În memoriam, Mihai I al României

Despre regele Mihai I al României s-a scris mult în ultimii ani. Cu siguranță se va scrie în continuare, obiectiv, cu emoție sau ferm, dar se va scrie, pentru că înainte de toate, Regele Mihai I rămâne un reper în istoria românilor.

Se împlinesc pe 5 decembrie, cinci ani de când Regele Mihai I a trecut în rândul celor drepți. A fost înmormântat în Necropola Regală de la Curtea de Argeș, alături de regii și reginele României.

Cei care l-au cunoscut din manualele de istorie nu și-au putut forma imaginea omului Mihai I. Dincolo de clișee, de abordări specifice unei științe, așa cum este istoria, căutând să cunoaștem omul, cu împlinirile și apoi cu suferințele sale, Mihai I a iubit țara în care s-a născut și pe care a purtat-o pentru tot restul vieții în suflet. În alte vremuri, alte împrejurări, acest rege ar fi fost cu siguranța pilda de dragoste a unui suveran pentru țara sa.

„Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.” Astăzi, când scriem aceste rânduri, Regele Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet. Onoarea, demnitatea, respectul, seriozitatea și puterea exemplului, mi-aș dori să le împrumute copiii noștri de la cel care credea cu deplină convingere că lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.

Ultimul suveran a purtat România în suflet întreaga sa viață, transmițând mereu românilor mesajul de unitate, făcând apel la morală, credință și memorie: „Nu putem avea viitor, fără a respecta trecutul. Trebuie să fim uniți și să rămânem uniți și să aducem România înapoi acolo unde-i este locul. Nu așa cum a fost, pentru că acela este trecutul. Dar acel trecut trebuie să fie inspirație pentru viitor. Pentru ca lucrurile să meargă mai bine decât acum, ceea ce îi rog pe români din tot sufletul este să rămână uniți, pentru că există forte care încearcă să-i separe și astfel nu vom ajunge acolo unde trebuie să fim. Se cuvine să rezistăm prezentului și să ne pregătim viitorul. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri”, spunea Regele Mihai I al României.

Restitutio 18 noiembrie / 1 decembrie 1918. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a avut loc la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, fiind convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de delegați pentru a vota Rezoluția de la Alba Iulia, prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul Român. Locul desfășurării a fost cazinoul militar din Alba Iulia, într-o sală care astăzi poartă numele de Sala Unirii.

Sursă fotografie: Muzeul Național al Unirii Alba Iulia.

În timp ce Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, pe stil nou, 1 decembrie 1918, Regatul României şi Basarabia foloseau stilul vechi, 18 noiembrie 1918.

În „Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania”, dat publicităţii la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, adresat popoarelor lumii, se arăta că naţiunea română şi-a declarat voinţa de a se constitui într-un „stat liber şi independent protestând, totodată, împotriva încercării guvernului ungar de a o supune dominaţiei şi oprimării”.

Redăm o fotografie care surprinde atmosfera Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, realizată de Samoilă Mârza, singurul fotograf care a imortalizat acel moment de aur al istoriei României, cu un aparat de fotografiat cu burduf, achiziționat din banii obținuți în urma vânzării unei perechi de boi. Tehnica de fotografiere greoaie și vremea neprielnică i-au permis să realizeze numai cinci fotografii care au fost folosite de delegația română la Conferința de Pace de la Versailles, pentru ca aliații să vadă clar susținerea populară a evenimentului. Este posibil ca și ele să fi influențat decizia Marilor Puteri de a recunoaște Marea Unire.

La Alba Iulia, Samoilă Mârza a încercat să intre în sala în care se desfășurau discuțiile, dar, întrucât nu avea credențional (permis de intrare), i-a fost refuzat accesul. Pentru această ceremonie importantă fusese angajat un fotograf german, pe nume Arthur Bach, dar care, din motive necunoscute, nu s-a mai prezentat la eveniment.

Din fericire, Samoilă Mârza a avut inspirația de a realiza cinci clișee (imagini fotografice negative): trei cu mulțimile care asistau la evenimentul istoric, pe Platoul Romanilor, și două cu tribunele oficiale, la care au luat cuvântul dr. Aurel Vlad, președinte al Consiliului Național Român, Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și Episcopul ortodox de Caransebeș Miron Cristea. Acestea au rămas singurele imagini de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Gheorghe Tătărescu în continuare fără bust la Târgu Jiu

Ilustrul om politic gorjean, cu un doctorat în Drept, la Sorbona, a fost prim-ministru, ministru, senator, deputat, consilier regal, ambasador al României la Paris, membru de onoare al Academiei Române.

În ciuda unor controverse și mai ales critici aduse activității și rolului de om politic și înalt demnitar al statului român, atât din perioada interbelică, cât și de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a face o analiză mai atentă, dar mai cu seamă obiectivă, este absolut necesar. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de orice fel de îndoială, ilustrul fiu al Gorjului a fost și rămâne în rândul marilor personalități ale vieții politice românești și ale istoriei naționale, un demnitar remarcabil.

Gorjul datorează mult familiei Tătărescu și celui care afirma la începutul anilor ’30, că „țara se găsește azi la o răspântie hotărâtoare, iar județul Gorj se zbate în cele mai grele dificultăți, pe care le-a cunoscut vreodată… De aceea, toată puterea mea de muncă, toată autoritatea mea, toate putințele mele, de realizare politică, socială și economică vor fi închinate Gorjului.”

Gheorghe Tătărescu a fost unul dintre puținii oameni politici români care în anii celui de-al Doilea Război Mondial nu și-a făcut iluzii în mult așteptatul sprijin anglo-american pentru România. În septembrie 1943, el îi spunea diplomatului român Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”. Poate de aici și reticența celor care încă nu fac hotărât pasul spre reabilitarea completă a acestui remarcabil om politic, căzând în postura celor cu prejudecăți, în funcție de cum bat vânturile acestor vremuri.

Și am încheia pentru luare aminte, vizând autoritățile locale sau județene, oare, pentru întreaga sa viață și activitate politică, cu înalte demnități în structuri instituționale ale statului român, Gheorghe Tătărescu nu merită măcar un loc simbolic pe aleea personalităților din Târgu- Jiu, alături de celelalte celebrități de seamă ale Gorjului istoric și pitoresc, dacă pentru un bust nu există disponibilitate morală? Răspunsul, cu siguranță, este Da, și mai mult decât atât!

Un Cavaler gorjean al Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”, clasa a III-a: Nicolae Pătrășcoiu

„Ostașul român a mers cu mâinile goale în fața tunului și mitralierei germane, în prima parte a campaniei (1916). Țăranul român a impresionat pe adversar prin curajul său demn de o conducere mai fericită și de o înarmare la nivelul timpului său.
Și totuși armata română, – datorită energiei tinerești a micilor comandanți ca și supunerii oarbe a soldatului, – a avut succese uimitoare.
Un exemplu concludent este: Izbânda de la Jiu.” – Lt. Col. Nicolae Pătrășcoiu, martie 1937.

Notă: În data de 20 noiembrie 1916, Nicolae Pătrășcoiu (sublocotenent, la acea dată) a fost decorat cu Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, pentru actul de eroism săvârșit în ziua de 14 octombrie 1916. „Fiind însărcinat să respingă pe inamic, a pornit la atac cu atâta vitejie și elan încât, deși compania sa avea un efectiv foarte redus, totuși, a spart frontul inamic, aruncând în dezordine infanteria și artileria vrăjmașe de pe Dealul Mare și din satul Arsurile pe care le-a ocupat. A pus stăpânire pe două baterii complete de obuziere 105 mm din Regimentul 21 Bavarez și cu ajutorul a doi tunari români a deschis cu câteva din ele focul asupra inamicului. După respingerea acestuia a predat cele 8 obuziere cu chesoanele lor de muniții și cu un bogat material de războiu unui regiment de artilerie român.” – Anuarul Ordinului „Mihai Viteazul” (1916-1920), București, Atelierele Grafice Socec & Co., p.70.

Din arhive adunate | Historia Magistra Vitae

Lucrarea „Recenzie asupra Istoriei Războiului pentru Întregirea României”, apărută la București, în anul 1923, semnată de Gen. Ioan Culcer, fost comandant al Armatei a I-a, decorat „Motu Proprio” de Regele Ferdinand I cu „Marea Cruce a Coroanei cu Spade” pentru comanda acestei armate, alături de o fotografie inedită a generalului, datată 1927.

Sursă imagini: Biblioteca Națională a României, Fond Saint-Georges, Arhiva Ioan Culcer (PLXIX/9, f. 80-99, 101).

Generalul Culcer – un om, un caracter

Ioan Culcer, ortografiat uneori și Ion Culcer (n. 29 iulie 1853, Târgu Jiu – d. septembrie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Române și om politic român. De-a lungul carierei militare a ocupat diferite funcții, cele mai importante fiind cele de Secretar General al Ministerului de Război, comandant de divizie și de corp de armată.

Participă la războiul de independență din 1877-1878, fiind rănit încă din primele zile ale războiului și internat în spitalul militar din Craiova. În octombrie 1877 revine pe front participă la luptele de la Plevna și Lom Palanca. După război este avansat la gradul de locotenent și este trimis să urmeze cursurile Școlii Politehnice din Paris, și, în continuare, pe acelea ale Școlii de Aplicație de la Fontainbleau.

Revenit în țară, în 1882 este numit în echipa coordonată de generalul belgian Alexis Brialmont, care avea menirea de a proiecta sistemul de fortificații permanente ale României.

Ulterior a fost numit comandant al Corpului III Armată și Corpului V Armată, dislocat în Dobrogea. La comanda acestuia a participat la acțiunile din cadrul celui de-Al Doilea Război Balcanic din anul 1913, fiind numit guvernator al Cadrilaterului de către regele Carol I. În 1914 este numit Sub-inspector general al armatei, în subordinea directă a principelui de coroană Ferdinand.

Trecut în rezervă la începutul anului 1916, este rechemat în activitate la intrarea României în Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Armatei 1 între 14/27 august – 11/24 octombrie 1916, când îi este ridicată comanda, fiind înlocuit cu generalul Ioan Dragalina.

După război a intrat în politică, fiind ministru și senator din partea Partidului Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu, precum și președinte al Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere.
Moare în 1928 fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din Târgu Jiu.

INEDIT: Cine a apărat Podul Jiului, în celebra bătălia din toamna anului 1916?

Din paginile cărții document Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, apărută la Editura Ig. Hertz, din București, la sfârșitul anilor douăzeci ai secolului trecut, scrisă de generalul Gheorghe Dabija, care păstrează amprenta celor mai bine de 80 de ani scurși de la apariția sa, aflăm un fapt inedit care așează într-o nouă lumină, evenimentele din ziua de 14 octombrie 1916 sau, așa cum au intrat în conștiința poporului român: Bătălia de la Podul Jiului.

Generalul Gheorghe Dabija, cel care a trăit dramaticii ani ai participării României la Primului Război Mondial, din postura de comandat, mai întâi al Diviziei 6 Infanterie, apoi comandant al Diviziei 2 Vânători, evocă în paginile cărții sale Bătălia de la Podul Jiului. Grație informațiilor sale identificăm un personaj pe care memoria posterității l-a reținut prea puțin: maiorul Alexandru Mlădinescu, din cadrul Diviziei a XI-a Infanterie.

Iată ce consemnează generalul Dabija în paginile cărții sale: „Maiorul Mlădinescu, ofițerul de legătură al Grupului Jiu, lăsat de col. Anastasiu la poșta din Tg. Jiu, fiind încunoștiințat de apariția inamicului (btl. V/69 Infanterie german) în fața podului și văzând slăbiciunea celor 2 companii de miliții aflate în apărare la pod (2 cp. erau în oraș la grădina publică) constatând și lipsa de inițiativă a comandantului de batalion, face el act de inițiativă, și ia dispozițiuni pentru apărarea digului Jiului, adunând jandarmii rurali, gardiști de ai orașului în cap cu comisarul Popilian, cercetași și femei; cu ei și cu cp. 13/R. 59 Infanterie, maiorul Mlădinescu organizează repede o apărare, grație acestei initiative btl. V/69 Infanterie german nu poate executa ordinul „de a ocupa Tg. Jiu și de a întoarce apărarea depe stânga Jiului”, dacă acest btl. nu ar fi găsit în fața sa pe maiorul Mlădinescu, desigur că frontul român ar fi fost rupt”.

Concluzia autorului, în calitate de șef de stat major al Corpului 3 Armată, oferă, iată imaginea unui personaj care prin inițiativa și curajul său a scris o filă memorabilă din istoria participării României la Primul Război Mondial.

Sursă captură foto: ANF, Prima reconstituire a Bătăliei de la Podul Jiului (1933).

Din arhive adunate ▪︎ Cele 1232 de busturi în bronz ale lui Ion I.C. Brătianu

Dintr-o recipisă a Școlii Superioare de Arte și Meserii din București aflăm că în anul 1927, Tancret Constantinescu (membru în conducerea P.N.L., deputat și senator, în câteva legislaturi, director general al CFR, Secretar general la Ministerul Comerțului și Industriei), fost ministru al Industriei și Comerțului în Guvernul Ion I.C. Brătianu (30 octombrie 1923 – 29 martie 1926), achita „către Banca Românească, al doilea avans pentru comanda turnatului a 1232 busturi în bronz <>”, în valoare de 255.000 lei. (Biblioteca Națională a României, Fond AI F Brătianu-u.a.I1-inv.143, Cota AIFB I1)

Cercetând acest subiect, am descoperit faptul că era vorba despre 1232 de busturi tip portret, reprezentândul pe Ion I.C. Brătianu, cu dimensiunile înălțime = 21 cm., lățime = 15 cm., adâncime = 9 cm., realizate în manieră tipică portretisticii de tradiție academistă, turnate în bronz, semnate și datate 1926, de sculptorul Ion Jalea.

O parte din aceste busturi reprezentându-l pe Ioan I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanți oameni politici români ai modernității, se află astăzi expuse în muzee, fac parte din colecții private sau sunt pur și simplu comercializate la diverse prețuri pe site-urile de profil.

Restituiri. 87 de ani de la dezvelirea mausoleului Ecaterinei Teodoroiu, de la Târgu Jiu

Regele Carol al II-lea și prim-ministrul Gheorghe Tătărescu au fost prezenți la dezvelirea monumentului eroinei Ecaterina Teodoroiu, la Târgu Jiu, în ziua de 8 septembrie 1935.

Cu acest prilej, regele a rostit un emoționant discurs, în prezenţa a peste 40.000 de gorjeni: „Comemorarea de astăzi trebuie să depăşească cadrul strâmt al acestei pieţe. Prăznuind eroismul unei fete din Gorj, noi sărbătorim astăzi virtuţile unui neam întreg. În aceste crâncene pierderi, pe care ni le-a pricinuit întregirea Neamului nostru, sacrificiul României nu ar fi fost întregit dacă nu ar fi fost şi acela al acestei tărance. Moartea ei. Moartea vitejească de ostaş – dra mai ales sacrificiul unei credinţe şi al unei energii care n-ar fi putu fi oprită de nici o piedică.
Monumentul acesta, aici pe plaiurile Gorjului, formează şi încheie astăzi triunghiul credinţelor şi al sacrificiilor noastre din război: Curtea de Argeş – Mormântul suveranilor; Bucureşti – Eroul Necunoscut; iar aci mormântul unei eroine pe care o cunoaşteţi. Conducerea neamului, – trecut istoric cunoscut şi dincolo, – partea misterului, ceea ce nu se cunoaşte şi ceea ce datorim noi toţi viitorului Neamului nostru.
În acest gând, fie ca această piatră, să rămână generaţiilor de mâine o veşnică pildă de credinţă, de avânt şi de energie.”

La începutul anului 1935, Arethia Tătărescu, președinta Ligii Naționale a Femeilor din Gorj și soția prim-ministrului României, Gheorghe Tătărescu, i-a comandat Miliței Petrașcu, ucenica lui Constantin Brâncuși, să execute un monument-sarcofag care să acopere mormântul Ecaterinei Teodoroiu din Târgu-Jiu.

Monumentul făcea parte dintr-un șir de intenții comemorative destinate eroilor gorjeni căzuți în Primul Război Mondial, la fel ca Ansamblul sculptural „Calea Eroilor” comandat lui Constantin Brâncuși. Milița Petrașcu a acceptat și până în toamna anului 1935, deasupra criptei, a realizat un monument din piatră albă (travertin italian), sub forma unui sarcofag, sculptat în basorelief cu imagini reprezentând scene din viața Ecaterinei Teodoroiu. Dimensiunile acestuia sunt de 2,90 x 1,60 m și înălțimea 2,10 m, așezat pe un postament cu trei trepte. Basoreliefurile de pe fețele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe fața dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieții din satul ei natal; pe latura opusă, apare eroina, în medalion, salutată de cercetașii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două fețe ne-o înfățișează în război, pornind la atac cu plutonul și momentul final, când este dusă pe brațe la locul de odihnă de soldați. În cele patru colțuri, veghează patru Fecioare îmbrăcate în costume naționale (două câte două, în port deosebit, sugerând provinciile istorice) strâng la piept o coroană martirică, scrutând cele patru zări.

„Găsesc înălțătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoștință și de admirație; dar va fi de asemenea cel mai frumos exemplu de virtuți ale neamului pentru generațiile ce vor veni”, a spus generalul Henri Mathias Berthelot despre această inițiativă.

În ziua de 8 septembrie 1935, în prezența a peste 40.000 de suflete venite din întreaga țară, a avut loc dezvelirea Monumentului. La ora 11 a sosit în Gara Târgu-Jiu trenul regal din care a coborât suveranul Carol al II-lea, însoțit de comandantul și mareșalul Palatului. Pe peron a fost salutat de președintele Consiliului de Miniștri, ilustrul om politic gorjean Gheorghe Tătărescu, și primit cu pâine și sare de oficialitățile locale și de miniștrii Internelor, Comunicațiilor, Sănătății, Finanțelor și Apărării Naționale. Ministrul de Externe, Nicolae Titulescu, sosise de sâmbătă seara cu un tren special, venind din străinătate. De la gară, suita regală s-a deplasat, în îndelungate ovații, pe jos, până în fața catedralei, unde a fost de o parte amenajată tribuna. Orașul întreg, de la un capăt la altul, a fost pavoazat ,,în tricolor, verdeață și chilimuri oltenești”. Pentru păstrarea ordinii, au fost aduse efective polițienești de la București și Craiova, Târgu-Jiul nedispunând decât de 20-30 sergenți.

„Marea doamnă Arethia Tătărescu i-a prezentat regelui pe mama Cătălinei, Elena Toderoiu, în vârstă de 68 ani, dar îmbătrânită prematur de necazuri și sărăcie, care, emoționată, a început să plângă. Slujba religioasă a fost omagiată de un numeros sobor de preoți, în frunte cu episcopul Vartolomei al Râmnicului. În timp ce corul orașului (condus de preotul Gh. Gâță) intona «Veșnica pomenire», regele a coborât de pe estradă, condus de d-na Tătărăscu, a mers la Monument și a tras pânza ce-l acoperea… A urmat un moment de pioasă reculegere și desigur, cuvântările, – mai toate ample – ținute de episcopul Vartolomei, d-na Maria Dumitrescu, secretara Ligii Naționale a Femeilor Române din Gorj, Paul Angelescu, ministrul Apărării Naționale, Şerban Frumușanu, primarul orașului. După cuvântul Regelui, au urmat impresionante defilări, la ora 13,00 manifestația luând sfârșit. Regele a cercetat, apoi, cu de-amănuntul Monumentul și a felicitat-o pe artista Milița Petrașcu. Urcat, apoi, în autoturism, avându-l alături pe prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, Regele a plecat, în uralele nesfârșite ale mulțimii încolonate până la marginea orașului, la Poiana, reședința premierului, unde s-a servit masa.”

Mausoleul de la Târgu-Jiu rămâne, așa după cum s-au pronunțat mari arhitecți și oameni de artă, una din piesele artistice cele mai de preț, din patrimoniul național, menită a eterniza amintirea unei femei-erou de către o femeie-artist. Monumentul Cătălinei vorbește, de fapt, cu trei ani mai devreme, de Ansamblu monumentalul „Calea Eroilor” ce va fi ridicat (cu același neprecupețit ajutor al Ligii Naționale a Femeilor din Gorj, în frunte cu Marea Doamnă Arethia Tătărescu) de Constantin Brâncuşi, în anul 1938, intrând, astfel, în rezonanță cu Mesajul și Spiritul acestuia.

INEDIT. Fotografie din Târgu-Jiu păstrată în fondul Colecții Speciale al Bibliotecii Naționale a României

În fotografie se regăsesc o serie de oameni politici care, în anul 1899, s-au întâlnit la Târgu-Jiu în casele lui Ion Carabatescu. Au fost prezenți la întrunire: Dimitrie Sturza – Prim Ministru, Ionel Brătianu – Ministrul Lucrărilor Publice, Ion Carabatescu, Titu Frumuşanu, Dumitru Culcer, Cezar Pârăianu, Dincă Schileru, Numa Carabatescu, Numa Frumuşanu, Nicolae Iunian, Scarlat Moscu, Alexandru Ștefulescu ș.a.

Pe aversul şi pe reversul fotografiei aflate în Fondul Colecții Speciale. Fotografii, de la Biblioteca Națională a României, este aplicată ştampila roşie a Muzeului Al. Saint Georges.

Începând cu anul 1901, imobilul din fotografie aparține filialei Gorj a Băncii Naționale a României. Terenul pe care Ion Carabatescu a construit casa a aparținut, în anul 1877, lui Constantin Stanciovici Brănișteanu. Mai târziu, bucata de pământ a trecut în proprietatea familiilor Petrescu și Caribolu, iar în anul 1895, Ion Carabatescu a cumpărat de la avocatul Ștefan Dobruneanu și de la Ana Petrescu câte o bucată de teren. Aici a construit casa care se mai află și astăzi într-o stare foarte bună, aici fiind sediul Sucursalei Gorj a Băncii Naționale a României.

Marșul „Împreună pentru Calea Eroilor”

Grupul Civic Gorj vă invită să participați joi, 7 iulie 2022, la Marșul „Împreună pentru Calea Eroilor”, desfășurat la Târgu Jiu, între orele 17⁰⁰-19⁰⁰.

Scopul organizării acestui marș este de a atrage atenția opiniei publice locale și naționale cu privire la importanța culturală și turistică a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor”, obiectiv aflat pe Lista Monumentelor Istorice – GJ-III-a-A-09465 – Categoria A – monument de interes național și universal și includerea sa în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Reprezentanții Grupului Civic Gorj semnalează modul dezastruos în care sunt realizate lucrările de modernizare și reabilitare a Căii Eroilor, calitatea acestora și termenul de execuție prelungit, lucrările trebuind să fie finalizate în anul 2020. Ca urmare a acestor aspecte, Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, obiectiv cultural național și de patrimoniu European, riscă să nu mai fie inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Marșul „Împreună pentru Calea Eroilor” se va desfășura în conformitate cu reglementările Legii nr. 60/1991, privind organizarea și desfășurarea de adunări publice.

Traseu desfășurare marș: B-dul Constantin Brâncuși (în fața Primăriei Târgu Jiu) – „Poarta Sărutului” din Parcul Central al Municipiului Târgu Jiu – Strada Calea Eroilor – zona Bibliotecii Județene „Christian Tell”.

Grupul Civic Gorj

Împreună pentru „Calea Eroilor”!

Negru pe alb! Primăria Târgu Jiu NU recunoaște „Calea Eroilor” ca fiind monument istoric!

Cât de departe pot merge reprezentanții primăriei când vine vorba de interesele grupurilor din care fac parte și cum se opun intrării Ansamblului monumental „Calea Eroilor” în Patrimoniul UNESCO, am aflat!

ȘOCANT! Pentru ei, „Calea Eroilor” nu face parte din ansamblul monumental aflat pe Lista Monumentelor Istorice din România!

Și impostori și analfabeți funcționali, parcă e prea mult! E vremea să afle și ei că Târgu Jiul nu e orașul lor, ci al nostru!

Pe 7 iulie, ne vedem la Târgu Jiu, pe „Calea Eroilor”!

Târgu Jiu. Expoziția Națională de Fotografie Documentară „Cămașa tradițională, simbol al regalității românești”

Asociația culturală Tătărescu și Asociația cultural-istorică Pleniceanu, în parteneriat cu Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei – Filiala Gorj, organizează la Târgu Jiu, în data de 24 iunie 2022, cu ocazia celei de-a X-a ediții a Zilei universale a iei, Expoziția Națională de Fotografie Documentară „Cămașa tradițională, simbol al regalității românești”.

Expoziția va cuprinde 24 de fotografii document, o parte dintre acestea colorizate, cu reginele și prințesele României purtând costume și cămăși tradiționale, peste ani acestea devenind un simbol al regalității românești. Astăzi, ia tradițională, cămașa cu altiță, are șanse să ajungă în Patrimonial Mondial UNESCO.

Prin organizarea Expoziției Naționale de Fotografie Documentară „Cămașa tradițională, simbol al regalității românești”, Asociația culturală Tătărescu, Asociația cultural-istorică Pleniceanu și Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei – Filiala Gorj își propun să marcheze la Târgu Jiu, cea de-a X-a ediție a Zilei Universale a Iei, organizând această expoziție în data de 24 iunie 2022, între orele 10.00-17.00, în Piața Victoriei din Târgu Jiu, zona pietonală din fața Prefecturii Gorj.

Fotografiile expuse vineri la Târgu Jiu, provin din colecții particulare, Arhiva Națională a României și presa vremii, înfățișându-le pe reginele și prințesele României purtând costume și cămăși tradiționale. Prin organizarea acestei expoziții foto-documentare, Târgu Jiul se alătură municipiilor și orașelor care organizează în acest an evenimente dedicate Zilei Universale a Iei, dar și celebrării Centenarului Încoronării de la Alba Iulia.

„Jurământul lui Tudor Vladimirescu” – 23 martie 1821

Pe 23 martie 1821, la două zile după intrarea în București, Tudor Vladimirescu făgăduia să nu „cugete” împotriva vieţii, „cinstei” şi – în plus – a averii boierilor „patrioţi”, să ceară „toate trebuincioasele oştirilor a se împlini prin poruncile acestei stăpâniri”, deci conlucrare în administraţie cu reprezentanţii acestor boieri, să ia măsuri „spre încetarea pagubelor şi a răutăţilor ce au cercat drumeţii şi alţii” şi să determine poporul „a da toată supunerea şi ascultarea la stăpânirea ţării”.

În ziua de 23 martie 1821, Tudor Vladimirescu şi boierii rămaşi în Bucureşti au ajuns la un acord, cunoscut ca jurământul reciproc de credinţă. În virtutea acestuia, Tudor Vladimirescu recunoaşte „vremelnica stăpânire” a ţării, alcătuită din boierii „patrioţi”, acceptând să conducă ţara împreună cu ei. Boierii declară că „pornirea slugerului Tudor nu este rea”. Astfel, clasa politică a legitimat acţiunile lui Tudor. Despre soarta Revoluţiei, despre sfârşitul tragic şi nedrept al domnului Tudor, acest om cu „stofă de om mare, dar căruia i-au lipsit timpul, locul şi mijloacele”, se ştiu multe, dar istoricii mai au destule controverse cu privire la autorul memorabilei ziceri: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”.

Cunoscut sub numele de „Jurământul lui Tudor Vladimirescu”, aducem astăzi în spațiul online, acest document, după două secole de la semnarea sa.

(Sursa: Colecția digitală Restitutio – Asociația Pleniceanu, în original Arhiva Națională a României, Fond Muzeul Saint Georgeos, dos. III/12, f. 1, 1v.)

Ecaterina Teodoroiu, sărbătorită la Târgu Jiu

Asociația culturală Tătărescu, Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” și Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, în parteneriat cu Muzeul Județean „Alexandru Ștefulescu”, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Gorj și Asociația Detecții Gorj, au organizat vineri, 14 ianuarie 2022, la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Vădeni, un eveniment dedicat memoriei Eroinei, cu ocazia împlinirii a 128 de ani de la nașterea sa.



La eveniment au participat istorici, oameni de cultură, cadre militare în retragere și rezervă, profesori, pasionați de istorie, dar și elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 7, din partea familiei eroinei Ecaterina Teodoroiu fiind prezentă strănepoata acesteia, doamna Luminița Dragomir. Organizatorii au prezentat publicului o expoziție de fotografie documentară, copia actului de naștere al Ecaterinei Teodoroiu, precum și uniforma de sublocotenent a eroinei noastre, reprodusă conform regulamentului militar din timpul Primului Război Mondial”.

Evenimentul a fost moderat de către istoricul Andrei Popete Pătrașcu, președintele Asociației Pleniceanu, care a evocat personalitatea Ecaterinei Teodoroiu, fiica Gorjului intrată în legendă, prin jertfa sa eroică în timpul Primului Război Mondial. Despre eroină, faptele sale și evenimentul desfășurat la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Vădeni, au luat cuvântul: Marinela Strîmbulescu, președintele Asociației culturale Tătărescu, prof. univ. dr. Ion Mocioi, autor al unei importante monografii dedicate eroinei de la Jiu, Luminița Dragomir, strănepoată a Ecaterinei Teodoroiu, col. (rtr.) Walter Loga, președintele Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Gorj, istoricul Valentin Pătrașcu, de la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” și documentaristul gorjean Dorin Brozbă, realizatorul filmului documentar „Cătălina Teodoroiu, eroina poporului român”.

În cadrul manifestării organizate cu ocazia împlinirii a 128 de ani de la nașterea Ecaterinei Teodoroiu, Asociația culturală Tătărescu a prezentat copia actului de naștere al eroinei, originalul aflându-se în fondurile Serviciului Județean al Arhivelor Naționale din Gorj, într-un registru de nou născuți din anul 1894, iar Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” a expus uniforma de sublocotenent voluntar a eroinei Ecaterina Teodoroiu, reprodusă în conformitate cu regulamentele militare ale epocii, atât vestonul, cât și gradul de sublocotenent voluntar al tinerei eroine care și-a jertfit viața pentru întregirea națională, timpul Primului Război Mondial.

La 128 de ani de la naștere, dedicăm acest eveniment memoriei eroinei noastre „pentru dragostea-i de ţară, pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă!”.

Telegrame trimise de pe frontul de la Jiu, în seara zilei de 14 octombrie 1916, către generalul Berthelot și la Marele Cartier General al Armatei Române

Din informațiile referitoare la desfășurarea operațiunilor militare din timpul Primului Război Mondial, în zona de nord a Târgu-Jiului, pe vremea aceea, comuna Vădeni, aflăm de prezența unui colonel francez, reprezentant al Misiunii Militare Franceze în România și despre un schimb de telegrame între acesta și generalul Berthelot la Marele Cartier General al Armatei, în seara zilei de 14 octombrie 1916.

Precizăm că în Vădenii Gorjului s-a dispus funcționarea „centrelor de reîmprospătare a munițiilor” (G.A. Dabija, Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, p. 414-415), astfel încât companiile și detașamentele batalioanelor aflate în dispozitiv în zona de nord a județului, comandate de col. Jippa, lt. col. Coandă și col. Obogeanu, au trecut pe aici pentru a-și suplimenta rezervele de muniție. Pe lângă acest centrul de reîmprospătare a munițiilor, la Vădeni a funcționat și comandamentul Grupului Jiu, condus la acea dată de colonelul Ioan Anastasiu, postul de ajutor sanitar și ambulanțe.

Alături de col. I. Anastasiu, la Vădeni, pe întreaga desfășurare a operațiunilor militare s-a aflat și col. francez Fain, delegatul Marelui Cartier General, pe lângă Armata I-a, din partea Misiunii Militare Franceze conduse de generalul H. Berthelot. Să precizăm că Misiunea Militară Franceză se referă la numele a două detașamente cu personal militar și civil trimise de Franța în România, pentru consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române în timpul Primului Război Mondial.

Iată ce scria colonelul I. Anastasiu, în data de 14/X, ora 21,45, în Ord. Oper. No. 120 pentru ziua de 15/X, de la comandamentul Grupului Jiu, de la Vădeni: „În urma vrednicului atac de astăzi al trupelor noastre, inamicul a fost respins. Pentru a continua în mod desăvârșit succesul zilei de astăzi am toată încrederea că mâine bravele noastre trupe vor continua victoria, izgonind pe vrăjmaș din Vălari și Schela, adică a ne ridica pe înălțimi de unde cu cea mai mare ușurință vom putea izgoni pe vrăjmaș de tot, din țară. În acest scop ordon: Mâine, la 15/X/1916 ora 10 a.m. se va relua mișcarea ofensivă spre Nord. (…) Cer tuturor comandanților de unități a însufleți pe oameni, în vederea atingerii scopului acțiunei de mâine, precum și li se atrage atențiunea că dacă astăzi s-a recurs la împușcarea pe dată a fugarilor, a fost a-i prevesti pe cei care vor mai gândi că pot să fugă depe câmpul de luptă, că moartea îi așteaptă cu siguranță, pe când luptând vitejește, pot să fie numiți bravi și vrednici de numele de român. Pe timpul luptei mă voi găsi la Vădeni. Centrele de reîmprospătare a munițiilor va fi la Vădeni.” (Ibidem)

În aceeași noapte de 14 spre 15 octombrie 1916, col. francez Fain, trimitea de la Vădeni, atât Armatei a I-a, cât și generalului Berthelot la Marele Cartier, următoarea telegramă: „Pentru continuarea succesului operațiunilor și spre a fi o unică directivă de conducere, rog a dispune ca colonelul Anastasiu sub comanda căruia s-a obținut acest succes, să fie numit comandant al Diviziei a I-a!” (Ibidem, p. 415)

Ca urmare a telegramei semnate de colonelul francez, se primea următoarea comunicare: „Din Înalt Ordin, colonelul Anastasiu Ioan, se numește comandant al Diviziei a I-a. M.S. Regele adresează mulțumiri comandantului și Grupului Jiu pentru victoria de astăzi!” (Ibidem, p. 416)

Precizăm cititorilor noștri că prezența colonelului francez Fain în Gorj nu a fost singulară, în luna noiembrie a anului 1918, la Târgu-Jiu aflându-se un alt colonel francez pe nume Cagin. De numele acestuia se leagă un alt episod, pe care îl vom relata în curând.

Foto: Uniformă soldat, Regimentul Nr. 18 Infanterie Gorj, în timpul Campaniei din 1916.

Iresponsabilitate fără margini

Românii lăsați pe cont propriu în plin val patru al pandemiei de Covid-19, de o clasă politică neasumată, repetentă la responsabilitate și bun simț. România se află într-o criză politică repetată, în care rămân prioritare doar interesele personale și de grup ale politicienilor, nicidecum siguranța cetățenilor.

„Partidul Național Liberal a decis în ședința Biroului Executiv Național, ca nominalizarea PNL, pentru funcția de prim-ministru, la consultările de luni, de la Palatul Cotroceni, să fie Florin Cîțu, prim-ministrul interimar, președintele PNL”, anunță un comunicat al liberalilor. Un document care arată cât de mare este tupeul, sau iresponsabilitatea, celor de la PNL.

Dezinteres sau rea-voință? O soluție pentru învestirea unui nou guvern este puțin probabil să se contureze după prima rundă de consultări, fixate de președinte abia după șase zile de la căderea guvernului Cîțu. Social-democrații refuză să susțină un guvern în fruntea căruia s-ar afla PNL. Cei de la USR nu vor să mai intre într-o coaliție de guvernare cu liberalii, cât Florin Cîțu este propunerea de premier, în timp ce PNL și președintele se arată extrem de deranjați că USR a votat moțiunea de cenzură care a dus la căderea guvernului.

Cei de la PSD propun soluția alegerilor anticipate, dar nu își asumă guvernarea și cer un guvern tehnocrat care să gestioneze această iarnă dificilă până la primăvară, când s-ar putea organiza un nou scrutin legislativ. Păi cum vine asta, domnilor? Depuneți o moțiune pe care nu aveți curajul să vi-o asumați? Îl împingeți pe Cîțu pe scările Palatului Victoria și îl întrebați de ce aleargă?

Niciun partid nu își asumă eșecul clasei politice românești și a României ca țară. În tot acest timp spitalele nu mai fac față valului patru al pandemiei, școlile sunt focare de infecție cu virusul Covid-19, iar politicienilor le arde în continuare de maimuțăreală în Parlament, iresponsabilitate fără margini la guvernare și dispreț față de români. Aaa și să nu uit, România mai are Constituție, sau Arafat e noul satrap peste colonie?

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”

S-au împlinit în acest an 105 ani de la înființarea Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”, cel mai înalt ordin militar de război acordat ofițerilor şi unităţilor militare, instituit de Regele Ferdinand I al României în Războiul de întregire din 1916-1919, prin Înaltul Decret nr. 2968 din 26 septembrie 1916.

Regele Mihai I a fost ultimul purtător al Ordinului „Mihai Viteazul”, clasa I. A primit toate cele trei clase ale Ordinului, deținând demnitatea de Mareșal al României și Comandant Suprem al Armatei Regale Române, prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941. A fost cel mai longeviv Cavaler al Ordinului, din anul 1941 până la trecerea Sa din această lume, în ziua de 5 decembrie 2017.

Foto: Uniforma de aviație, cu însemnele gradului de Mareșal, demnitate deținută de Regele Mihai I al României și pelerina Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”.

Despre Ziua Mondială a Educației

Când România educată este doar un slogan politic, când premierul țării spune că educația nu este o prioritate, iar respectul societății este minim, responsabilitatea de a educa generațiile viitoare nu este deloc ușoară, așa că Ziua Mondială a Educației este o oportunitate excelentă pentru a arăta puțină recunoștință dascălilor.

Începând cu anul 1994, Ziua Mondială a Educației este sărbătorită în fiecare an în data de 5 octombrie. A fost desemnată de UNESCO și marchează semnarea, în 1966, a Recomandării UNESCO/OIM (Organizația Internațională a Muncii) privind statutul profesorilor’, recomandare ce constituie principalul cadru de referință pentru abordarea drepturilor și responsabilităților cadrelor didactice la scară globală.

De-a lungul timpului, diferite tipuri de zile au fost create în cinstea profesorilor din întreaga lume. Ideea a devenit populară în secolul al XIX-lea, când au fost omagiați diverși educatori locali. Poate că au avut loc la date diferite, dar au un lucru în comun: celebrarea și aprecierea profesorilor.

Punând toate acestea cap la cap, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură) a proclamat că prima Zi Mondială a Profesorilor va fi sărbătorită pe 5 octombrie 1994. Se organizează diverse ceremonii și distincții pentru profesorii din lume care au depășit așteptările profesiei. Multe țări organizează concursuri în cadrul cărora educatorii speciali pot fi nominalizați pentru a câștiga importantul titlu de profesor al anului.

Ziua Mondială a Profesorilor este sărbătorită în prezent în peste 100 de țări.

Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, adoptată de ONU în septembrie 2015, garantează o educație de calitate și subliniază că, pentru atingerea acestui obiectiv, este nevoie nu numai de creșterea substanțială a numărului de cadre didactice calificate, ci și de motivarea acestora, prin valorizarea muncii lor. Se estimează că până în 2030 vor fi necesare 3,2 milioane de cadre didactice suplimentare pentru a asigura învățământul primar universal, și încă 5,1 milioane de profesori, pentru asigurarea învățământului secundar general (gimnazial).

Cum să sărbătorim Ziua Educației? Spuneți unui profesor pur și simplu: Mulțumesc!
Sunt posibile zeci de moduri de a spune unui profesor cât de mult este apreciat. Și cu cât este mai creativ modul, cu atât mai mult vor aprecia gestul! De la a le oferi o felicitare sau un cadou până la a le scrie o poezie sau a crea o lucrare de artă, profesorii sunt fericiți atunci când știu că elevii lor învață ceva și că munca lor nu este în zadar.

Despre cultura istorică

Mai mult decât necesară, o discuţie ce poate ţine de actualitatea imediată este cu siguranță nevoia de cultură istorică. Abordarea cea mai potrivită a constituit-o starea de necesitate în care se găseşte studiul, cunoaşterea şi popularizarea istoriei. A istoriei naţionale în primul rând şi a istoriei universale în al doilea rînd.

Una dintre concluzii ultimilor ani a fost aceea că obiectul de studiu istorie în raport cu sistemul de educaţie şi învăţământ şi-a pierdut mult din amploarea, distincţia şi utilitatea sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori politici şi economici.

Desigur, istoria va rămâne ca fundament pentru formarea unei educaţii solide, consistente, însă nu pentru un număr aproape nelimitat de oameni în cadrul unui proces de şcolarizare exemplar. Poate că cel mai evident, mişcarea de globalizare oferă rezultate vizibile în sistemul de educaţie. În viitorul apropiat, cultura istorică a unui cetăţean, apoi extrapolată la un popor şi o naţiune va avea de suferit prin gradul de superficialitate şi interes arătate. Nu este limpede dacă această mutaţie va surveni şi în cazul popoarelor de mare cultură.

Revistele de cultură istorică sunt puţine pe piaţa românească, iar suportul financiar este neînsemnat. Oamenii au posibilitatea alegerii informaţiei de factură istorică din nenumărate surse, însă credibilitatea şi exactitatea surselor rămâne discutabilă în absenţa unei referinţe importante.

Percepţia publicului faţă de studierea sau cunoaşterea istoriei, chiar şi a celei naţionale s-a schimbat. Publicul este obişnuit cu alegeri uşoare a subiectelor, urmăreşte aspecte pozitive şi o lectură mai simplă, mai puţin orientată spre gândire aprofundată. Adaptarea la noua tehnologie de comunicare pentru cercetători ar putea uşura accesul către un public mai larg, cum de altfel şi cunoaşterea istoriei cel puţin pentru popularizare trebuie să urmărească aceiaşi cale.

Andrei Popete Pătrașcu

Monarhia, singura formă de guvernământ care și-a arătat loialitatea față de români!

România nu mai poate continua cu actuala formă de guvernământ. Republica nu mai asigură principiile care stau la baza modului în care autoritățile statului, în special șeful de stat și Parlamentul se constituie și funcționează.

România este astăzi o republică semi-prezidențială, în care președintele este ales de către popor prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, el având aceeași legitimitate ca Parlamentul, cele două instituții aflându-se pe picior de egalitate. Cu toate acestea, doar în teorie, România funcționează astfel. Președintele continuă să fie util doar grupului de interese din partidul care i-a susținut candidatura pentru un nou mandat. Primul-ministru este desemnat de către președinte, fără competențe și expertiză certă, criteriul principal fiind servilismul, iar Guvernul și membrii acestuia, lipsiți de moralitate și pregătire profesională, primesc votul de încredere din partea unei majorități parlamentare de coaliție, toxice pentru români în general, care își susține propriile interese, nicidecum a celor pe care în teorie îi reprezintă. La acestea adăugăm jocul opoziției, care fără un lider autentic este supusă serviciilor și intereselor personale sau de grup.

Această formă de guvernământ a devenit în timp un adevărat cancer pentru România, pentru suveranitatea, independența și identitatea națională a românilor în propria țară. Totul are o limită, iar atunci când republica devine dușmanul propriului popor, ea trebuie înlocuită cu singura formă de guvernământ care și-a arătat loialitatea față de români de-a lungul istoriei: Monarhia!

O țară repetentă!

Asistăm, după 30 de ani de libertate, la o degradare intelectuală a vieții politice, la o contraselecție care ne-a adus în prim-plan repere analfabete funcțional nu doar în politica propriilor partide, cățărate sinecurist, dar cu pretenții să ne salveze, să ne facă mai europeni decât visa generația trecută la venirea americanilor, cu gen alternativ, dar fără tricolor.

România educată de politicieni corigenți la găsirea soluțiilor economice și sociale nu poate fi decât o țară repetentă de acum înainte, fără identitate, lăsată deliberat la periferia Europei.

Astăzi, gorjenii ar fi trebuit să-l omagieze pe generalul Ioan Culcer! Au uitat, așa cum se întâmplă tot mai des când vine vorba despre istorie și eroi!

În urmă cu 168 de ani, se năștea la Târgu Jiu, generalul care a condus Armata I Română în timpul Primului Război Mondial.
Generalul Ioan Culcer s-a născut în ziua de 29 iulie 1853, la Târgu Jiu, fiind al patrulea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi al Anicăi Otetelişanu. A ales cariera militară încă de tânăr ca absolvent al Şcolii Militare şi locotenent în Războiul de Independenţă. După războiul din 1877-1878 îşi va continua studiile la Şcoala Politehnică din Paris şi Şcoala de Aplicaţie de la Fontainbleau. A promovat fiecare grad militar şi funcţie până la cea de inspector general al Armatei Române.

În timpul Primului Război Mondial el va fi numit la început la comanda Armatei I. Încă din 1914 fusese unul dintre cei care militaseră pentru neutralitate deoarece cunoştea situaţia dezastruoasă a armatei, slab echipată şi înarmată, dar cu toate acestea stătuse totdeauna departe de patimile politice. Până şi participarea noastră la război fusese văzută diferit de generalul gorjean, el militând pentru o ofensivă în sud, o joncţiune cu grecii şi englezii şi o apărare pe Carpaţi până la marele moment. „Concepţia sa militară nu a fost însuşită, dar s-a văzut că nu greşise când anticipase că România nu putea lupta pe două fronturi cu doar 600.000 de soldaţi”. În toamna anului 1916, a fost retras de la conducerea Armatei I, în locul său fiind numit generalul Ion Dragalina. După război a intrat în politică, fiind ministru și senator din partea Partidului Poporului, condus de gen. Alexandru Averescu, precum și președinte al Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere.

🇷🇴 În cartea sa „Recenzie asupra Istoriei Războiului pentru Întregirea României”, apărută la Imprimeriile „Independența” din București, la un an după moarte, generalul Ioan Culcer își exprima nemulțumirea față de afirmațiile celor care susțineau că ofițerii români au dat „probe de incapacitate vădită”.
Bătrânul general îi numește, ironic, pe ofițerii francezi veniți pe frontul românesc „noii dascăli”, afirmând cu autoritate că „înaintea războiului mondial nu se făcea mai mult în Franța decât la noi și pot să adaug, că la noi era mai bine, de oarece infanteria noastră avea uneltele portative pe oameni, ceea ce nu exista în Franța. (…) Practica războiului dus din 1914 până în 1916, i-a învățat însă de la vrăjmaș multe lucruri noui, pe care doctrinele și principiile profesate în școli, nu voia să le admită; doctrine greșite, despre care am scris combătându-le. Din ceea ce scriu rezultă că ofițerii noștri aveau înainte de războiu, toate cunoștințele tactice și tehnice practicate în Franța.”

Ioan Culcer devine vehement în unele pasaje ale cărții sale, subliniind că „nu admite ca ofițerii noștri să fie defăimați, numai ca să fim plăcuți aliaților noștri” . El critică și ordinele primite de la Marele Cartier General, în toamna anului 1916, care „în absolută necunoștiință de situațiunea reală, ordona să lase la Jiu numai 6 batalioane, în timpul când vrăjmașul era gata să spargă poarta de la Jiu, cu patru divizii de infanteria și valerie.”
Intenția generalului de a scurta frontul armatei, retregându-se pe linia Oltului, bine fortificată, în vederea organizării unei apărări serioase, nu a fost împărtășită de Marele Cartier General, care a răspuns că „nu admite să se vorbească de retragere” .
Din păcate, generalul Ioan Culcer nu se înșelase, iar Muntenia și Dobrogea au fost în scurt timp ocupate de către armatele Puterilor Centrale.

Cu toate că unii istorici, chiar locali, s-au grăbit să susțină progermanismul generalului gorjean, acesta își exprimă profunda admirație pentru Franța: „Păstrez pentru dânsa toată recunoștința mea, fiindcă în Franța mi-am complectat studiile. În sfîrșit păstrez pentru camarazii mei de școală francezi, aceeași iubire și considerațiune pe care am am avut-o tot timpul cât am trăit între dânșii”, dar nu ezită să afirme răspicat că „demnitatea mea națională îmi impune ca, atât cât voiu trăi, să pun întotdeauna înainte țara mea, astfel cum sunt sigur, că ar face orice francez, care s-ar găsi în aceeaș situațiune. Voiu avea același curaj acum, sprijinit pe fapte și acte oficiale, să spun adevărul, descriind jertfele și greutățile ce s-au impus țărei și armatei române, fără folos, pentru interesul general al războiului mondial”.

În toamna anului 1928, în Cimitirul Eroilor de la Târgu Jiu, generalul Ioan Culcer a fost înmormântat cu onoruri militare. Generalul de divizie pe care istoria l-a nedreptățit, își veghea de acum eroii de la Jiu.
În cuvântarea rostită la înmormântarea generalului gorjean, în numele Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere, generalul Alexandru Lupașcu-Stejar a evocat personalitatea celui născut în anul 1853, la Târgu-Jiu, cu studii la Paris și școală superioară la Fontainebleau. „Dotat de natură cu o inteligență sclipitoare – afirma gen. Lupașcu Stejar – cu o memorie prodigioasă și cu o mare putere de muncă, studiile sale superioare îl consacră ca cel mai instruit și mai cult ofițer de geniu al armatei române, din generația lui.”

Generalul Lupașcu-Stejare nu a uitat nedreptatea făcută generalului Culcer, în toamna anului 1916 și retragerea conducerii armatei I-a, din subordinea sa. „În fața mormântului tău deschis, noi, foștii tăi elevi, și subalterni, noi bunii tăi camarazi, cari te-am cunoscut foarte bine, cari am învățat foarte mult de la tine, cari am cunoscut înaltele tale însușiri și virtuți ostășești și civile, frumoasa, curata și demna ta viață, ce a făcut să mori sărac, dar cu sufletul curat ca roua dimineței și senin ca azurul cerului, cari știm perfect de bine că o retragere tactică executată la momentul oportun, în scop de a economisii forțele, de a evita sacrificii inutile și chiar dezastruaose, echivalează cu un succes, îți strigăm din adâncul conștiinței noastre: Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil și viteaz, ai fost un general mare și glorios al țărei și al armatei tale, ai fost un mare nedreptățit, ai fost victima capacităței tale însă-ți și a celor cari nu te-au înțeles, dar fii liniștit, dormi în pace somnu-ți de veci, căci fără îndoială, istoria armatei și a țărei tale, obiectivă, imparțială și dreaptă, o va recunoaște și mărturisii.”
La scurt timp după moartea sa, a fost dezvelit și un bust de bronz, operă a sculptorului Oscar Severin, înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, cu cod LMI GJ-IV-m-B-09481. Generalul Ioan Culcer își găsise în sfârșit liniștea, între ai săi. După anii ’90, bustul generalului a fost furat de pe soclu și în urmă cu doar câțiva ani a fost turnat un nou bust.

Postum generalul Culcer împarte soarta altor sute de mii de eroi români uitați în glia țării pentru care au luptat. Deși unora dintre ei le-au fost închinate busturi sau opere comemorative de război, astăzi mai mult sau mai puțin îngrijite, autoritățile, societatea civilă, își amintesc de ei rar, la sărbătoarea Eroilor, făcând paradă cu flori, coroane și tricolor prins în piept, fără să poarte în suflet vreo fărâmă de demnitate națională. Nu vă uitați eroii. Ei sunt trecutul, prezentul și viitorul neamului românesc!

andreipopete.com

Ceva a rămas neschimbat!

Se afirma pertinent la un momendat, că istoria „are prostul obicei să se repete”. Nimic mai corect, doar dacă istoria nu este aceeași. Iar în cazul partidelor noastre politice, în ciuda primenirilor la față, a schimbărilor de lideri, mesaje și direcții politice, ceva a rămas neschimbat: România!

Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România educată”. În ciuda previziunilor favorabile în care lideri de ocazie caută să ne convingă că direcția țării este una bună, imaginea de ansamblu nu oferă certitudini.

Reafirm, nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând, de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Astăzi, România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi, în timp ce strângem la subraț proiectul de țară, pentru că suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

18 iulie 2021. Pe urmele Reginei Maria, la Polovragi

Astăzi, când se împlinesc 83 de ani, de la intrarea în Pantheonul neamului românesc a celei care a fost prima și ultima regină a României Mari, prin trecerea Sa la cele veșnice, i-am căutat Reginei Maria urmele pașilor prin locurile din Gorj, purtate în suflet. La Mănăstirea Polovragi, loc unde găsești istorie, credință, cultură și liniște sufletească, Regina și-a aflat duhovnicul, pe stareţul Corneliu Săbăreanu, în urmă cu mai bine de un veac.

În cartea „Ţara mea”, tipărită în anul 1916, Regina Maria mărturisea: „Nu cred că există un loc mai frumos situat ca Polovragiul! (…) Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal şi vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de feregeşi de clopoţei de pădure, cari-şi pleacă fragedele capete în suflarea uşoară a vântului. Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură şi de înnălţime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, răpede le şterge. Singuratece şi bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtăşeşte acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. (…) Zidurile sunt înalte și albe, (…) forma și stilul sunt perfecte. Nici o aşezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovragilor. Mănăstioara veche e cuibărită, chiar la picioarele munţilor, ca o pasăre uriaşă, ascunsă între pomi. Şi aici, ca şi la Hurez, zidurile sunt înalte şi albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, deşi biserica în cuprinsul ei, nu e în nici o privinţă mai puţin frumoasă: forma şi stilul sunt tot aşa de perfecte, zugrăveala tot aşa de potrivită şi de bogată. Aici, în locul brazilor întunecaţi, o cărare de cireşi ce duce la clopotniţa pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru. Ultima dată, când am fost acolo, cireşii erau în floare, şi atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zapadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoţei, şi, strecurându-mi privirea prin uşa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcaşului o ceată de ţerani în albe veşminte, stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfăşura, dar îmbrăcămintea albă a bărbaţilor şi maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca nişte pete largi de lumină. Cuvintele nu pot descrie minunata armonie a acestor interioare de biserici, cărora veacurile le-au atenuat culorile, și unde chiar și astăzi mulțimea adunată în fața iconostasului auriu nu are nimic din trivialitatea maselor de oameni ce se îngrămădesc să vadă familiile regale.”

Ca un aspect interesant, să spunem că Regina Maria a asistat aici, la Mănăstirea Polovragi, așa cum își notase în jurnal și la o slujbă neobișnuită: „Nimeni nu-mi aştepta sosirea. Aşa încât, am putut să mă strecor nevăzută în biserică, şi atunci am fost martură a ciudatei privelişti pe care stau să v-o spun. Era o zi de serbătoare; şi se făcea un fel de slujbă, pe care, la început, mulţimea mă împiedeca să o văd. Ţeranii erau în haine de Duminecă, bărbaţi şi femei, purtând asprele veşminte de lână albă care deosebesc ţinutul: maramele de pe capul femeilor erau tot aşa de fără pată ca şi zăpada căzută de curând. Răzbătând prin mulţime, pe scările altarului am zărit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu faţa de stafie, galbenă ca pergamentul, o femeie tânără cu un aşa de slăbit trup, de părea un leş toată viaţa semăna să i se fi strâns în ochi, cari, mari şi plini de vedenii, se uitau speriaţi la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni. Preotul era aproape un uriaş, cu un patrafir lung fluturând pe veşmântul roşu cu flori de aur. Îşi depărtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, şi greutatea stofei era aşa de mare, de părea că zdrobeşte trupul ei fraged! Câteva bătrâne în veşminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa, boscorodind rugăciuni cu ascuţite glasuri de plângere, bătând lespezile cu fruntea şi aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferinţe, de parcă ar fi vrut să smulgă de la dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse asemenea cu morţii…Un cerc de credincioşi stătea în jurul acestui grup straniu, şi, cu o nelinişte care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte faţa femeii. În cămăşi albe, toţi ţineau făclii în mână; tăcuţi şi palizi, şi ei ar fi putut să fie un sobor de stafii…Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că porunceşte duhului celui rău să părăsească trupul pe care aşa de grozav îl chinuia. Ţinută ca de un farmec, m-am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobişnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, şi mi s-apărut ca şi cum deodată m-aş fi trezit dintr-un vis urât.”

  • * *

În apropierea Mănăstirii de la Polovragi și a Peșterii lui Zalmoxe, pe o potecă ce șerpuiește în munte, preț de 20 de minute, se găsește o altă peșteră, cea a duhovnicului Reginei Maria, starețul Cornel Săbăreanu. În amintirea lui și a trecerii Reginei României Mari prin aceste locuri, de curând a fost sfințită o frumoasă troiță.

Astăzi, gândurile noastre se îndreaptă spre cea care, în testamentul spiritual lăsat poporului român, mărturisea: „Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine va veţi aminti deoarece v’am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţă că v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”

Eminescu, 132 de ani de veșnicie

„Nu avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituţiune şi o dinastie la care ţinem. […] Respingem încercările de a reduce rolul înalt al suveranului la acel al unui preşedinte vremelnic de republică, mărginit la subsemnarea şi sancţionarea decretelor, respingem forma republicană şi, mănţinînd neatinse toate prerogativele şi toate mărginirile constituţionale ale puterii domnului, cerem totodată cea mai deplină şi cea mai largă întrebuinţare a dreptului suveran de veto, atunci mai ales cînd miniştri şi Camere, în înţelegere, calcă Constituţia. În rezumat, respingerea a tot ce este republică, mai mult sau mai puţin deghizată, şi conservarea Constituţiei cu monarhia constituţională ce avem, iată statornicele noastre principii.” (Mihai Eminescu, „Timpul”, 1878)

Pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu avea să fie îngropat la umbra unui tei din Cimitirul Bellu. Au trecut de atunci 132 de ani. S-au uitat și principii și oameni care au crezut în România și în destinul acestui neam.

2021. Bicentenar Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu, martirul, eroul național, fără mormânt, rămâne în conștiința posterității drept unul dintre bărbații făuritori de istorie.

O istorie care astăzi, de la manuale, la discursul public, se cere a fi memorată pe genunchi, care şi-a pierdut din utilitatea și distincţia sa, ca urmare a unei schimbări de gândire forţată de factori interni și externi pentru care noțiunile de neam, patrie sau identitate națională trebuie șterse din vocabularul generațiilor tinere.

Sunt acestea doar câteva din motivele ferme pentru care Tudor Vladimirescu, acest erou martir, trebuie să vegheze prezentul, ca parte de început a reconstrucției României, astăzi supusă. Abia când vom înțelege asta, ne vom ridica din genunchi!

Pe ultimul drum

Tot circul politic și mediatic din ultimele zile, chiar săptămâni ori luni, se joacă peste cadavrele neîmbrăcate ale românilor, peste umilința și sfidarea celor încă în viață. Banii și interesele de grup sunt cele care dictează soluțiile de compromis, criza și direcția României anesteziată de acești gropari numiți generic: putere și opoziție. Toți sunt din același aluat. Și unii și alții.

A întreba dacă USR și Plus stau într-un singur om, demis astăzi, dacă premierul și-a anunțat stăpânul abia după ce a semnat revocarea ministrului, sau dacă opoziția vrea alegeri anticipate, sunt doar câteva întrebări din multe altele, la care nu așteptăm răspunsuri! Și peste toate, se arată a patra putere, pompând audiență și profit!

România este condusă de actuala clasă politică pe ultimul drum. Opriți dricul! Cum ar spune Bacalbașa. Mortu’ ăsta n-a dat plicul!

Avem o clasă politică fără valori, principii și responsabilitate

România nu parcurge doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluții.

Ce sunt de fapt acțiunile de la nivelul conducerilor instituţiilor excesiv politizate ale României? Soluţiile de compromis ale politicienilor dezinteresați de România și soarta românilor în general, dar preocupați de propriile interese. România se prăbușește în fiecare zi sub dominația unei clase politice corigentă în fața valorilor naționale, a principiilor și responsabilității asumate.

Încotro ne îndreptăm?

Aproape că a devenit stânjenitor pentru unii dintre noi să vorbim astăzi despre cultura românească, despre istoria trăită în tranșee, de pildă, de soldatul român de ieri, eroul ignorat de astăzi, despre patrie și neam. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, generația care va urma generației tinere nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității lor.

Ce se întâmplă astăzi cu noi, românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a le pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem rădăcini spunem cultură și istorie.

Din nefericire, și este o situație obiectiv constatată, în ultimii ani, școala românească nu mai este capabilă să direcționeze interesul tinerilor spre aceste subiecte, sau să ilustreze în mod corect istoria și cultura națională, consolidând legăturile dintre cei tineri și trecut, cu valorile sale naționale reale.
„Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Ne pierdem coloana vertebrală și vom sfârși prin a ne deplasa în genunchi. Poate doar așa vom fi mai aproape de cei pe ale căror oase odihnește astăzi pământul României. Nu avem nevoie de cuvinte în fața lor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând în vene istoria fiecăruia dintre noi. Fără ei, astăzi, nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează, într-un cuvânt, România!

România de azi

România crapă și vouă vă arde de alegeri! Unii țin de scaune, alții vor să le ia locurile! Sunteți toți la fel! Piese nefericite ale unui puzzle numit generic: România de azi! Cereți amânarea alegerilor, dacă vreți să mai aibă cine să vă voteze!
Lipsa locurilor la ATI face victime: Un bărbat din Mediaş, infectat cu SARS-CoV-2, a murit sperând că se va elibera un pat de Terapie Intensivă. Primul caz! Vor urma și altele!
Ghinion! Și de data asta parcă nu-l mai aud doar pe KWI, ci pe voi toți, aspiranții la un mandat în Parlamentul unei țări cu politicieni căzuți la examenul de bun simț!