Tudor Vladimirescu făgăduia să nu „cugete” împotriva vieţii, „cinstei” şi – în plus – a averii boierilor „patrioţi”, să ceară „toate trebuincioasele oştirilor a se împlini prin poruncile acestei stăpâniri”, deci conlucrare în administraţie cu reprezentanţii acestor boieri, să ia măsuri „spre încetarea pagubelor şi a răutăţilor ce au cercat drumeţii şi alţii” şi să determine poporul „a da toată supunerea şi ascultarea la stăpânirea ţării”.

În ziua de 23 martie 1821, Tudor Vladimirescu şi boierii rămaşi în Bucureşti au ajuns la un acord, cunoscut ca jurământul reciproc de credinţă. În virtutea acestuia, Tudor Vladimirescu recunoaşte „vremelnica stăpânire” a ţării, alcătuită din boierii „patrioţi”, acceptând să conducă ţara împreună cu ei. Boierii declară că „pornirea slugerului Tudor nu este rea”. Astfel, clasa politică a legitimat acţiunile lui Tudor. Despre soarta Revoluţiei, despre sfârşitul tragic şi nedrept al domnului Tudor, acest om cu „stofă de om mare, dar căruia i-au lipsit timpul, locul şi mijloacele”, se ştiu multe, dar istoricii mai au destule controverse cu privire la autorul memorabilei ziceri: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”.

Cunoscut sub numele de „Jurământul lui Tudor Vladimirescu”, aducem astăzi în spațiul online, acest document, după două secole de la semnarea sa.

(Sursa: Colecția digitală Restitutio – Asociația Pleniceanu, în original Arhiva Națională a României, Fond Muzeul Saint Georgeos, dos. III/12, f. 1, 1v.)

Ecaterina Teodoroiu, sărbătorită la Târgu Jiu

Asociația culturală Tătărescu, Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” și Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, în parteneriat cu Muzeul Județean „Alexandru Ștefulescu”, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Gorj și Asociația Detecții Gorj, au organizat vineri, 14 ianuarie 2022, la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Vădeni, un eveniment dedicat memoriei Eroinei, cu ocazia împlinirii a 128 de ani de la nașterea sa.



La eveniment au participat istorici, oameni de cultură, cadre militare în retragere și rezervă, profesori, pasionați de istorie, dar și elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 7, din partea familiei eroinei Ecaterina Teodoroiu fiind prezentă strănepoata acesteia, doamna Luminița Dragomir. Organizatorii au prezentat publicului o expoziție de fotografie documentară, copia actului de naștere al Ecaterinei Teodoroiu, precum și uniforma de sublocotenent a eroinei noastre, reprodusă conform regulamentului militar din timpul Primului Război Mondial”.

Evenimentul a fost moderat de către istoricul Andrei Popete Pătrașcu, președintele Asociației Pleniceanu, care a evocat personalitatea Ecaterinei Teodoroiu, fiica Gorjului intrată în legendă, prin jertfa sa eroică în timpul Primului Război Mondial. Despre eroină, faptele sale și evenimentul desfășurat la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Vădeni, au luat cuvântul: Marinela Strîmbulescu, președintele Asociației culturale Tătărescu, prof. univ. dr. Ion Mocioi, autor al unei importante monografii dedicate eroinei de la Jiu, Luminița Dragomir, strănepoată a Ecaterinei Teodoroiu, col. (rtr.) Walter Loga, președintele Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Gorj, istoricul Valentin Pătrașcu, de la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” și documentaristul gorjean Dorin Brozbă, realizatorul filmului documentar „Cătălina Teodoroiu, eroina poporului român”.

În cadrul manifestării organizate cu ocazia împlinirii a 128 de ani de la nașterea Ecaterinei Teodoroiu, Asociația culturală Tătărescu a prezentat copia actului de naștere al eroinei, originalul aflându-se în fondurile Serviciului Județean al Arhivelor Naționale din Gorj, într-un registru de nou născuți din anul 1894, iar Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” a expus uniforma de sublocotenent voluntar a eroinei Ecaterina Teodoroiu, reprodusă în conformitate cu regulamentele militare ale epocii, atât vestonul, cât și gradul de sublocotenent voluntar al tinerei eroine care și-a jertfit viața pentru întregirea națională, timpul Primului Război Mondial.

La 128 de ani de la naștere, dedicăm acest eveniment memoriei eroinei noastre „pentru dragostea-i de ţară, pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă!”.

Telegrame trimise de pe frontul de la Jiu, în seara zilei de 14 octombrie 1916, către generalul Berthelot și la Marele Cartier General al Armatei Române

Din informațiile referitoare la desfășurarea operațiunilor militare din timpul Primului Război Mondial, în zona de nord a Târgu-Jiului, pe vremea aceea, comuna Vădeni, aflăm de prezența unui colonel francez, reprezentant al Misiunii Militare Franceze în România și despre un schimb de telegrame între acesta și generalul Berthelot la Marele Cartier General al Armatei, în seara zilei de 14 octombrie 1916.

Precizăm că în Vădenii Gorjului s-a dispus funcționarea „centrelor de reîmprospătare a munițiilor” (G.A. Dabija, Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, p. 414-415), astfel încât companiile și detașamentele batalioanelor aflate în dispozitiv în zona de nord a județului, comandate de col. Jippa, lt. col. Coandă și col. Obogeanu, au trecut pe aici pentru a-și suplimenta rezervele de muniție. Pe lângă acest centrul de reîmprospătare a munițiilor, la Vădeni a funcționat și comandamentul Grupului Jiu, condus la acea dată de colonelul Ioan Anastasiu, postul de ajutor sanitar și ambulanțe.

Alături de col. I. Anastasiu, la Vădeni, pe întreaga desfășurare a operațiunilor militare s-a aflat și col. francez Fain, delegatul Marelui Cartier General, pe lângă Armata I-a, din partea Misiunii Militare Franceze conduse de generalul H. Berthelot. Să precizăm că Misiunea Militară Franceză se referă la numele a două detașamente cu personal militar și civil trimise de Franța în România, pentru consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române în timpul Primului Război Mondial.

Iată ce scria colonelul I. Anastasiu, în data de 14/X, ora 21,45, în Ord. Oper. No. 120 pentru ziua de 15/X, de la comandamentul Grupului Jiu, de la Vădeni: „În urma vrednicului atac de astăzi al trupelor noastre, inamicul a fost respins. Pentru a continua în mod desăvârșit succesul zilei de astăzi am toată încrederea că mâine bravele noastre trupe vor continua victoria, izgonind pe vrăjmaș din Vălari și Schela, adică a ne ridica pe înălțimi de unde cu cea mai mare ușurință vom putea izgoni pe vrăjmaș de tot, din țară. În acest scop ordon: Mâine, la 15/X/1916 ora 10 a.m. se va relua mișcarea ofensivă spre Nord. (…) Cer tuturor comandanților de unități a însufleți pe oameni, în vederea atingerii scopului acțiunei de mâine, precum și li se atrage atențiunea că dacă astăzi s-a recurs la împușcarea pe dată a fugarilor, a fost a-i prevesti pe cei care vor mai gândi că pot să fugă depe câmpul de luptă, că moartea îi așteaptă cu siguranță, pe când luptând vitejește, pot să fie numiți bravi și vrednici de numele de român. Pe timpul luptei mă voi găsi la Vădeni. Centrele de reîmprospătare a munițiilor va fi la Vădeni.” (Ibidem)

În aceeași noapte de 14 spre 15 octombrie 1916, col. francez Fain, trimitea de la Vădeni, atât Armatei a I-a, cât și generalului Berthelot la Marele Cartier, următoarea telegramă: „Pentru continuarea succesului operațiunilor și spre a fi o unică directivă de conducere, rog a dispune ca colonelul Anastasiu sub comanda căruia s-a obținut acest succes, să fie numit comandant al Diviziei a I-a!” (Ibidem, p. 415)

Ca urmare a telegramei semnate de colonelul francez, se primea următoarea comunicare: „Din Înalt Ordin, colonelul Anastasiu Ioan, se numește comandant al Diviziei a I-a. M.S. Regele adresează mulțumiri comandantului și Grupului Jiu pentru victoria de astăzi!” (Ibidem, p. 416)

Precizăm cititorilor noștri că prezența colonelului francez Fain în Gorj nu a fost singulară, în luna noiembrie a anului 1918, la Târgu-Jiu aflându-se un alt colonel francez pe nume Cagin. De numele acestuia se leagă un alt episod, pe care îl vom relata în curând.

Foto: Uniformă soldat, Regimentul Nr. 18 Infanterie Gorj, în timpul Campaniei din 1916.

Iresponsabilitate fără margini

Românii lăsați pe cont propriu în plin val patru al pandemiei de Covid-19, de o clasă politică neasumată, repetentă la responsabilitate și bun simț. România se află într-o criză politică repetată, în care rămân prioritare doar interesele personale și de grup ale politicienilor, nicidecum siguranța cetățenilor.

„Partidul Național Liberal a decis în ședința Biroului Executiv Național, ca nominalizarea PNL, pentru funcția de prim-ministru, la consultările de luni, de la Palatul Cotroceni, să fie Florin Cîțu, prim-ministrul interimar, președintele PNL”, anunță un comunicat al liberalilor. Un document care arată cât de mare este tupeul, sau iresponsabilitatea, celor de la PNL.

Dezinteres sau rea-voință? O soluție pentru învestirea unui nou guvern este puțin probabil să se contureze după prima rundă de consultări, fixate de președinte abia după șase zile de la căderea guvernului Cîțu. Social-democrații refuză să susțină un guvern în fruntea căruia s-ar afla PNL. Cei de la USR nu vor să mai intre într-o coaliție de guvernare cu liberalii, cât Florin Cîțu este propunerea de premier, în timp ce PNL și președintele se arată extrem de deranjați că USR a votat moțiunea de cenzură care a dus la căderea guvernului.

Cei de la PSD propun soluția alegerilor anticipate, dar nu își asumă guvernarea și cer un guvern tehnocrat care să gestioneze această iarnă dificilă până la primăvară, când s-ar putea organiza un nou scrutin legislativ. Păi cum vine asta, domnilor? Depuneți o moțiune pe care nu aveți curajul să vi-o asumați? Îl împingeți pe Cîțu pe scările Palatului Victoria și îl întrebați de ce aleargă?

Niciun partid nu își asumă eșecul clasei politice românești și a României ca țară. În tot acest timp spitalele nu mai fac față valului patru al pandemiei, școlile sunt focare de infecție cu virusul Covid-19, iar politicienilor le arde în continuare de maimuțăreală în Parlament, iresponsabilitate fără margini la guvernare și dispreț față de români. Aaa și să nu uit, România mai are Constituție, sau Arafat e noul satrap peste colonie?

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”

S-au împlinit în acest an 105 ani de la înființarea Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”, cel mai înalt ordin militar de război acordat ofițerilor şi unităţilor militare, instituit de Regele Ferdinand I al României în Războiul de întregire din 1916-1919, prin Înaltul Decret nr. 2968 din 26 septembrie 1916.

Regele Mihai I a fost ultimul purtător al Ordinului „Mihai Viteazul”, clasa I. A primit toate cele trei clase ale Ordinului, deținând demnitatea de Mareșal al României și Comandant Suprem al Armatei Regale Române, prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941. A fost cel mai longeviv Cavaler al Ordinului, din anul 1941 până la trecerea Sa din această lume, în ziua de 5 decembrie 2017.

Foto: Uniforma de aviație, cu însemnele gradului de Mareșal, demnitate deținută de Regele Mihai I al României și pelerina Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”.

Despre Ziua Mondială a Educației

Când România educată este doar un slogan politic, când premierul țării spune că educația nu este o prioritate, iar respectul societății este minim, responsabilitatea de a educa generațiile viitoare nu este deloc ușoară, așa că Ziua Mondială a Educației este o oportunitate excelentă pentru a arăta puțină recunoștință dascălilor.

Începând cu anul 1994, Ziua Mondială a Educației este sărbătorită în fiecare an în data de 5 octombrie. A fost desemnată de UNESCO și marchează semnarea, în 1966, a Recomandării UNESCO/OIM (Organizația Internațională a Muncii) privind statutul profesorilor’, recomandare ce constituie principalul cadru de referință pentru abordarea drepturilor și responsabilităților cadrelor didactice la scară globală.

De-a lungul timpului, diferite tipuri de zile au fost create în cinstea profesorilor din întreaga lume. Ideea a devenit populară în secolul al XIX-lea, când au fost omagiați diverși educatori locali. Poate că au avut loc la date diferite, dar au un lucru în comun: celebrarea și aprecierea profesorilor.

Punând toate acestea cap la cap, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură) a proclamat că prima Zi Mondială a Profesorilor va fi sărbătorită pe 5 octombrie 1994. Se organizează diverse ceremonii și distincții pentru profesorii din lume care au depășit așteptările profesiei. Multe țări organizează concursuri în cadrul cărora educatorii speciali pot fi nominalizați pentru a câștiga importantul titlu de profesor al anului.

Ziua Mondială a Profesorilor este sărbătorită în prezent în peste 100 de țări.

Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, adoptată de ONU în septembrie 2015, garantează o educație de calitate și subliniază că, pentru atingerea acestui obiectiv, este nevoie nu numai de creșterea substanțială a numărului de cadre didactice calificate, ci și de motivarea acestora, prin valorizarea muncii lor. Se estimează că până în 2030 vor fi necesare 3,2 milioane de cadre didactice suplimentare pentru a asigura învățământul primar universal, și încă 5,1 milioane de profesori, pentru asigurarea învățământului secundar general (gimnazial).

Cum să sărbătorim Ziua Educației? Spuneți unui profesor pur și simplu: Mulțumesc!
Sunt posibile zeci de moduri de a spune unui profesor cât de mult este apreciat. Și cu cât este mai creativ modul, cu atât mai mult vor aprecia gestul! De la a le oferi o felicitare sau un cadou până la a le scrie o poezie sau a crea o lucrare de artă, profesorii sunt fericiți atunci când știu că elevii lor învață ceva și că munca lor nu este în zadar.

Despre cultura istorică

Mai mult decât necesară, o discuţie ce poate ţine de actualitatea imediată este cu siguranță nevoia de cultură istorică. Abordarea cea mai potrivită a constituit-o starea de necesitate în care se găseşte studiul, cunoaşterea şi popularizarea istoriei. A istoriei naţionale în primul rând şi a istoriei universale în al doilea rînd.

Una dintre concluzii ultimilor ani a fost aceea că obiectul de studiu istorie în raport cu sistemul de educaţie şi învăţământ şi-a pierdut mult din amploarea, distincţia şi utilitatea sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori politici şi economici.

Desigur, istoria va rămâne ca fundament pentru formarea unei educaţii solide, consistente, însă nu pentru un număr aproape nelimitat de oameni în cadrul unui proces de şcolarizare exemplar. Poate că cel mai evident, mişcarea de globalizare oferă rezultate vizibile în sistemul de educaţie. În viitorul apropiat, cultura istorică a unui cetăţean, apoi extrapolată la un popor şi o naţiune va avea de suferit prin gradul de superficialitate şi interes arătate. Nu este limpede dacă această mutaţie va surveni şi în cazul popoarelor de mare cultură.

Revistele de cultură istorică sunt puţine pe piaţa românească, iar suportul financiar este neînsemnat. Oamenii au posibilitatea alegerii informaţiei de factură istorică din nenumărate surse, însă credibilitatea şi exactitatea surselor rămâne discutabilă în absenţa unei referinţe importante.

Percepţia publicului faţă de studierea sau cunoaşterea istoriei, chiar şi a celei naţionale s-a schimbat. Publicul este obişnuit cu alegeri uşoare a subiectelor, urmăreşte aspecte pozitive şi o lectură mai simplă, mai puţin orientată spre gândire aprofundată. Adaptarea la noua tehnologie de comunicare pentru cercetători ar putea uşura accesul către un public mai larg, cum de altfel şi cunoaşterea istoriei cel puţin pentru popularizare trebuie să urmărească aceiaşi cale.

Andrei Popete Pătrașcu

Monarhia, singura formă de guvernământ care și-a arătat loialitatea față de români!

România nu mai poate continua cu actuala formă de guvernământ. Republica nu mai asigură principiile care stau la baza modului în care autoritățile statului, în special șeful de stat și Parlamentul se constituie și funcționează.

România este astăzi o republică semi-prezidențială, în care președintele este ales de către popor prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, el având aceeași legitimitate ca Parlamentul, cele două instituții aflându-se pe picior de egalitate. Cu toate acestea, doar în teorie, România funcționează astfel. Președintele continuă să fie util doar grupului de interese din partidul care i-a susținut candidatura pentru un nou mandat. Primul-ministru este desemnat de către președinte, fără competențe și expertiză certă, criteriul principal fiind servilismul, iar Guvernul și membrii acestuia, lipsiți de moralitate și pregătire profesională, primesc votul de încredere din partea unei majorități parlamentare de coaliție, toxice pentru români în general, care își susține propriile interese, nicidecum a celor pe care în teorie îi reprezintă. La acestea adăugăm jocul opoziției, care fără un lider autentic este supusă serviciilor și intereselor personale sau de grup.

Această formă de guvernământ a devenit în timp un adevărat cancer pentru România, pentru suveranitatea, independența și identitatea națională a românilor în propria țară. Totul are o limită, iar atunci când republica devine dușmanul propriului popor, ea trebuie înlocuită cu singura formă de guvernământ care și-a arătat loialitatea față de români de-a lungul istoriei: Monarhia!

O țară repetentă!

Asistăm, după 30 de ani de libertate, la o degradare intelectuală a vieții politice, la o contraselecție care ne-a adus în prim-plan repere analfabete funcțional nu doar în politica propriilor partide, cățărate sinecurist, dar cu pretenții să ne salveze, să ne facă mai europeni decât visa generația trecută la venirea americanilor, cu gen alternativ, dar fără tricolor.

România educată de politicieni corigenți la găsirea soluțiilor economice și sociale nu poate fi decât o țară repetentă de acum înainte, fără identitate, lăsată deliberat la periferia Europei.

Astăzi, gorjenii ar fi trebuit să-l omagieze pe generalul Ioan Culcer! Au uitat, așa cum se întâmplă tot mai des când vine vorba despre istorie și eroi!

În urmă cu 168 de ani, se năștea la Târgu Jiu, generalul care a condus Armata I Română în timpul Primului Război Mondial.
Generalul Ioan Culcer s-a născut în ziua de 29 iulie 1853, la Târgu Jiu, fiind al patrulea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi al Anicăi Otetelişanu. A ales cariera militară încă de tânăr ca absolvent al Şcolii Militare şi locotenent în Războiul de Independenţă. După războiul din 1877-1878 îşi va continua studiile la Şcoala Politehnică din Paris şi Şcoala de Aplicaţie de la Fontainbleau. A promovat fiecare grad militar şi funcţie până la cea de inspector general al Armatei Române.

În timpul Primului Război Mondial el va fi numit la început la comanda Armatei I. Încă din 1914 fusese unul dintre cei care militaseră pentru neutralitate deoarece cunoştea situaţia dezastruoasă a armatei, slab echipată şi înarmată, dar cu toate acestea stătuse totdeauna departe de patimile politice. Până şi participarea noastră la război fusese văzută diferit de generalul gorjean, el militând pentru o ofensivă în sud, o joncţiune cu grecii şi englezii şi o apărare pe Carpaţi până la marele moment. „Concepţia sa militară nu a fost însuşită, dar s-a văzut că nu greşise când anticipase că România nu putea lupta pe două fronturi cu doar 600.000 de soldaţi”. În toamna anului 1916, a fost retras de la conducerea Armatei I, în locul său fiind numit generalul Ion Dragalina. După război a intrat în politică, fiind ministru și senator din partea Partidului Poporului, condus de gen. Alexandru Averescu, precum și președinte al Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere.

🇷🇴 În cartea sa „Recenzie asupra Istoriei Războiului pentru Întregirea României”, apărută la Imprimeriile „Independența” din București, la un an după moarte, generalul Ioan Culcer își exprima nemulțumirea față de afirmațiile celor care susțineau că ofițerii români au dat „probe de incapacitate vădită”.
Bătrânul general îi numește, ironic, pe ofițerii francezi veniți pe frontul românesc „noii dascăli”, afirmând cu autoritate că „înaintea războiului mondial nu se făcea mai mult în Franța decât la noi și pot să adaug, că la noi era mai bine, de oarece infanteria noastră avea uneltele portative pe oameni, ceea ce nu exista în Franța. (…) Practica războiului dus din 1914 până în 1916, i-a învățat însă de la vrăjmaș multe lucruri noui, pe care doctrinele și principiile profesate în școli, nu voia să le admită; doctrine greșite, despre care am scris combătându-le. Din ceea ce scriu rezultă că ofițerii noștri aveau înainte de războiu, toate cunoștințele tactice și tehnice practicate în Franța.”

Ioan Culcer devine vehement în unele pasaje ale cărții sale, subliniind că „nu admite ca ofițerii noștri să fie defăimați, numai ca să fim plăcuți aliaților noștri” . El critică și ordinele primite de la Marele Cartier General, în toamna anului 1916, care „în absolută necunoștiință de situațiunea reală, ordona să lase la Jiu numai 6 batalioane, în timpul când vrăjmașul era gata să spargă poarta de la Jiu, cu patru divizii de infanteria și valerie.”
Intenția generalului de a scurta frontul armatei, retregându-se pe linia Oltului, bine fortificată, în vederea organizării unei apărări serioase, nu a fost împărtășită de Marele Cartier General, care a răspuns că „nu admite să se vorbească de retragere” .
Din păcate, generalul Ioan Culcer nu se înșelase, iar Muntenia și Dobrogea au fost în scurt timp ocupate de către armatele Puterilor Centrale.

Cu toate că unii istorici, chiar locali, s-au grăbit să susțină progermanismul generalului gorjean, acesta își exprimă profunda admirație pentru Franța: „Păstrez pentru dânsa toată recunoștința mea, fiindcă în Franța mi-am complectat studiile. În sfîrșit păstrez pentru camarazii mei de școală francezi, aceeași iubire și considerațiune pe care am am avut-o tot timpul cât am trăit între dânșii”, dar nu ezită să afirme răspicat că „demnitatea mea națională îmi impune ca, atât cât voiu trăi, să pun întotdeauna înainte țara mea, astfel cum sunt sigur, că ar face orice francez, care s-ar găsi în aceeaș situațiune. Voiu avea același curaj acum, sprijinit pe fapte și acte oficiale, să spun adevărul, descriind jertfele și greutățile ce s-au impus țărei și armatei române, fără folos, pentru interesul general al războiului mondial”.

În toamna anului 1928, în Cimitirul Eroilor de la Târgu Jiu, generalul Ioan Culcer a fost înmormântat cu onoruri militare. Generalul de divizie pe care istoria l-a nedreptățit, își veghea de acum eroii de la Jiu.
În cuvântarea rostită la înmormântarea generalului gorjean, în numele Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere, generalul Alexandru Lupașcu-Stejar a evocat personalitatea celui născut în anul 1853, la Târgu-Jiu, cu studii la Paris și școală superioară la Fontainebleau. „Dotat de natură cu o inteligență sclipitoare – afirma gen. Lupașcu Stejar – cu o memorie prodigioasă și cu o mare putere de muncă, studiile sale superioare îl consacră ca cel mai instruit și mai cult ofițer de geniu al armatei române, din generația lui.”

Generalul Lupașcu-Stejare nu a uitat nedreptatea făcută generalului Culcer, în toamna anului 1916 și retragerea conducerii armatei I-a, din subordinea sa. „În fața mormântului tău deschis, noi, foștii tăi elevi, și subalterni, noi bunii tăi camarazi, cari te-am cunoscut foarte bine, cari am învățat foarte mult de la tine, cari am cunoscut înaltele tale însușiri și virtuți ostășești și civile, frumoasa, curata și demna ta viață, ce a făcut să mori sărac, dar cu sufletul curat ca roua dimineței și senin ca azurul cerului, cari știm perfect de bine că o retragere tactică executată la momentul oportun, în scop de a economisii forțele, de a evita sacrificii inutile și chiar dezastruaose, echivalează cu un succes, îți strigăm din adâncul conștiinței noastre: Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil și viteaz, ai fost un general mare și glorios al țărei și al armatei tale, ai fost un mare nedreptățit, ai fost victima capacităței tale însă-ți și a celor cari nu te-au înțeles, dar fii liniștit, dormi în pace somnu-ți de veci, căci fără îndoială, istoria armatei și a țărei tale, obiectivă, imparțială și dreaptă, o va recunoaște și mărturisii.”
La scurt timp după moartea sa, a fost dezvelit și un bust de bronz, operă a sculptorului Oscar Severin, înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, cu cod LMI GJ-IV-m-B-09481. Generalul Ioan Culcer își găsise în sfârșit liniștea, între ai săi. După anii ’90, bustul generalului a fost furat de pe soclu și în urmă cu doar câțiva ani a fost turnat un nou bust.

Postum generalul Culcer împarte soarta altor sute de mii de eroi români uitați în glia țării pentru care au luptat. Deși unora dintre ei le-au fost închinate busturi sau opere comemorative de război, astăzi mai mult sau mai puțin îngrijite, autoritățile, societatea civilă, își amintesc de ei rar, la sărbătoarea Eroilor, făcând paradă cu flori, coroane și tricolor prins în piept, fără să poarte în suflet vreo fărâmă de demnitate națională. Nu vă uitați eroii. Ei sunt trecutul, prezentul și viitorul neamului românesc!

andreipopete.com

Ceva a rămas neschimbat!

Se afirma pertinent la un momendat, că istoria „are prostul obicei să se repete”. Nimic mai corect, doar dacă istoria nu este aceeași. Iar în cazul partidelor noastre politice, în ciuda primenirilor la față, a schimbărilor de lideri, mesaje și direcții politice, ceva a rămas neschimbat: România!

Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România educată”. În ciuda previziunilor favorabile în care lideri de ocazie caută să ne convingă că direcția țării este una bună, imaginea de ansamblu nu oferă certitudini.

Reafirm, nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând, de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Astăzi, România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi, în timp ce strângem la subraț proiectul de țară, pentru că suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

18 iulie 2021. Pe urmele Reginei Maria, la Polovragi

Astăzi, când se împlinesc 83 de ani, de la intrarea în Pantheonul neamului românesc a celei care a fost prima și ultima regină a României Mari, prin trecerea Sa la cele veșnice, i-am căutat Reginei Maria urmele pașilor prin locurile din Gorj, purtate în suflet. La Mănăstirea Polovragi, loc unde găsești istorie, credință, cultură și liniște sufletească, Regina și-a aflat duhovnicul, pe stareţul Corneliu Săbăreanu, în urmă cu mai bine de un veac.

În cartea „Ţara mea”, tipărită în anul 1916, Regina Maria mărturisea: „Nu cred că există un loc mai frumos situat ca Polovragiul! (…) Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal şi vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de feregeşi de clopoţei de pădure, cari-şi pleacă fragedele capete în suflarea uşoară a vântului. Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură şi de înnălţime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, răpede le şterge. Singuratece şi bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtăşeşte acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. (…) Zidurile sunt înalte și albe, (…) forma și stilul sunt perfecte. Nici o aşezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovragilor. Mănăstioara veche e cuibărită, chiar la picioarele munţilor, ca o pasăre uriaşă, ascunsă între pomi. Şi aici, ca şi la Hurez, zidurile sunt înalte şi albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, deşi biserica în cuprinsul ei, nu e în nici o privinţă mai puţin frumoasă: forma şi stilul sunt tot aşa de perfecte, zugrăveala tot aşa de potrivită şi de bogată. Aici, în locul brazilor întunecaţi, o cărare de cireşi ce duce la clopotniţa pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru. Ultima dată, când am fost acolo, cireşii erau în floare, şi atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zapadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoţei, şi, strecurându-mi privirea prin uşa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcaşului o ceată de ţerani în albe veşminte, stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfăşura, dar îmbrăcămintea albă a bărbaţilor şi maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca nişte pete largi de lumină. Cuvintele nu pot descrie minunata armonie a acestor interioare de biserici, cărora veacurile le-au atenuat culorile, și unde chiar și astăzi mulțimea adunată în fața iconostasului auriu nu are nimic din trivialitatea maselor de oameni ce se îngrămădesc să vadă familiile regale.”

Ca un aspect interesant, să spunem că Regina Maria a asistat aici, la Mănăstirea Polovragi, așa cum își notase în jurnal și la o slujbă neobișnuită: „Nimeni nu-mi aştepta sosirea. Aşa încât, am putut să mă strecor nevăzută în biserică, şi atunci am fost martură a ciudatei privelişti pe care stau să v-o spun. Era o zi de serbătoare; şi se făcea un fel de slujbă, pe care, la început, mulţimea mă împiedeca să o văd. Ţeranii erau în haine de Duminecă, bărbaţi şi femei, purtând asprele veşminte de lână albă care deosebesc ţinutul: maramele de pe capul femeilor erau tot aşa de fără pată ca şi zăpada căzută de curând. Răzbătând prin mulţime, pe scările altarului am zărit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu faţa de stafie, galbenă ca pergamentul, o femeie tânără cu un aşa de slăbit trup, de părea un leş toată viaţa semăna să i se fi strâns în ochi, cari, mari şi plini de vedenii, se uitau speriaţi la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni. Preotul era aproape un uriaş, cu un patrafir lung fluturând pe veşmântul roşu cu flori de aur. Îşi depărtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, şi greutatea stofei era aşa de mare, de părea că zdrobeşte trupul ei fraged! Câteva bătrâne în veşminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa, boscorodind rugăciuni cu ascuţite glasuri de plângere, bătând lespezile cu fruntea şi aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferinţe, de parcă ar fi vrut să smulgă de la dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse asemenea cu morţii…Un cerc de credincioşi stătea în jurul acestui grup straniu, şi, cu o nelinişte care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte faţa femeii. În cămăşi albe, toţi ţineau făclii în mână; tăcuţi şi palizi, şi ei ar fi putut să fie un sobor de stafii…Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că porunceşte duhului celui rău să părăsească trupul pe care aşa de grozav îl chinuia. Ţinută ca de un farmec, m-am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobişnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, şi mi s-apărut ca şi cum deodată m-aş fi trezit dintr-un vis urât.”

  • * *

În apropierea Mănăstirii de la Polovragi și a Peșterii lui Zalmoxe, pe o potecă ce șerpuiește în munte, preț de 20 de minute, se găsește o altă peșteră, cea a duhovnicului Reginei Maria, starețul Cornel Săbăreanu. În amintirea lui și a trecerii Reginei României Mari prin aceste locuri, de curând a fost sfințită o frumoasă troiță.

Astăzi, gândurile noastre se îndreaptă spre cea care, în testamentul spiritual lăsat poporului român, mărturisea: „Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine va veţi aminti deoarece v’am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţă că v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”

Eminescu, 132 de ani de veșnicie

„Nu avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituţiune şi o dinastie la care ţinem. […] Respingem încercările de a reduce rolul înalt al suveranului la acel al unui preşedinte vremelnic de republică, mărginit la subsemnarea şi sancţionarea decretelor, respingem forma republicană şi, mănţinînd neatinse toate prerogativele şi toate mărginirile constituţionale ale puterii domnului, cerem totodată cea mai deplină şi cea mai largă întrebuinţare a dreptului suveran de veto, atunci mai ales cînd miniştri şi Camere, în înţelegere, calcă Constituţia. În rezumat, respingerea a tot ce este republică, mai mult sau mai puţin deghizată, şi conservarea Constituţiei cu monarhia constituţională ce avem, iată statornicele noastre principii.” (Mihai Eminescu, „Timpul”, 1878)

Pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu avea să fie îngropat la umbra unui tei din Cimitirul Bellu. Au trecut de atunci 132 de ani. S-au uitat și principii și oameni care au crezut în România și în destinul acestui neam.

2021. Bicentenar Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu, martirul, eroul național, fără mormânt, rămâne în conștiința posterității drept unul dintre bărbații făuritori de istorie.

O istorie care astăzi, de la manuale, la discursul public, se cere a fi memorată pe genunchi, care şi-a pierdut din utilitatea și distincţia sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori interni și externi pentru care noțiunile de neam, patrie sau identitate națională trebuie șterse din vocabularul generațiilor tinere.

Sunt acestea doar câteva din motivele ferme pentru care Tudor Vladimirescu, acest erou martir, trebuie să vegheze prezentul, ca parte de început a reconstrucției României, astăzi supusă. Abia când vom înțelege asta, ne vom ridica din genunchi!

Pe ultimul drum

Tot circul politic și mediatic din ultimele zile, chiar săptămâni ori luni, se joacă peste cadavrele neîmbrăcate ale românilor, peste umilința și sfidarea celor încă în viață. Banii și interesele de grup sunt cele care dictează soluțiile de compromis, criza și direcția României anesteziată de acești gropari numiți generic: putere și opoziție. Toți sunt din același aluat. Și unii și alții.

A întreba dacă USR și Plus stau într-un singur om, demis astăzi, dacă premierul și-a anunțat stăpânul abia după ce a semnat revocarea ministrului, sau dacă opoziția vrea alegeri anticipate, sunt doar câteva întrebări din multe altele, la care nu așteptăm răspunsuri! Și peste toate, se arată a patra putere, pompând audiență și profit!

România este condusă de actuala clasă politică pe ultimul drum. Opriți dricul! Cum ar spune Bacalbașa. Mortu’ ăsta n-a dat plicul!

Avem o clasă politică fără valori, principii și responsabilitate

România nu parcurge doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluții.

Ce sunt de fapt acțiunile de la nivelul conducerilor instituţiilor excesiv politizate ale României? Soluţiile de compromis ale politicienilor dezinteresați de România și soarta românilor în general, dar preocupați de propriile interese. România se prăbușește în fiecare zi sub dominația unei clase politice corigentă în fața valorilor naționale, a principiilor și responsabilității asumate.

Încotro ne îndreptăm?

Aproape că a devenit stânjenitor pentru unii dintre noi să vorbim astăzi despre cultura românească, despre istoria trăită în tranșee, de pildă, de soldatul român de ieri, eroul ignorat de astăzi, despre patrie și neam. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, generația care va urma generației tinere nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității lor.

Ce se întâmplă astăzi cu noi, românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a le pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem rădăcini spunem cultură și istorie.

Din nefericire, și este o situație obiectiv constatată, în ultimii ani, școala românească nu mai este capabilă să direcționeze interesul tinerilor spre aceste subiecte, sau să ilustreze în mod corect istoria și cultura națională, consolidând legăturile dintre cei tineri și trecut, cu valorile sale naționale reale.
„Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Ne pierdem coloana vertebrală și vom sfârși prin a ne deplasa în genunchi. Poate doar așa vom fi mai aproape de cei pe ale căror oase odihnește astăzi pământul României. Nu avem nevoie de cuvinte în fața lor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând în vene istoria fiecăruia dintre noi. Fără ei, astăzi, nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează, într-un cuvânt, România!

România de azi

România crapă și vouă vă arde de alegeri! Unii țin de scaune, alții vor să le ia locurile! Sunteți toți la fel! Piese nefericite ale unui puzzle numit generic: România de azi! Cereți amânarea alegerilor, dacă vreți să mai aibă cine să vă voteze!
Lipsa locurilor la ATI face victime: Un bărbat din Mediaş, infectat cu SARS-CoV-2, a murit sperând că se va elibera un pat de Terapie Intensivă. Primul caz! Vor urma și altele!
Ghinion! Și de data asta parcă nu-l mai aud doar pe KWI, ci pe voi toți, aspiranții la un mandat în Parlamentul unei țări cu politicieni căzuți la examenul de bun simț!

De ce nu dau 2 lei pe promisiunile voastre!

Pe 25 martie 2020, România înregistra 144 noi cazuri de COVID-19! Ni se transmitea ferm: „Stați acasă, dacă vă pasă!”. S-au dat amenzi bătrânilor ieșiți din casă să își cumpere o pâine. România se afla în Stare de urgență militară!

Au trecut de atunci 6 luni!

Pe 24 septembrie 2020, România a înregistrat 1.639 de cazuri noi de persoane infectate cu SARS-CoV-2 (COVID-19). Ni se transmite: „Mergeți la vot, dacă vă pasă!” Partidele politice umblă din poartă în poartă cu promisiuni de 2 lei. România se află în campanie electorală!

Ce a făcut guvernul României și clasa politica în cele 6 luni de pandemiei!?

Uite de asta NU MERG la vot! Că suntem luați de proști de un Guvern și o clasă politică incompetentă!

Ministrul Sănătății a spus că cetățenii cu temperatură vor avea voie în secțiile de votare, cu prioritate! La supermarket nu au voie, nici la teatru!

Doi lei costă masca pe care orice român trebuie să o poarte pentru a putea să își exercite duminică, 27 septembrie, dreptul de a vota!

Eu nu mai dau 2 lei pe promisiunile voastre, pe incompetența și bătaia de joc! Nu ne mai luați de proști!

De luat aminte!

În anul 1919, în timpul regelui Ferdinand I, Legea pentru Conservarea și Restaurarea Monumentelor Istorice, printre dispozițiile mai importante, prevedea la art. 5 că „orice păzitor care va lăsa să se distrugă, mutileze sau înstrăineze un monument sau un obiect aflat în paza lui, va fi pedepsit cu închisoare de la 8 zile până la 3 luni sau cu o amendă dela 10 – 500 lei, sau cu amândouă pedepsele împreună.”

Pentru că un astfel de articol lipsește din actuala Lege, autoritățile care au lăsat să se distrugă sau pur și simplu să dispară cu totul monumente istorice în ultimii ani, stau fără grija că vreodată vor fi trași la răspundere pentru dezinteresul manifestat față de patrimoniului istoric național.
Pentru premeditare, rea credință, sau nepăsare, nu este prea târziu nici astăzi să răspundă în fața legii, doar că legea în loc să protejeze monumentele istorice, îi apără pe cei care au făcut mult rău și prea puțin bine pentru soarta patrimoniului național.

6 septembrie 1940. Mihai I devenea pentru a doua oară rege al României

În urmă cu 80 de ani, la 6 septembrie 1940, Mihai I devenea pentru a doua oară rege al României, depunând jurământul de credință.

„Jur credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României. Așa să-Mi ajute Dumnezeu!”

Nihil Sine Deo!

Astăzi, când scriem aceste rânduri despre ultimul rege al României, Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet!
După ce tatăl său, Carol al II-lea, a renunţat la prerogativele de moştenitor al tronului, în ianuarie 1926, Mihai I a devenit moştenitor al familiei regale. La moartea bunicului său, regele Ferdinand (1927), Mihai a fost proclamat rege, dar prerogativele sale, fiind minor, erau îndeplinite de o regenţă.

Realitatea este că această perioadă a regenţei (1927-1930) a reprezentat una dintre cele mai dificile etape din istoria monarhiei. După revenirea lui Carol al II-lea în ţară (iunie 1930) şi proclamarea sa ca rege al României, regenţa a fost dizolvată, iar Mihai a devenit Mare Voievod de Alba Iulia (1930-1940).

Ascensiunea Germaniei în Europa şi pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940 au determinat abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai redevenind rege, la 6 septembrie 1940. Prerogativele sale erau însă formale, adevăratul „Conducător” al statului fiind Ion Antonescu.

A doua domnie a regelui Mihai a început aşadar în condiţii dramatice, într-o Românie „ciuntită din toate părţile”, într-o Europă în război. Prerogativele sale fuseseră drastic limitate, întreaga putere executivă aflându-se în mâinile lui Ion Antonescu şi a guvernului său compus, la început, în mare parte din membrii Mişcării Legionare, apoi din militari.

La 23 august 1944, în faţa refuzului de a încheia imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite, regele Mihai a dispus arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României din războiul dus alături de Axă.

Chiar şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, caracterul monarhiei, în România, a rămas unul protocolar, aceasta fiind menţinută de comunişti din considerente strategice.

Regele Mihai I nu a putut să împiedice comunizarea ţării, cu atât mai mult cu cât Marile Puteri hotărâseră ca România să intre în sfera de influenţă sovietică. A încercat să se opună, o formă de protest fiind şi greva regală din 1945-1946. În anul 1947, România era de altfel singura ţară din zonă care mai păstra instituţia Monarhiei, iar Mihai I reprezenta „unicul obstacol” în calea comunizării depline a ţării.

La 30 decembrie 1947, lipsit de sprijin extern, regele a abdicat sub ameninţare, renunţând la tronul României „în numele său şi al urmaşilor”. Monarhia a fost desfiinţată, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, România a fost proclamată Republică.

Clişee precum „Mihai I – regele marionetă” sunt astăzi bine cunoscute din cărţile de istorie, însă ultimul rege al României a fost înainte de toate „un monarh constituţional”, într-o vreme în care Europa era dominată de principii care astăzi sunt greu de acceptat.
Să credem că toate conjuncturile i-au fost potrivnice, este de asemenea greu de conceput, dar regele Mihai I nu poate să rămână decât… un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet!

Nevoia de cultură istorică

Mai mult decât necesară, o discuţie ce poate ţine de actualitatea imediată este cu siguranță nevoia de cultură istorică. Abordarea cea mai potrivită a constituit-o starea de necesitate în care se găseşte studiul, cunoaşterea şi popularizarea istoriei. A istoriei naţionale în primul rând şi a istoriei universale în general.

Una dintre concluzii ultimilor ani a fost aceea că obiectul de studiu istorie în raport cu sistemul de educaţie şi învăţământ şi-a pierdut mult din amploarea, distincţia şi utilitatea sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori politici şi economici.

Desigur, istoria va rămâne ca fundament pentru formarea unei educaţii solide, consistente, însă nu pentru un număr aproape nelimitat de oameni în cadrul unui proces de şcolarizare exemplar. Poate că cel mai evident, mişcarea de globalizare oferă rezultate vizibile în sistemul de educaţie. În viitorul apropiat, cultura istorică a unui cetăţean, apoi extrapolată la un popor şi o naţiune va avea de suferit prin gradul de superficialitate şi interes arătate. Nu este limpede dacă această mutaţie va surveni şi în cazul popoarelor de mare cultură.

Revistele de cultură istorică sunt puţine pe piaţa românească, iar suportul financiar este neînsemnat. Oamenii au posibilitatea alegerii informaţiei de factură istorică din nenumărate surse, însă credibilitatea şi exactitatea surselor rămâne discutabilă în absenţa unei referinţe importante.

Percepţia publicului faţă de studierea sau cunoaşterea istoriei, chiar şi a celei naţionale s-a schimbat. Publicul este obişnuit cu alegeri uşoare a subiectelor, urmăreşte aspecte pozitive şi o lectură mai simplă, mai puţin orientată spre gândire aprofundată. Adaptarea la noua tehnologie de comunicare pentru cercetători ar putea uşura accesul către un public mai larg, cum de altfel şi cunoaşterea istoriei cel puţin pentru popularizare trebuie să urmărească aceeaşi cale.

Despre binele general, la români

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Atunci când deții resurse, dar ele nu îți mai aparțin ție ca țară, pentru că trebuie să te supui unor directive impuse, se numește, din perspectiva unora desigur, fie capitalism, fie globalizare, fie mondializare, pentru binele general. Eu mă alătur însă celor care numesc asta, așa cum este și în cazul României, colonizare.

Poate analiștii economici sunt mulțumiți că la nivelul Uniunii Europene se arată că, în acest an, în plină pandemie România a avut o evoluție bună în special datorită îmbunătățirii semnificative a cheltuielilor de consum, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară preponderent dependentă de consum. Da! Am avut cea mai bună creștere economică din Europa, în fața Italiei, Spaniei, chiar și a Germaniei. De ce? Pentru că în timp ce în aceste țări principalele motoare economice sunt industria și agricultura, grav lovite de criza generată de pandemie, României i s-a trasat funcționarea unui singur motor economic: consumul. Iar Românii au consumat!
Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii, România a avut o industrie care de bine, de rău, performa, apoi bucată cu bucată, totul a ajuns la fier vechi, precum și un important sector agricol.

Să ne mire că până la criza generată de Covid-19, în materie de stimulare a exporturilor, România mergea bine, după declarațiile unora? Exporturile româneşti au cunoscut ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu a pus pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportam mărfuri cu valoare adăugată mică și importam produse cu valore adăugată ridicată. De pildă, anul trecut ne găseam pe primul loc în Europa la exportul de grâu, dar continuam să importăm făină. Sau exportăm lemn brut, chiar și pe perioada stării de urgență, s-a întâmplat acest lucru și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum să nu mergă bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii”, cultivând mere, pere sau castraveţi, dar exportând banane? Și astfel de exemple avem în fiecare domeniu de activitate din România anului 2020. Cea mai mare cantitate la import în aceste luni este la miere și produse lactate, în timp ce apicultorii și fermierii români se zbat să supraviețuiască!

Vina pentru situația în care România a ajuns mai ceva ca în perioada secolului al XVIII-lea, nu o poartă pe umeri doar guvernele Orban, Dăncilă, Tudose, Grindeanu, Cioloș sau Ponta, ci și nume precum: Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Isărescu, Năstase, Tăriceanu sau Boc. Alături de ei sunt alte câteva sute de miniștri, unii mai cunoscuți, alții nebăgati în seamă, dar cu toții bine intenționați fie pentru propriul interes, fie pentru cel general. Căci până și binele general poate fi interpretat în funcție de care parte privim: stânga, dreapta, centru stânga, centru dreapta, centru sau… nici stânga, nici dreapta, nici nimic. Țara a fost vândută bucată cu bucată, de la resurse naturale, până la cele umane. Astăzi, ceea ce se strigă din toate părțile este rezultatul democrației prost înțeleasă și de unii și de alții, iar în acest caz vina nu o mai poartă doar politicienii. Pentru binele general, al nostru, al românilor, nu a mișcat nimeni măcar un deget. Mâine s-ar putea să fie târziu.

Actuala clasă politică românească, fără valori, principii și responsabilitate

Deşi am avut suficiente alternanţe la guvernare în ultimii 30 de ani, democraţia românească în loc să se consolideze, dă semnele unei crize generale fără precedent. Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice este la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care să furnizeze stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni incapabile să transmită mesaje coerente, unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale.

Nimic nou până aici, veţi spune. Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de pieţe dezordonate aflate în goană după profituri mincinoase, constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor capitaliste din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni.” Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic.

Suntem parcă prea dezamăgiţi de actuala clasă politică şi de sistemul care a împins România într-o criză generală. Afirmam că nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Ce sunt de fapt schimbările la nivelul conducerilor instituţiilor excesiv politizate ale României? Soluţiile de compromis ale politicienilor dezinteresați de România și preocupați doar de propriul buzunar. Lipsesc valorile, principiile și responsabilitatea. România se prăbușește în fiecare zi sub greutatea bocancilor clasei politice!