Să luăm aminte!

🚩 La 4 aprilie 1944, în urma bombardamentelor americane asupra Bucureștiului numărul oficial al victimelor a fost de 2.942 de MORȚI şi 2.416 RĂNIȚI.

🇷🇴 În București NU EXISTĂ niciun monument dedicat acestor victime, în schimb aviatorilor americani li s-au ridicat în ultimii ani două monumente. În timp ce ei, americanii, își amintesc de eroii lor, noi continuăm să ne târâm în genunchi prin colbul unui prezent cu iz de servilism, uitând trecutul și acceptând prea ușor statutul impus de către cei care își cunosc mai bine decât noi interesele.

🇱🇷 Cu un an înainte de bombardarea Bucureștiului, aviația americană pierdea la Ploiești 310 aviatori. Operațiunea „Tidal Wave” este unul dintre cele importante momente istorice din trecutul Ploieştilor.
Al Doilea Război Mondial a început cu o întârziere de doi ani pentru ploieșteni, la 1 august 1943, când aviația americană întreprinde primul atac masiv asupra orașului. La acea vreme, Ploieștiul furniza o treime din petrolul necesar mașinii de război germane. Din acest motiv, orașul a devenit ţinta preferată a bombardamentelor aliaţilor anglo-americani, cu precădere în decursul anului 1944.
În ciuda faptului că Ploieştiul beneficia de o puternică apărare antiaeriană, americanii mizează pe un atac surpriză, de la mică altitudine, cu bombardiere B-24 Liberator asupra facilităților petroliere ale orașului. Decolând de la baza aeriană din Benghazi, Libia, escadrilele de avioane urmau să parcurgă în formaţie compactă o distanţă dus-întors de peste 3000 de km. Avea să fie cel mai lung raid de bombardament de până atunci.
La scurt timp după decolare, formaţia este detectată de staţiile radar germane şi urmărită în drumul său spre Ploiești. La apariția ei pe teritoriul României, apărarea antiaeriană aflată sub comanda colonelului german Alfred Gerstenberg, îi înfruntă pe americani, la Ploieşti, Câmpina şi Bucureşti.
La finalul zilei, bilanţul este catastrofal pentru americani. Din 177 de bombardiere care au decolat în zorii zilei de la Benghazi, 53 de avioane au fost pierdute, doborâte deasupra României sau scufundate în Marea Mediterană. 310 aviatori americani şi-au pierdut viaţa și 108 au fost luaţi prizonieri. Majoritatea rafinăriilor ploieștene au rămas neatinse, iar cele lovite îşi vor reveni în numai câteva săptămâni. Raidul aerian nu și-a atins scopul deoarece nu s-a înregistrat o micşorare a capacităţii globale de producţie și rafinare a petrolului.
Aceasta misiune a însemnat cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite ale Americii într-o bătălie aeriană, mai târziu americanii numind această zi „Duminica Neagră”. Printre aviatorii americani, Ploieştiul devine cunoscut drept „Cimitirul bombardierelor”. Operațiunea „Tidal Wave” a fost decorată de partea americană cu cinci Medalii de Onoare și mai multe Distincții pentru Servicii Deosebite decât debarcarea în Normandia. Americanii nu au uitat și pe data de 4 aprilie 1944 au bombardat mai multe zone civile din București.

🚩 Se spune în istorie: A nu uita, pentru a nu repeta! NOI DE CE UITĂM?!?
Ei, americanii, știu să își cinstească eroii. Noi, românii, ne-am tot uitat spre vest, după ei, uitând ziua de 4 aprilie 1944. Uitând să ne cinstim eroii noștri, să le aprindem o lumânare și să-i pomenim! Nici măcar monumente nu am fost în stare să le ridicăm, nici cruci la căpătâi să le punem!
Sau așa trebuie să arate România normală!?

Viața și moartea în linia întâi…

„25 martie 1942 (Bunavestire). Zi cu soare, caldă, minunată. Cred că nu vom mai avea necazuri cu zăpada și frigul. Am decorat și astăzi un lot mare de ostași bravi și vrednici. Unii, cu câte două decorații. Câtă fericire, bucurie și mândrie să prinzi pe piepturile acestor vlăstare alese, pe piepturile lor de oțel, distincțiile atât de binemeritate, să strângi cu căldură palme aspre, vlăguite de asprimea vremii, hârșâite pe paturile armelor de foc pe care le-au strâns cu ardoare, cu tărie. Cu ochii țintă la dușman, au ochit, au tras și întotdeauna au învins pentru că au voit să învingă. Cât de mari sunt acești țărani, cât de bravi și cât de vrednici sunt! Ei, talpa țării.
(Vasile Scârneci, Viața și moartea în linia întâi. Jurnal și însemnări de război 1916-1920, 1941-1943)

Citeam în această seară rândurile de mai sus și gândurile mi-au fugit la ceilalți bravi și vrednici, cei de astăzi, din spitalele României. Câte lupte nu vor mai urma pentru ei, medicii și personalul medical din România? Sper că toți, dar toți, vor fi decorați, vii sau post-mortem, de cel care deși a știut ce va urma ne-a condamnat pe toți…

90726574_3821813694527444_2911655671097196544_o

In Memoriam, Mariana Drăgescu!

„În România de astăzi ea (Mariana Drăgescu) este un simbol; despre ea se scrie în presă și în cărți”… așa se încheie una dintre cărțile dedicate aviatoarelor Escadrilei Albe. Câți și-au amintit însă, în mod real, fără echivoc, de Mariana Drăgescu, în ultimii șapte ani? Câți i-au aprins o lumânare la căpătâi, ori au pomenit-o creștinește, așa cum se cuvine pentru odihna sufletului ei?

Aproape că este stânjenitor să vorbim azi despre eroii acestei țări. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, mâine generația care va urma generației tinere de astăzi nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității noastre. Mariana Drăgescu se stingea în ziua de 24 martie 2013, la venerabila vârstă de 101 ani, întregind Escadrila Albă în cer.

Au urmat șapte ani de uitare, deși mai mereu amintită în presă și-n cărți, mormântul ei, cu greu putând să-l numim loc de veșnică odihnă, rămânând fără cruce la căpătâi preț de mai mulți ani, fără o lumânare aprinsă în sâmbetele morților, sau de Ziua Eroilor, fără onoruri militare cuvenite celei care a scris rânduri întregi în paginile de istorie ale aeronauticii românești.

De astăzi, 24 martie 2020, în ziua când Mariana Drăgescu împlinește 7 ani de la ultimul său zbor spre aștri, prin strădania unor oameni de care ne leagă o sinceră prețuire, puteți să-i aduceți la căpătâi o floare, lumină și onoruri celei care, alături de camaradele sale din Escadrila Albă… „nu s-au întors niciodată din drum”!
Odihnă veșnică și iertare că nu am putut face mai mult, pentru Sufletul Tău!

Semper Fidelis Patriae!

Despre maniere

Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm?
Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără îndoială că nu, căci nimic nu este nou sub soare… iată un vechi adevăr ce nu poate fi negat.
În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o scurtă experienţă de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni” , la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi.

Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să picteze în stil clasic.
Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă singur prin experienţe-limită.

Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î. Chr.), spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.

Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.
Dacă eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners make man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

INEDIT. Manuscris aparținând poetului Radu Gyr, cu versuri scrise la Tismana, în anul 1938

Se împlinesc astăzi 115 ani de la nașterea „poetului temnițelor”, Radu Gyr, supus la închisoarea din Aiud la un regim deosebit de aspru. Puțini sunt cei care știu că Radu Gyr a fost încarcerat și la Tismana în anul 1938, alături de mai mulți legionari, printre care și prof. Ioan Zelea Codreanu. Din timpul detenției de la Tismana, s-a păstrat la Arhivele Naționale ale României, un manuscris (INEDIT), identificat de noi, cu poezii scrise într-o notă cu totul diferită față de versurile care l-au consacrat pe „poetul temnițelor”.

Postăm în această seară pagina de gardă și două dintre paginile manuscrisului, intitulat „La Mănăstire. Tâlcuiri de la Tismana (1938)”.

La fel de proști și la fel de săraci… „domnule sculptor”

Pentru că atât poate actualul ministru al Culturii, Irina Rimes a fost desemnată ambasadoare a Zilei Naționale Brâncuși: „Eu sunt mai mainstream. De mică am știut de Coloana Infinitului și m-a fascinat. Am fost la Târgu Jiu, am vizitat unele dintre lucrările domnului sculptor. N-am avut mereu tangență foarte foarte mare cu cultura, cu cultura ne-contemporană pentru că am fost și eu copil, am crescut la țară. În momentul când am început să-l descopăr pe Brâncuși, m-au fascinat lucrările lui că nu reprezentau neapărat cum se numesc.”

Nu ştiu care sunt raţiunile ce au condus în ultimii ani la încercările repetate de a demitizare opera și pe sculptorul Constantin Brâncuși. Pentru că doar despre rea intenție putem vorbi în cazul atâtor scandaluri iscate în jurul operelor lăsate moștenire de sculptorul născut în urmă cu 144 de ani, la Hobița, în Gorj. Credeam că Brâncuşi s-a născut ca să ne purifice de „mediocritatea şi superficialitatea” pe care viaţa ni le-a imprimat în fiecare zi, oră, minut şi secundă. Astăzi, ministrul Culturii, mediocru și superficial, ne-a oferit lecția despre cum Ziua Națională Brâncuși poate fi trântită în spatele imaginii unei simple duduie fascinată în copilărie că lucrările lui Brâncuși „nu reprezentau neapărat cum se numesc.”

Astăzi, aveam nevoie să-i spunem lui Brâncuși că nu ne-a lăsat nici proști și nici săraci, dacă i-au aparținut vreodată aceste vorbe, dar atât poate un domn ministru și consilierii săi să facă pentru Ziua Națională Brâncuși, iar mie îmi este rușine!

Alexandru Ioan Cuza și „monstruoasa coaliţie”

Se împlinesc astăzi 154 de ani de la abdicarea forțată a ultimului domnitor român, Alexandru Ioan Cuza. În perfectă concordanţă cu veacul în care a trăit, acesta reprezintă una dintre figurile luminoase ale istoriei românilor. Toate reformele liberale adoptate pe timpul domniei sale, au dat României o structură modernă, în pas cu Europa vremii.

În conştiinţa poporului, deci a istoriei subiective, scrisă cu inima, Alexandru Ioan Cuza a rămas „domnul ce a împroprietărit pe ţărani, cărora le-a luat apărarea ori de câte ori a putut; a fost ctitorul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti şi fondatorul învăţământului primar gratuit şi obligatoriu”. Dar domnitorul era contestat de o mare parte a clasei politice româneşti. De asemenea, „politica sa externă a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea internă”, sunt de părere numeroşi istorici, cu toate că „noul stat românesc era prins între trei imperii – otoman, rus şi austriac – toate trei fiind interesate, în diferite grade, să intervină în treburile româneşti”.

Astfel, în timp ce uneltirile ruseşti pregăteau ruperea unirii principatelor, forţe din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: conservatorii îşi dădeau mâna cu liberalii radicali pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau un pretins revoluţionarism, ceilalţi moderaţia. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii. Acesta urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii.

„Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnului”, afirmă Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) şi să părăsească ţara. De fapt, complotul politic, s-a întemeiat pe un grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea. Prevenit în mai multe rânduri, Alexandru Ioan Cuza „a manifestat o atitudine de nedemnă nepăsare”.

„În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea” (Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tom I, Bucureşti Editura Enciclopedică, 2003, p. 537). Curând, fostul domnitor avea să ia calea exilului. Şapte ani mai târziu înceta din viaţă, iar trupul avea să-i fie îngropat la Ruginoasa, în mai 1873.

Lipsurile înregistrate, mai ales în ultima parte a domniei, nu pot pune în umbră marile realizări ale „celui dintâi domnitor al României, domnul Unirii şi al reformelor – Alexandru Ioan Cuza” şi nici justifica brutala sa înlăturare la 11/23 februarie 1866. În timpul domniei sale au fost create într-un ritm intens instituţii statale moderne, România intrând pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern.

Ca o încheiere, se impune un comentariu firesc pentru a repune în memoria colectivă a românilor personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest deziderat este necesar mai mult ca oricând, cu luminile și umbrele sale, primul domnitor al României și ultimul domnitor român, fiind astăzi surclasat de imaginea ultimului suveran al țării, defunctul Mihai I. Pentru că uitarea nu este o scuză, Alexandru Ioan Cuza a murit departe de România, într-un exil impus de către cei care și-au dorit pe tronul țării un principe străin.