Telegrame trimise de pe frontul de la Jiu, în seara zilei de 14 octombrie 1916, către generalul Berthelot și la Marele Cartier General al Armatei Române

Din informațiile referitoare la desfășurarea operațiunilor militare din timpul Primului Război Mondial, în zona de nord a Târgu-Jiului, pe vremea aceea, comuna Vădeni, aflăm de prezența unui colonel francez, reprezentant al Misiunii Militare Franceze în România și despre un schimb de telegrame între acesta și generalul Berthelot la Marele Cartier General al Armatei, în seara zilei de 14 octombrie 1916.

photo (9)

Precizăm că în Vădenii Gorjiului s-a dispus funcționarea „centrelor de reîmprospătare a munițiilor” (G.A. Dabija, Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, p. 414-415), astfel încât companiile și detașamentele batalioanelor aflate în dispozitiv în zona de nord a județului, comandate de col. Jippa, lt. col. Coandă și col. Obogeanu, au trecut pe aici pentru a-și suplimenta rezervele de muniție. Pe lângă acest centrul de reîmprospătare a munițiilor, la Vădeni a funcționat și comandamentul Grupului Jiu, condus la acea dată de colonelul Ioan Anastasiu, postul de ajutor sanitar și ambulanțe.

Alături de col. I. Anastasiu, la Vădeni, pe întreaga desfășurare a operațiunilor militare s-a aflat și col. francez Fain, delegatul Marelui Cartier General, pe lângă Armata I-a, din partea Misiunii Militare Franceze conduse de generalul H. Berthelot. Să precizăm că Misiunea Militară Franceză se referă la numele a două detașamente cu personal militar și civil trimise de Franța în România, pentru consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române în timpul Primului Război Mondial.

Iată ce scria colonelul I. Anastasiu, în data de 14/X, ora 21,45, în Ord. Oper. No. 120 pentru ziua de 15/X, de la comandamentul Grupului Jiu, de la Vădeni: „În urma vrednicului atac de astăzi al trupelor noastre, inamicul a fost respins. Pentru a continua în mod desăvârșit succesul zilei de astăzi am toată încrederea că mâine bravele noastre trupe vor continua victoria, izgonind pe vrăjmaș din Vălari și Schela, adică a ne ridica pe înălțimi de unde cu cea mai mare ușurință vom putea izgoni pe vrăjmaș de tot, din țară. În acest scop ordon: Mâine, la 15/X/1916 ora 10 a.m.  se va relua mișcarea ofensivă spre Nord. (…) Cer tuturor comandanților de unități a însufleți pe oameni, în vederea atingerii scopului acțiunei de mâine, precum și li se atrage atențiunea că dacă astăzi s-a recurs la împușcarea pe dată  a fugarilor, a fost a-i prevesti pe cei care vor mai gândi că pot să fugă depe câmpul de luptă, că moartea îi așteaptă cu siguranță, pe când luptând vitejește, pot să fie numiți bravi și vrednici de numele de român. Pe timpul luptei mă voi găsi la Vădeni. Centrele de reîmprospătare a munițiilor va fi  la Vădeni.” (Ibidem)

În aceeași noapte de 14 spre 15 octombrie 1916, col. francez Fain, trimitea de la Vădeni, atât Armatei a I-a, cât și generalului Berthelot la Marele Cartier, următoarea telegramă: „Pentru continuarea succesului operațiunilor și spre a fi o unică directivă de conducere, rog a dispune ca colonelul Anastasiu sub comanda căruia s-a obținut acest succes, să fie numit comandant al Diviziei a I-a!” (Ibidem, p. 415)

Ca urmare a telegramei semnate de colonelul francez, se primea următoarea comunicare: „Din Înalt Ordin, colonelul Anastasiu Ioan, se numește comandant al Diviziei a I-a. M.S. Regele adresează mulțumiri comandantului și Grupului Jiu pentru victoria de astăzi!” (Ibidem, p. 416)

Precizăm cititorilor noștri că prezența colonelului francez Fain în Gorj nu a fost singulară, în luna noiembrie a anului 1918, la Târgu-Jiu aflându-se un alt colonel francez pe nume Cagin. De numele acestuia se leagă un alt episod, pe care îl vom relata în curând.

Reclame

Evreii și legăturile lor cu Gorjul, în timpul Holocaustului

Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. A fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia. Astăzi, mai mult ca oricând, abordarea tematici Holocaustului reclamă imperios lecţia asumării istoriei de către tânăra generaţie.

Vorbim aşadar despre filele negre ale istoriei, despre drama unui popor însângerat, a cărui „soluţie finală” era aclamată cu vehemenţă de către ideologia nazistă. Ne preocupă astăzi, responsabilizarea tinerei generaţii la dramele istoriei, dar şi implementarea unor valori care în trecut au fost subminate. O lecţie despre puterea toleranţei este oricând binevenită, cu atât mai mult, cu cât aceasta se adresează celor tineri prin teme ce pun în dezbatere combaterea discriminării, promovarea respectului şi înţelegerii reciproce la umanism, definit prin valorile lui fundamentale.

În cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului „Yad Vashem” din Israel, instituție în care am urmat și noi cursuri, sub forma unor workshop-uri și seminarii, în urmă cu șase ani, funcţionează Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au locuit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului.[1]

În 2005 Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar România este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română referitoare la problematica Holocaustului au fost deja publicate sub egida „Yad Vashem”.

O perioadă istorică, în general, dar mai în special una de mare complexitate, cum este aceea a Holocaustului, trebuie cunoscută sub toate aspectele sale, unele contradictorii, dar urmărind în permanenţă legătura şi proporţia diverselor planuri.[2]  Refuzul foarte îndelungat de a recunoaşte realitatea Holocaustului în România, inclusiv lipsa de acces la fondurile arhivistice relevante.

În prezent, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţile participă la comemorarea Holocaustului, iar în Parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa societăţii, existând şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii.

dscn7307Despre evrei și legăturile acestora cu Gorjul, și implicit cu Târgu-Jiul, în perioada Holocaustului, nu există foarte multe mărturii. Iată de ce credem că este imperios necesară cercetarea cu responsabilitate a acestei teme. Nu trebuie uitată nicio clipă realitatea istorică relevată de documentele vremii și mai ales contextul contemporan acelor evenimente.

La Târgu-Jiu, în anul 1939, se arată în lucrarea Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), a fost înființat un lagăr în care au fost cazați circa 6.000 de refugiați polonezi, imediat după ce Polonia a căzut sub dominația nazistă.[3] Construit la periferia municipiului Târgu Jiu, pe o întindere destul de mare, cu participarea efectivă a soldaților polonezi refugiați, avea construite 10 bucătării, barăci din lemn, care puteau adăposti fiecare câte 250 – 300 de persoane, două cantine, 20 de puncte sanitare, săli de cursuri, teatru precum și alte clădiri în care refugiații desfășurau diferite activități. Au funcționat chiar și școli primare și cursuri gimnaziale pentru copiii polonezilor care aveau vârsta de a merge la școală.

Ulterior, în lagăr au fost internați evrei, cei mai mulți originari din Basarabia, „suspectați de comunism”, al căror număr ajunsese la 414, conform evidenței făcute de colonelul Gheorghe Zlătescu, comandantul lagărului. La 8 septembrie 1942, 407 dintre ei au fost deportați în Transnistria, în lagărul de la Vapniarka[4]. Mulți și-au găsit sfârșitul fie pe drum, fie odată ajunși în lagăr.

Mărturie a trecerii lor pe aceste meleaguri, sunt astăzi la Târgu-Jiu, un ceas solar şi o rocă de bazalt pe care este săpată silueta unui vultur polonez cu capul întors spre dreapta, cu aripile care, deoparte și alta, sugerează un sfeșnic cu șapte brațe. În imagologia iudaică, acest candelabru, cu şapte braţe (trei pe laterale și altul în centru), numit Menorah, are conotații sacre. Menorah este emblema oficială a Israelului din 1949.

La Institutul Internațional de Studiere a Holocaustului de la Yad Vashem, din Israel, există astăzi documente (liste și rapoarte) cu privire la evreii români (nu polonezi) aduși în lagărul de la Târgu-Jiu în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, în timpul regimului legionar, dar și mai târziu, în 1942 și 1943.

Despre evreii care însă locuiau în Târgu-Jiu în acea perioadă, aflăm din mărturiile vremii că autorităţile locale au considerat că manifestarea unei atitudini îngăduitoare faţă de aceștia, este mai potrivită decât măsura deportării forțate și implicit o moarte sigură.

Într-o adresă a Camerei de Muncă, oficiul Târgu-Jiu, din 23 august 1941, către Ministerul Muncii se relata modul în care fuseseră aplicate prevederile legii cu privire la situaţia imobilelor proprietate evreiască din reşedinţa judeţului Gorj: „Domnule Ministru. La ordin al Domniei-Voastre telegrafic H.O. 38101, din 21 august, anul curent, avem onoare a răspunde urmatoarele: În oraşul Târgu-Jiu, fiind un număr redus de evrei ale căror bunuri urmează a fi expropriate, potrivit legilor în vigoare, numărul acestor imobile e de asemenea foarte restrâns, abia dacă sunt 6-7 în această situaţie. Un imobil central, corespunzător unei instituţii şi care ar putea eventual adăpostii două-trei instituţii cu interese asemănătoare este casa evreului Ozias Weinfeld din strada Sfinţii Apostoli. Suntem informaţi însă că acest imobil a fost solicitat şi de Poliţia locală ca şi de Cursurile Profesionale de Ucenici care n-au imobile proprii în acest oraş. Dacă s-ar afecta Cursurilor Profesionale, atunci am putea avea loc şi noi. În ipoteza că acest imobil va fi atribuit altei instituţii, propunem imobilul fraţilor S. Aladjem din strada Victoriei nr. 90 care are 4-5 camere şi dependinţe, suficiente pentru instituţia noastră şi situate pe strada principală a oraşului. Există în oraş, str. Victoria, nr. 51, un imobil central cu 2 prăvălii la parter şi 7-8 la etaj, proprietatea evreului Carol Wexler, dar se crede că acesta fiind veteran al războiului trecut, va fi ferit de expropriere. De asemenea este în str. Unirii casa evreului Albert Haber, foarte potrivită intereselor noastre, dar şi acesta fiind invalid din trecu tul război se poate să fie ferit de expropriere. Pentru orice eventualitate, noi ne-am mulţumi cu imobilul S. Aladjem fiind siguri că proprietarii nu au nici un motiv a fi scutiti de expropriere.[5]

Dintr-o altă adresă, datată 19 mai 1942, aflăm că la Târgu-Jiu în luna martie a aceluiași an, o comisie formată din profesor Badea George, inspector special de românizare, M. Petrovici Berindei, preşedintele Camerei de Muncă din Craiova şi N.D. Comşa, preşedintele Camerei de Comerţ din Târgu-Jiu şi Eugeniu Stamatescu, secretar, au încheiat un process verbal cu privire la revizuirea populația de origine evreiască din Târgu-Jiu: „Astăzi , data de 4 martie 1942, ne-am întrunit în sedinţă şi am procedat la revizuirea evreilor din oraşul Târgu-Jiu după cum urmează: Mohnlatt Natan, ceasornicar; Rosenfeld Nicolae, ceasornicar; Rosenfeld Alexandru, geamgiu, toţii trei de la firma Mohnblatt, unicul ceasornicar din localitate, care cu toate publicaţiile facute în ziare şi pe la diferite firme n-a putut găsi lucrători calificaţi etnici români; Dr. Iulian Bercovici, medic univ. cunoscut ca o persoană de bună reputaţie şi folositor obştii româneşti în trecut; Dr. Abramovici David, fost medic, căpitan activ, pensionar militar în prezent rechiziţionat de către C7 Armată cu ordinul nr. 301 din 2 martie 1942;  Nisipeanu Frideric, tehnician dentist, potrivit şi absolute indispensabil pentru lucrările dentare ale publicului; Ossias Weinfeld, dentist indispensabil în localitate ca unicul dentist, români nefiind în localitate; Brandes Avram, tehnician laborant în cabinetul lui Ossias Weinfeld; Stănculescu Aurel, laborant în cabinetul lui Ossias Winfeld; Salzberger Alexandru, specialist în cherestea la firma D-tru Maniţescu.[6]

O altă lucrare, intitulată „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj, în mărturii ale vremii (1938-1947), relatează situaţiile a doi evrei, Stănculescu Aurel şi Bercovici Iulian.[7] În timp ce în alte judeţe ale ţării evreii erau deportaţi, în Gorj prin grija prefectului Theodor Graur: „evreul Stănculescu Aurel, bacalaureat în vârstă de 29 de ani, cu domiciliul în Târgu-Jiu” va servi ca dactilograf la Prefectura judeţului, începând cu data de 3 martie 1943,[8] în timp ce Bercovici Iulian, medic evreu, primea din partea aceluiaşi prefect o recomandare către ministerul Afacerilor Interne în care se arăta că „şi-a făcut în mod conştiincios datoria de medic[9].

*

*           *

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după crearea Statului Israel, Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat Legea „Yad Vashem” pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare (și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după  tradiția iudaică, cu titlul de „Drepți ai Popoarelor”  sau „Drepți între Popoare”. Pe baza acestei legi a fost înfiinţat Institutul de stat „Yad  Vashem” de la Ierusalim pentru studierea victimelor Holocaustului.[10]

Unul din obiectivele acestui institut îl reprezintă identificarea și omagierea celor „Drepți între popoare”, neevrei care „în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri, și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți”.[11]

Prin intermediul acestui institut, Statul Israel a început să acorde Titlul de „Drept între popoare” (în ebraică חסיד אומות העולם Hasid Umot Haolam – n.n.), în viață sau post mortem, pentru perpetuarea memoriei martirilor și eroilor din perioada Holocaustului.

Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea și analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate” (Înalta Curte de Casație israeliană). Cei recunoscuți ca „Drepți între popoare”, primesc în afară de titlu, o diplomă și o medalie pe care este încrustat numele laureatului care se mai înscrie și pe Zidul de onoare din Grădina Drepților între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim.

Acest titlu conferă cetățenia de onoare a Statului Israel, iar însemnele distincției sunt conferite într-un cadru festiv laureatului sau urmașilor imediați, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv.[12]

Prin acordarea acestui titlu şi unor cetăţeni români care au mers împotriva curentului şi au refuzat să abdice de la principiile de bază ale umanismului, este o dovadă elocventă că omenia acestor „oameni drepţi” care pentru mâna intinsă unor oameni în suferinţă şi-au periclitat viaţa, cariera, liniştea căminului, se poate menţine şi în situaţii limită. Este memoria celor puţini la număr dar care care au trecut testul acestei situaţii, care s-a numit Holocaust.

Aceşti oameni, – arată dr. Liviu Rotman în lucrarea „Demnitate în vremuri de restrişte” – prin împotrivirea lor au format o anume societate civilă, care s-a opus totalitarismului şi au lăsat o poartă deschisă speranţei. [13]

Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare, aproximativ 70. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerăm dacă spunem de eroism, sunt puţin cunoscute.

Sunt însă şi mulţi români care nu au primit înalta recunoaştere de „Drept între popoare”, din mai multe motive: fie că nu a existat o documentaţie suficientă, fie alţii sunt în curs de atestare de comisiile de specialitate de la Yad Vashem, fie nu au corespuns standardelor Yad Vashem-ului. Credem însă că scoaterea lor din anonimat şi sublinierea faptelor lor este importantă pentru cunoaşterea unei anumite stări de spirit ce se opunea măsurilor barbare ale dictaturii fasciste şi implicit cunoaşterii mai exacte a unei epoci atât de complicate.

Jurnalista Eva Galambos, în articolul intitulat „Românii şi drepţii între popoare din România”, afirmă însă că „în discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. După cum se ştie, în liceele din România există un curs opţional de istorie a evreilor în care Holocaustul reprezintă un capitol aparte, profesori de istorie urmează cursuri speciale de predare a acestui obiect, inclusiv la Yad Vashem, deci sunt în cunoştinţă de cauză atât în ce priveşte tragedia evreilor cât şi acţiunile unor salvatori.[14]

Autoarea articolului continuă în aceeaşi notă precizând că „dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre drepţii între popoare.[15]

Sunt toate acestea, motive convingătoare pentru care Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” din Târgu-Jiu va iniția în perioada următoare demersurile necesare pentru identificarea celor care, reprezentând autoritățile locale din Târgu-Jiu și Gorj, nu au luat măsuri extreme și nu au manifestat o atitudine ostilă față de evrei, neajungându-se astfel la deportări ale acestora spre lagărele de muncă sau de exterminare. Ne exprimăm convigerea că Titlul de „Drept între popoare”, în contextual abordări tematicii Holocaustului în România, ar  putea fi atribuit și acelor gorjeni care au dovedit prin atitudinile și convingerile lor că umanitatea nu este o cauză pierdută, iar salvarea unor vieți omenești este, mai presus de orice doctrină sau manifestare politică, nevoia de normal și firesc într-o perioadă atât de neagră a istoriei.

prof. ANDREI POPETE PĂTRAȘCU

[1] Andrei Popete-Pătraşcu, Ţara Sfântă între istorie şi credinţă, în „Historia C.N.E.T.”, Târgu-Jiu, an II, nr. 1-2 (5-6) / 2011, p. 36.

[2] Liviu Rotman (coord.), Demnitate în vremuri de restrişte, Bucureşti, Editura Hasefer, 2008, p. 12.

[3] Andrei Muraru (coord.), Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Iași, Editura Polirom, 2008, p. 485.

[4] Jean Ancel, Contribuții la Istoria României. Problema evreiască. 1933-1944, vol. II, București, Editura Hasefer, 2003, p. 176-177.

[5] Albinel Firescu, Situaţia evreilor din Târgu Jiu în perioada guvernării Antonescu, în „Vertical”, din 7 martie 2012.

[6] Ibidem.

[7] Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937), Craiova, Editura Sitech, 2011., p. 135, 149.

[8] SJAN Gorj, Fond Prefectura jud. Gorj, dos. 13/1942-1943, f. 97.

[9] Ibidem, f. 197, 198.

[10] Boris Marian Mehr, Să nu-i uităm niciodată pe Drepții  Popoarelor, în „Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Site”, din 6 octombrie 2008, http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html.

[11] Uli Friedberg-Vălureanu, Un licăr în beznă, în „Bună dimineaţa Israel”, an II, nr. 13, din 28 iunie 2011, ediţie electronică.

[12] http://www.yadvashem.org/righteous/home_righteous.htm

[13] Ibidem.

[14] Eva Galambos, Românii şi drepţii între popoare din România, din 4 noimebrie 2012, în „Acum.TV”, ediţie electronică, http://www.acum.tv/articol/60528/.

[15] Ibidem.

Pe urmele lui Badea Cârțan, la Sinaia

În urmă cu 120 de ani, Badea Cârțan, celebrul personaj al istoriografiei românești, ajungea la Târgu-Jiu, fiind fotografiat chiar lângă clădirea actualului Colegiu Naţional „Tudor Vladimirescu”, pe atunci Gimnaziul Real abia inaugurat. În acest an i-am adus și noi un modest omagiu, la Sinaia, acolo unde din 1911 își doarme somnul de veci „visând întregirea neamului său”.

Gheorghe Cârţan a fost reţinut de istorie ca un simbol al unităţii naţionale ca urmare a faptului că le-a adus conaţionalilor din Ardeal nenumărate cărţi din Vechiul Regat sau din străinătate.

Cărţile de istorie au reţinut faptul că „timp de peste 30 de ani a trecut Munţii Carpaţi urcând şi coborând cu desagii mari şi grei încărcaţi de cărţi româneşti, adunate din vechea Românie. Ţinând seama că în epoca amintită cartea nu era la îndemâna oricui, oricine îşi poate da seama de munca uriaşă pe care a trebuit s-o depună acest ţăran entuziast şi modest, spre a le răspândi în satele ardelene…”

În copilărie şi tinereţe a păscut turma de oi a familiei sale, loc unde se întorcea de fiecare dată din marile sale călătorii de la Roma, Viena sau din România. Avea în jur de 30 de ani când se va înrola voluntar în armata română în Războiul de Independenţă. După 1881 va fi mereu pe drumuri, el ajungând în Italia, Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Turcia, chiar şi  până la locurile sfinte de la Ierusalim.

Povestea celor trei călătorii la Roma o aflăm chiar de la el. Badea Cârţan spunea în ziarul „Poporul Românesc” că: „Într-o bună dimineaţă, ce-mi trăzneşte p-în cap, zic: mă Cârţane, tu trebuie să te duci drept la Roma, să vezi cu ochii cine a fost moş-to şi strămoş-to. Şi dusu-m-am! Douăzeci de zile-n cap am mers pîn la Viena şi de aici alte douăzeci şi trei pîn la Roma”.

În revista „Amicul Tinerimii” de la începutul secolului XX găsim amănunte  despre vizita la Târgu-Jiu a lui Badea Cârţan, ţăranul autodidact din ţinutul Făgăraşului. După vizita la Roma unde a dormit la soclul Columnei lui Traian, în haine ciobăneşti, Badea Cîrţan a venit la Târgu-Jiu în 1898, vizitând inclusiv Gimnaziul Real unde era director Iuliu Moisil. De fapt acestuia îi datorăm ideea imortalizării vizitei într-o fotografie pe scările instituţiei.

Vizita nu a fost deloc întâmplătoare, la Târgu-Jiu se tipăreau foarte multe cărţi care îi erau necesare dincolo de Carpaţi. Iuliu Moisil era un ardelean care se stabilise în reşedinţa Gorjului iar aceste meleaguri jucaseră un rol important în istoria naţională prin Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Christian Tell ş.a., aşa cum Badea Cârţan ştia foarte bine.

În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.

Despre globalizare și ștergerea identităților naționale

Globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

La o scară macro vorbim despre sisteme economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, traversând un trend descendent. Globalizarea presupune, în același timp, o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar, printr-o analiză atentă, se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Vorbind despre acestea din urmă, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii. Se vorbește foarte mult, astăzi, despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursul său, liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, scotea în evidență, de exemplu, în mod voluntar, carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi, acestea se estompează și voit sunt șterse, în accepțiunea sa, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.

Până la un punct, putem accepta remarcile sale, în care subliniază că specificul național, cultural, sub aspectul tradițiilor, poate dispărea, în dorința aceasta de uniformizare europeană și firesc, liderul rus nu vede cu ochi bun acest aspect, prin crearea unui bloc compact sub natură național-cultural, Europa cunoscând o bipolarizare accentuată: U.E. versus Rusia.

Între comunism și capitalism, rămășițele unei foste țări bogate

Despre economia din România înainte de ‛89 și despre rămăşiţele care au dispărut cu desăvârşire în momentul când ţara noastră a fost integrată în Uniunea Europeană, am tot citit fie tangențial, în diverse articole sau studii, fie într-o serie de lucrări de specialitate, fiindu-mi greu să accept că perioada comunistă reprezintă doar o pată neagră pentru economia românească.

Unde a greșit Nicolae Ceaușescu, atunci când România, până în 1982, a fost singura țară comunistă care obținuse credite de la Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), dar și de la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (organizație sovietică)? În 1983, un raport al F.M.I. sublinia necesitatea unor „schimbări profunde în sistemul financiar al României”. Iată cum istoria se repetă, iar țara noastră se împrumută și astăzi, deși avem o grămadă de specialiști în economie capitalistă. Sau poate asta înseamnă capitalismul (sic!), dar nu am înțeles noi mecanismele sale reale. Știți care a fost reacția lui Nicolae Ceaușescu în fața directivelor impuse de F.M.I.? Rambursarea înainte de termen a datoriei externe, socotită ca o prioritate de stat.

Prin comparație, nu știu ce s-ar putea spune despre economia capitalistă a ultimilor 28 de ani în România, când, spre exemplu, în industrie, o evidență a fabricilor în funcție astăzi, numeric nu ar depăși probabil 5% din totalul existent în 1989, puțin peste 1000 de unități. Sau asta înţeleg marile puteri ale U.E. când vorbesc despre economia din ţări precum România, ca fiind la „recuperare intensivă”? Vehicularea unui singur concept: privatizarea, care în teorie ar fi adus retehnologizarea și reintrarea pe piață, dar în practică nu a însemnat altceva decât lichidarea unităților (fabricilor), vânzarea utilajelor la fier vechi și eliberarea terenurilor aferente, acaparate rapid de investitori din alte țări.

De prea mulți ani, fie la putere, fie în opoziție, politicienii români au închis ochii, fără a uita să strângă în mână, mai tare, punga şi averea căpătuită de pe spinarea celor mulţi şi tot mai săraci. Acestora din urmă li s-a impus să strângă doar cureaua, așa cum s-a întâmplat și în 1983, iar istoria iată s-a repetat. Diferența între comuniști, tehnocrați sau politicieni români de astăzi? Rămâne să o constatați în continuare.

România se împrumută astăzi în stânga şi-n dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, ne-au afundat în datorii, dar continuă să încerce să ne convingă că direcţia României este cea corectă.

INEDIT: Fotografii cu desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului din Gorj

Între anii 1925-1930, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor, nimeni altul decât nepotul deputatului gorjean Dincă Schileru, descoperea câteva picturi rupestre, a căror publicare avea să facă subiectul unor dezbateri aprinse.

La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peșterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopșor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” și reprezintă „imagini antropomorfe și zoomorfe, desene geometrice și simboluri solare”.

În ultimii ani s-a scris, în general fără o sumară verificare a surselor de documentare, despre manifestările artistice preistorice din județul Gorj: desenele rupestre. Pe foarte multe site-uri care promovează turismul din Gorj, desenele rupestre de la Runcu, de pe Cheile râului Sohodol, constituie veritabile atracții, pentru curioși. Dezamăgire cruntă însă! Desenele rupestre de aici nu sunt de găsit…

De la academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor, la abatele francez Henri Breuil

După ce a copiat desenele și gravurile, reputatul arheolog cu origini gorjene le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului și a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peșteri, împreună cu profesorul Marton Roska.

Răspunsul abatelui a aprins speranțele că reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile și gravurile din Spania și Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.

Imagini zoomorfe vechi de mii de ani

Exista însă în desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului o aură de mister. În afară de C.S. Nicolăescu-Plopșor, nu a mai văzut nimeni picturile și gravurile rupestre de pe Cheile Sohodolului, sau aproape nimeni. Practic nu exista nicio dovadă a existenței lor, în afara mărturiilor și reproducerilor lui C.S. Nicolăescu-Plopșor. În repetate rânduri chiar, în ultimii ani, specialiștii români au căutat desenele rupestre indicate de acesta, fără a le da de urmă. Se pare totuși că unul dintre cercetătorii locali, prof. Grigore Smeu a reușit să identifice presupuse desene rupestre publicând și un studiu în această direcție.

Personal, am căutat sistematic desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului, începând cu vara anului 2011, fără a le da de urmă. În 2017 însă, însoțit de prietenul Valentin Diaconescu, am ajuns la nord de satul Runcu, acolo unde se crede că ar fi fost Lunca cu Pruni, despre care scria C.S. Nicolăescu-Plopșor, în anii ʽ30. Locul indicat coincide cu unul dintre versanții Cheilor Sohodolului, aici identificând reproducerile distinsului savant în urmă cu 90 de ani în „Arhivele Olteniei”, alături de alte imagini antropomorfe și zoomorfe, desene geometrice și simboluri solare de vârstă neo-eneolitică.

În aceste zile am întreprins o nouă vizită pe Cheile Sohodolului, realizând și câteva fotografii la misterioasele desene rupestre care își leagă numele de C.S. Nicolăescu-Plopșor. Puse în valoare, acestea pot deveni una dintre atracțiile istorice ale Gorjului!

 

România Centenară

În semn de recunoștință pentru cei ce n-au pregetat să-și jertfească tinerețea, visele și viitorul pentru patrie și neam: „Au căzut la datorie, apărând glia lăsată moștenire de Burebista și Decebal. Noi și Munții Predealului mereu îi vom plânge. Etern le vom aprinde o lumină în suflet și un gând pios, mereu se va îndrepta spre ei!
(Cimitirul Internațional al Eroilor din Predeal, 19 august 2018)

20180818_111546