În urmă cu 168 de ani, se năștea la Târgu Jiu, generalul care a condus Armata I Română în timpul Primului Război Mondial.
Generalul Ioan Culcer s-a născut în ziua de 29 iulie 1853, la Târgu Jiu, fiind al patrulea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi al Anicăi Otetelişanu. A ales cariera militară încă de tânăr ca absolvent al Şcolii Militare şi locotenent în Războiul de Independenţă. După războiul din 1877-1878 îşi va continua studiile la Şcoala Politehnică din Paris şi Şcoala de Aplicaţie de la Fontainbleau. A promovat fiecare grad militar şi funcţie până la cea de inspector general al Armatei Române.

În timpul Primului Război Mondial el va fi numit la început la comanda Armatei I. Încă din 1914 fusese unul dintre cei care militaseră pentru neutralitate deoarece cunoştea situaţia dezastruoasă a armatei, slab echipată şi înarmată, dar cu toate acestea stătuse totdeauna departe de patimile politice. Până şi participarea noastră la război fusese văzută diferit de generalul gorjean, el militând pentru o ofensivă în sud, o joncţiune cu grecii şi englezii şi o apărare pe Carpaţi până la marele moment. „Concepţia sa militară nu a fost însuşită, dar s-a văzut că nu greşise când anticipase că România nu putea lupta pe două fronturi cu doar 600.000 de soldaţi”. În toamna anului 1916, a fost retras de la conducerea Armatei I, în locul său fiind numit generalul Ion Dragalina. După război a intrat în politică, fiind ministru și senator din partea Partidului Poporului, condus de gen. Alexandru Averescu, precum și președinte al Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere.

🇷🇴 În cartea sa „Recenzie asupra Istoriei Războiului pentru Întregirea României”, apărută la Imprimeriile „Independența” din București, la un an după moarte, generalul Ioan Culcer își exprima nemulțumirea față de afirmațiile celor care susțineau că ofițerii români au dat „probe de incapacitate vădită”.
Bătrânul general îi numește, ironic, pe ofițerii francezi veniți pe frontul românesc „noii dascăli”, afirmând cu autoritate că „înaintea războiului mondial nu se făcea mai mult în Franța decât la noi și pot să adaug, că la noi era mai bine, de oarece infanteria noastră avea uneltele portative pe oameni, ceea ce nu exista în Franța. (…) Practica războiului dus din 1914 până în 1916, i-a învățat însă de la vrăjmaș multe lucruri noui, pe care doctrinele și principiile profesate în școli, nu voia să le admită; doctrine greșite, despre care am scris combătându-le. Din ceea ce scriu rezultă că ofițerii noștri aveau înainte de războiu, toate cunoștințele tactice și tehnice practicate în Franța.”

Ioan Culcer devine vehement în unele pasaje ale cărții sale, subliniind că „nu admite ca ofițerii noștri să fie defăimați, numai ca să fim plăcuți aliaților noștri” . El critică și ordinele primite de la Marele Cartier General, în toamna anului 1916, care „în absolută necunoștiință de situațiunea reală, ordona să lase la Jiu numai 6 batalioane, în timpul când vrăjmașul era gata să spargă poarta de la Jiu, cu patru divizii de infanteria și valerie.”
Intenția generalului de a scurta frontul armatei, retregându-se pe linia Oltului, bine fortificată, în vederea organizării unei apărări serioase, nu a fost împărtășită de Marele Cartier General, care a răspuns că „nu admite să se vorbească de retragere” .
Din păcate, generalul Ioan Culcer nu se înșelase, iar Muntenia și Dobrogea au fost în scurt timp ocupate de către armatele Puterilor Centrale.

Cu toate că unii istorici, chiar locali, s-au grăbit să susțină progermanismul generalului gorjean, acesta își exprimă profunda admirație pentru Franța: „Păstrez pentru dânsa toată recunoștința mea, fiindcă în Franța mi-am complectat studiile. În sfîrșit păstrez pentru camarazii mei de școală francezi, aceeași iubire și considerațiune pe care am am avut-o tot timpul cât am trăit între dânșii”, dar nu ezită să afirme răspicat că „demnitatea mea națională îmi impune ca, atât cât voiu trăi, să pun întotdeauna înainte țara mea, astfel cum sunt sigur, că ar face orice francez, care s-ar găsi în aceeaș situațiune. Voiu avea același curaj acum, sprijinit pe fapte și acte oficiale, să spun adevărul, descriind jertfele și greutățile ce s-au impus țărei și armatei române, fără folos, pentru interesul general al războiului mondial”.

În toamna anului 1928, în Cimitirul Eroilor de la Târgu Jiu, generalul Ioan Culcer a fost înmormântat cu onoruri militare. Generalul de divizie pe care istoria l-a nedreptățit, își veghea de acum eroii de la Jiu.
În cuvântarea rostită la înmormântarea generalului gorjean, în numele Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere, generalul Alexandru Lupașcu-Stejar a evocat personalitatea celui născut în anul 1853, la Târgu-Jiu, cu studii la Paris și școală superioară la Fontainebleau. „Dotat de natură cu o inteligență sclipitoare – afirma gen. Lupașcu Stejar – cu o memorie prodigioasă și cu o mare putere de muncă, studiile sale superioare îl consacră ca cel mai instruit și mai cult ofițer de geniu al armatei române, din generația lui.”

Generalul Lupașcu-Stejare nu a uitat nedreptatea făcută generalului Culcer, în toamna anului 1916 și retragerea conducerii armatei I-a, din subordinea sa. „În fața mormântului tău deschis, noi, foștii tăi elevi, și subalterni, noi bunii tăi camarazi, cari te-am cunoscut foarte bine, cari am învățat foarte mult de la tine, cari am cunoscut înaltele tale însușiri și virtuți ostășești și civile, frumoasa, curata și demna ta viață, ce a făcut să mori sărac, dar cu sufletul curat ca roua dimineței și senin ca azurul cerului, cari știm perfect de bine că o retragere tactică executată la momentul oportun, în scop de a economisii forțele, de a evita sacrificii inutile și chiar dezastruaose, echivalează cu un succes, îți strigăm din adâncul conștiinței noastre: Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil și viteaz, ai fost un general mare și glorios al țărei și al armatei tale, ai fost un mare nedreptățit, ai fost victima capacităței tale însă-ți și a celor cari nu te-au înțeles, dar fii liniștit, dormi în pace somnu-ți de veci, căci fără îndoială, istoria armatei și a țărei tale, obiectivă, imparțială și dreaptă, o va recunoaște și mărturisii.”
La scurt timp după moartea sa, a fost dezvelit și un bust de bronz, operă a sculptorului Oscar Severin, înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, cu cod LMI GJ-IV-m-B-09481. Generalul Ioan Culcer își găsise în sfârșit liniștea, între ai săi. După anii ’90, bustul generalului a fost furat de pe soclu și în urmă cu doar câțiva ani a fost turnat un nou bust.

Postum generalul Culcer împarte soarta altor sute de mii de eroi români uitați în glia țării pentru care au luptat. Deși unora dintre ei le-au fost închinate busturi sau opere comemorative de război, astăzi mai mult sau mai puțin îngrijite, autoritățile, societatea civilă, își amintesc de ei rar, la sărbătoarea Eroilor, făcând paradă cu flori, coroane și tricolor prins în piept, fără să poarte în suflet vreo fărâmă de demnitate națională. Nu vă uitați eroii. Ei sunt trecutul, prezentul și viitorul neamului românesc!

andreipopete.com

Se afirma pertinent la un momendat, că istoria „are prostul obicei să se repete”. Nimic mai corect, doar dacă istoria nu este aceeași. Iar în cazul partidelor noastre politice, în ciuda primenirilor la față, a schimbărilor de lideri, mesaje și direcții politice, ceva a rămas neschimbat: România!

Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România educată”. În ciuda previziunilor favorabile în care lideri de ocazie caută să ne convingă că direcția țării este una bună, imaginea de ansamblu nu oferă certitudini.

Reafirm, nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând, de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Astăzi, România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi, în timp ce strângem la subraț proiectul de țară, pentru că suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

Astăzi, când se împlinesc 83 de ani, de la intrarea în Pantheonul neamului românesc a celei care a fost prima și ultima regină a României Mari, prin trecerea Sa la cele veșnice, i-am căutat Reginei Maria urmele pașilor prin locurile din Gorj, purtate în suflet. La Mănăstirea Polovragi, loc unde găsești istorie, credință, cultură și liniște sufletească, Regina și-a aflat duhovnicul, pe stareţul Corneliu Săbăreanu, în urmă cu mai bine de un veac.

În cartea „Ţara mea”, tipărită în anul 1916, Regina Maria mărturisea: „Nu cred că există un loc mai frumos situat ca Polovragiul! (…) Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal şi vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de feregeşi de clopoţei de pădure, cari-şi pleacă fragedele capete în suflarea uşoară a vântului. Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură şi de înnălţime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, răpede le şterge. Singuratece şi bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtăşeşte acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. (…) Zidurile sunt înalte și albe, (…) forma și stilul sunt perfecte. Nici o aşezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovragilor. Mănăstioara veche e cuibărită, chiar la picioarele munţilor, ca o pasăre uriaşă, ascunsă între pomi. Şi aici, ca şi la Hurez, zidurile sunt înalte şi albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, deşi biserica în cuprinsul ei, nu e în nici o privinţă mai puţin frumoasă: forma şi stilul sunt tot aşa de perfecte, zugrăveala tot aşa de potrivită şi de bogată. Aici, în locul brazilor întunecaţi, o cărare de cireşi ce duce la clopotniţa pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru. Ultima dată, când am fost acolo, cireşii erau în floare, şi atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zapadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoţei, şi, strecurându-mi privirea prin uşa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcaşului o ceată de ţerani în albe veşminte, stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfăşura, dar îmbrăcămintea albă a bărbaţilor şi maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca nişte pete largi de lumină. Cuvintele nu pot descrie minunata armonie a acestor interioare de biserici, cărora veacurile le-au atenuat culorile, și unde chiar și astăzi mulțimea adunată în fața iconostasului auriu nu are nimic din trivialitatea maselor de oameni ce se îngrămădesc să vadă familiile regale.”

Ca un aspect interesant, să spunem că Regina Maria a asistat aici, la Mănăstirea Polovragi, așa cum își notase în jurnal și la o slujbă neobișnuită: „Nimeni nu-mi aştepta sosirea. Aşa încât, am putut să mă strecor nevăzută în biserică, şi atunci am fost martură a ciudatei privelişti pe care stau să v-o spun. Era o zi de serbătoare; şi se făcea un fel de slujbă, pe care, la început, mulţimea mă împiedeca să o văd. Ţeranii erau în haine de Duminecă, bărbaţi şi femei, purtând asprele veşminte de lână albă care deosebesc ţinutul: maramele de pe capul femeilor erau tot aşa de fără pată ca şi zăpada căzută de curând. Răzbătând prin mulţime, pe scările altarului am zărit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu faţa de stafie, galbenă ca pergamentul, o femeie tânără cu un aşa de slăbit trup, de părea un leş toată viaţa semăna să i se fi strâns în ochi, cari, mari şi plini de vedenii, se uitau speriaţi la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni. Preotul era aproape un uriaş, cu un patrafir lung fluturând pe veşmântul roşu cu flori de aur. Îşi depărtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, şi greutatea stofei era aşa de mare, de părea că zdrobeşte trupul ei fraged! Câteva bătrâne în veşminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa, boscorodind rugăciuni cu ascuţite glasuri de plângere, bătând lespezile cu fruntea şi aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferinţe, de parcă ar fi vrut să smulgă de la dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse asemenea cu morţii…Un cerc de credincioşi stătea în jurul acestui grup straniu, şi, cu o nelinişte care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte faţa femeii. În cămăşi albe, toţi ţineau făclii în mână; tăcuţi şi palizi, şi ei ar fi putut să fie un sobor de stafii…Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că porunceşte duhului celui rău să părăsească trupul pe care aşa de grozav îl chinuia. Ţinută ca de un farmec, m-am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobişnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, şi mi s-apărut ca şi cum deodată m-aş fi trezit dintr-un vis urât.”

• * *

În apropierea Mănăstirii de la Polovragi și a Peșterii lui Zalmoxe, pe o potecă ce șerpuiește în munte, preț de 20 de minute, se găsește o altă peșteră, cea a duhovnicului Reginei Maria, starețul Cornel Săbăreanu. În amintirea lui și a trecerii Reginei României Mari prin aceste locuri, de curând a fost sfințită o frumoasă troiță.

Astăzi, gândurile noastre se îndreaptă spre cea care, în testamentul spiritual lăsat poporului român, mărturisea: „Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine va veţi aminti deoarece v’am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţă că v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”

„Nu avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituţiune şi o dinastie la care ţinem. […] Respingem încercările de a reduce rolul înalt al suveranului la acel al unui preşedinte vremelnic de republică, mărginit la subsemnarea şi sancţionarea decretelor, respingem forma republicană şi, mănţinînd neatinse toate prerogativele şi toate mărginirile constituţionale ale puterii domnului, cerem totodată cea mai deplină şi cea mai largă întrebuinţare a dreptului suveran de veto, atunci mai ales cînd miniştri şi Camere, în înţelegere, calcă Constituţia. În rezumat, respingerea a tot ce este republică, mai mult sau mai puţin deghizată, şi conservarea Constituţiei cu monarhia constituţională ce avem, iată statornicele noastre principii.” (Mihai Eminescu, „Timpul”, 1878)

Pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu avea să fie îngropat la umbra unui tei din Cimitirul Bellu. Au trecut de atunci 132 de ani. S-au uitat și principii și oameni care au crezut în România și în destinul acestui neam.

România nu parcurge doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluții.

Ce sunt de fapt acțiunile de la nivelul conducerilor instituţiilor excesiv politizate ale României? Soluţiile de compromis ale politicienilor dezinteresați de România și soarta românilor în general, dar preocupați de propriile interese. România se prăbușește în fiecare zi sub dominația unei clase politice corigentă în fața valorilor naționale, a principiilor și responsabilității asumate.

România crapă și vouă vă arde de alegeri! Unii țin de scaune, alții vor să le ia locurile! Sunteți toți la fel! Piese nefericite ale unui puzzle numit generic: România de azi! Cereți amânarea alegerilor, dacă vreți să mai aibă cine să vă voteze!
Lipsa locurilor la ATI face victime: Un bărbat din Mediaş, infectat cu SARS-CoV-2, a murit sperând că se va elibera un pat de Terapie Intensivă. Primul caz! Vor urma și altele!
Ghinion! Și de data asta parcă nu-l mai aud doar pe KWI, ci pe voi toți, aspiranții la un mandat în Parlamentul unei țări cu politicieni căzuți la examenul de bun simț!

Pe 25 martie 2020, România înregistra 144 noi cazuri de COVID-19! Ni se transmitea ferm: „Stați acasă, dacă vă pasă!”. S-au dat amenzi bătrânilor ieșiți din casă să își cumpere o pâine. România se afla în Stare de urgență militară!

Au trecut de atunci 6 luni!

Pe 24 septembrie 2020, România a înregistrat 1.639 de cazuri noi de persoane infectate cu SARS-CoV-2 (COVID-19). Ni se transmite: „Mergeți la vot, dacă vă pasă!” Partidele politice umblă din poartă în poartă cu promisiuni de 2 lei. România se află în campanie electorală!

Ce a făcut guvernul României și clasa politica în cele 6 luni de pandemiei!?

Uite de asta NU MERG la vot! Că suntem luați de proști de un Guvern și o clasă politică incompetentă!

Ministrul Sănătății a spus că cetățenii cu temperatură vor avea voie în secțiile de votare, cu prioritate! La supermarket nu au voie, nici la teatru!

Doi lei costă masca pe care orice român trebuie să o poarte pentru a putea să își exercite duminică, 27 septembrie, dreptul de a vota!

Eu nu mai dau 2 lei pe promisiunile voastre, pe incompetența și bătaia de joc! Nu ne mai luați de proști!

În anul 1919, în timpul regelui Ferdinand I, Legea pentru Conservarea și Restaurarea Monumentelor Istorice, printre dispozițiile mai importante, prevedea la art. 5 că „orice păzitor care va lăsa să se distrugă, mutileze sau înstrăineze un monument sau un obiect aflat în paza lui, va fi pedepsit cu închisoare de la 8 zile până la 3 luni sau cu o amendă dela 10 – 500 lei, sau cu amândouă pedepsele împreună.”

Pentru că un astfel de articol lipsește din actuala Lege, autoritățile care au lăsat să se distrugă sau pur și simplu să dispară cu totul monumente istorice în ultimii ani, stau fără grija că vreodată vor fi trași la răspundere pentru dezinteresul manifestat față de patrimoniului istoric național.
Pentru premeditare, rea credință, sau nepăsare, nu este prea târziu nici astăzi să răspundă în fața legii, doar că legea în loc să protejeze monumentele istorice, îi apără pe cei care au făcut mult rău și prea puțin bine pentru soarta patrimoniului național.

În urmă cu 80 de ani, la 6 septembrie 1940, Mihai I devenea pentru a doua oară rege al României, depunând jurământul de credință.

„Jur credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României. Așa să-Mi ajute Dumnezeu!”

Nihil Sine Deo!

Astăzi, când scriem aceste rânduri despre ultimul rege al României, Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet!
După ce tatăl său, Carol al II-lea, a renunţat la prerogativele de moştenitor al tronului, în ianuarie 1926, Mihai I a devenit moştenitor al familiei regale. La moartea bunicului său, regele Ferdinand (1927), Mihai a fost proclamat rege, dar prerogativele sale, fiind minor, erau îndeplinite de o regenţă.

Realitatea este că această perioadă a regenţei (1927-1930) a reprezentat una dintre cele mai dificile etape din istoria monarhiei. După revenirea lui Carol al II-lea în ţară (iunie 1930) şi proclamarea sa ca rege al României, regenţa a fost dizolvată, iar Mihai a devenit Mare Voievod de Alba Iulia (1930-1940).

Ascensiunea Germaniei în Europa şi pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940 au determinat abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai redevenind rege, la 6 septembrie 1940. Prerogativele sale erau însă formale, adevăratul „Conducător” al statului fiind Ion Antonescu.

A doua domnie a regelui Mihai a început aşadar în condiţii dramatice, într-o Românie „ciuntită din toate părţile”, într-o Europă în război. Prerogativele sale fuseseră drastic limitate, întreaga putere executivă aflându-se în mâinile lui Ion Antonescu şi a guvernului său compus, la început, în mare parte din membrii Mişcării Legionare, apoi din militari.

La 23 august 1944, în faţa refuzului de a încheia imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite, regele Mihai a dispus arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României din războiul dus alături de Axă.

Chiar şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, caracterul monarhiei, în România, a rămas unul protocolar, aceasta fiind menţinută de comunişti din considerente strategice.

Regele Mihai I nu a putut să împiedice comunizarea ţării, cu atât mai mult cu cât Marile Puteri hotărâseră ca România să intre în sfera de influenţă sovietică. A încercat să se opună, o formă de protest fiind şi greva regală din 1945-1946. În anul 1947, România era de altfel singura ţară din zonă care mai păstra instituţia Monarhiei, iar Mihai I reprezenta „unicul obstacol” în calea comunizării depline a ţării.

La 30 decembrie 1947, lipsit de sprijin extern, regele a abdicat sub ameninţare, renunţând la tronul României „în numele său şi al urmaşilor”. Monarhia a fost desfiinţată, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, România a fost proclamată Republică.

Clişee precum „Mihai I – regele marionetă” sunt astăzi bine cunoscute din cărţile de istorie, însă ultimul rege al României a fost înainte de toate „un monarh constituţional”, într-o vreme în care Europa era dominată de principii care astăzi sunt greu de acceptat.
Să credem că toate conjuncturile i-au fost potrivnice, este de asemenea greu de conceput, dar regele Mihai I nu poate să rămână decât… un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet!

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Atunci când deții resurse, dar ele nu îți mai aparțin ție ca țară, pentru că trebuie să te supui unor directive impuse, se numește, din perspectiva unora desigur, fie capitalism, fie globalizare, fie mondializare, pentru binele general. Eu mă alătur însă celor care numesc asta, așa cum este și în cazul României, colonizare.

Poate analiștii economici sunt mulțumiți că la nivelul Uniunii Europene se arată că, în acest an, în plină pandemie România a avut o evoluție bună în special datorită îmbunătățirii semnificative a cheltuielilor de consum, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară preponderent dependentă de consum. Da! Am avut cea mai bună creștere economică din Europa, în fața Italiei, Spaniei, chiar și a Germaniei. De ce? Pentru că în timp ce în aceste țări principalele motoare economice sunt industria și agricultura, grav lovite de criza generată de pandemie, României i s-a trasat funcționarea unui singur motor economic: consumul. Iar Românii au consumat!
Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii, România a avut o industrie care de bine, de rău, performa, apoi bucată cu bucată, totul a ajuns la fier vechi, precum și un important sector agricol.

Să ne mire că până la criza generată de Covid-19, în materie de stimulare a exporturilor, România mergea bine, după declarațiile unora? Exporturile româneşti au cunoscut ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu a pus pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportam mărfuri cu valoare adăugată mică și importam produse cu valore adăugată ridicată. De pildă, anul trecut ne găseam pe primul loc în Europa la exportul de grâu, dar continuam să importăm făină. Sau exportăm lemn brut, chiar și pe perioada stării de urgență, s-a întâmplat acest lucru și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum să nu mergă bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii”, cultivând mere, pere sau castraveţi, dar exportând banane? Și astfel de exemple avem în fiecare domeniu de activitate din România anului 2020. Cea mai mare cantitate la import în aceste luni este la miere și produse lactate, în timp ce apicultorii și fermierii români se zbat să supraviețuiască!

Vina pentru situația în care România a ajuns mai ceva ca în perioada secolului al XVIII-lea, nu o poartă pe umeri doar guvernele Orban, Dăncilă, Tudose, Grindeanu, Cioloș sau Ponta, ci și nume precum: Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Isărescu, Năstase, Tăriceanu sau Boc. Alături de ei sunt alte câteva sute de miniștri, unii mai cunoscuți, alții nebăgati în seamă, dar cu toții bine intenționați fie pentru propriul interes, fie pentru cel general. Căci până și binele general poate fi interpretat în funcție de care parte privim: stânga, dreapta, centru stânga, centru dreapta, centru sau… nici stânga, nici dreapta, nici nimic. Țara a fost vândută bucată cu bucată, de la resurse naturale, până la cele umane. Astăzi, ceea ce se strigă din toate părțile este rezultatul democrației prost înțeleasă și de unii și de alții, iar în acest caz vina nu o mai poartă doar politicienii. Pentru binele general, al nostru, al românilor, nu a mișcat nimeni măcar un deget. Mâine s-ar putea să fie târziu.

Deşi am avut suficiente alternanţe la guvernare în ultimii 30 de ani, democraţia românească în loc să se consolideze, dă semnele unei crize generale fără precedent. Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice este la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care să furnizeze stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni incapabile să transmită mesaje coerente, unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale.

Nimic nou până aici, veţi spune. Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de pieţe dezordonate aflate în goană după profituri mincinoase, constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor capitaliste din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni.” Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic.

Suntem parcă prea dezamăgiţi de actuala clasă politică şi de sistemul care a împins România într-o criză generală. Afirmam că nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Ce sunt de fapt schimbările la nivelul conducerilor instituţiilor excesiv politizate ale României? Soluţiile de compromis ale politicienilor dezinteresați de România și preocupați doar de propriul buzunar. Lipsesc valorile, principiile și responsabilitatea. România se prăbușește în fiecare zi sub greutatea bocancilor clasei politice!

Oraşul Târgu-Jiu a fost unul dintre primele oraşe din ţară ocupate de către armatele germane şi austro-ungare, suferind din prima jumătate a lunii noiembrie 1916, o ocupaţie dură timp de doi ani. În această perioadă populaţia oraşului a avut de îndurat, pe lângă rigoarea autorităţilor germane, grele lipsuri, rechiziţii de alimente, materiale, obligaţia de a-i încartirui pe soldaţii şi ofiţerii germani şi austro-ungari, cenzură etc.

Cu toate acestea, așa cum se arată într-o adresă din data de 21 august 1917, un grup de intelectuali ai orașului „au luat frumoasa inițiativă de a deschide în localul Gimnaziului (din Târgu-Jiu – n.n.) un curs pregătitor de cele patru clase secundare pentru elevii carii și-au arătat dorința că pot face examen integral de o clasă secundară, fiindcă s-au mai pregătit aparte în familie, cât și pentru cei care au rămas coringenți (…)”.
Cu aprobarea autorităților germane, gimnaziul a început să funcționeze din data de 1 august 1917, la cursuri înscriindu-se, la toate clasele (I-IV), un număr de 140 de elevi.
În fondurile Serviciului Județean Gorj al Arhivelor Naționale am identificat orarul gimnaziului pentru anii 1917-1918. Elevii studiau limba română, limba franceză, limba latină, limba germană, matematică, geografie, zoologie, geologie, caligrafie, religie, botanică, fizică, chimie, higienă, muzică, gimnastică, desen, dar și două ore de istorie la fiecare clasă.

SJAN Gorj, Fond Liceul „Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu, dos. 130/1918, f. 9, 79.

Butic.TransaTravel.ro se deschide sâmbătă, 11 aprilie 2020, cu cele mai proaspete produse românești! Fermierii români produc hrană indiferent de vreme și vremuri! 

Primul magazin online, butic.transatravel.ro, cu produse direct din fermă urmează să fie lansat sâmbătă, 11 aprilie 2020 și este un produs AGRICOOP. Vor fi comercializate produse lactate, legume, carne, fructe, miere, dulcețuri, conserve și alte preparate, toate naturale, făcute de fermieri cu produsele din propria gospodărie, după rețete vechi. Unora vă vor aminti de gustul copilăriei, iar alții vor înțelege acum la ce se referă părinții lor atunci când vorbesc despre mâncarea de la țară.
Comandați produsele de pe site și ele vor ajunge la voi acasă! (expert afaceri în agricultură Marinela Strîmbulescu)

Vă așteptăm! 🍀

🚩 La 4 aprilie 1944, în urma bombardamentelor americane asupra Bucureștiului numărul oficial al victimelor a fost de 2.942 de MORȚI şi 2.416 RĂNIȚI.

🇷🇴 În București NU EXISTĂ niciun monument dedicat acestor victime, în schimb aviatorilor americani li s-au ridicat în ultimii ani două monumente. În timp ce ei, americanii, își amintesc de eroii lor, noi continuăm să ne târâm în genunchi prin colbul unui prezent cu iz de servilism, uitând trecutul și acceptând prea ușor statutul impus de către cei care își cunosc mai bine decât noi interesele.

🇱🇷 Cu un an înainte de bombardarea Bucureștiului, aviația americană pierdea la Ploiești 310 aviatori. Operațiunea „Tidal Wave” este unul dintre cele importante momente istorice din trecutul Ploieştilor.
Al Doilea Război Mondial a început cu o întârziere de doi ani pentru ploieșteni, la 1 august 1943, când aviația americană întreprinde primul atac masiv asupra orașului. La acea vreme, Ploieștiul furniza o treime din petrolul necesar mașinii de război germane. Din acest motiv, orașul a devenit ţinta preferată a bombardamentelor aliaţilor anglo-americani, cu precădere în decursul anului 1944.
În ciuda faptului că Ploieştiul beneficia de o puternică apărare antiaeriană, americanii mizează pe un atac surpriză, de la mică altitudine, cu bombardiere B-24 Liberator asupra facilităților petroliere ale orașului. Decolând de la baza aeriană din Benghazi, Libia, escadrilele de avioane urmau să parcurgă în formaţie compactă o distanţă dus-întors de peste 3000 de km. Avea să fie cel mai lung raid de bombardament de până atunci.
La scurt timp după decolare, formaţia este detectată de staţiile radar germane şi urmărită în drumul său spre Ploiești. La apariția ei pe teritoriul României, apărarea antiaeriană aflată sub comanda colonelului german Alfred Gerstenberg, îi înfruntă pe americani, la Ploieşti, Câmpina şi Bucureşti.
La finalul zilei, bilanţul este catastrofal pentru americani. Din 177 de bombardiere care au decolat în zorii zilei de la Benghazi, 53 de avioane au fost pierdute, doborâte deasupra României sau scufundate în Marea Mediterană. 310 aviatori americani şi-au pierdut viaţa și 108 au fost luaţi prizonieri. Majoritatea rafinăriilor ploieștene au rămas neatinse, iar cele lovite îşi vor reveni în numai câteva săptămâni. Raidul aerian nu și-a atins scopul deoarece nu s-a înregistrat o micşorare a capacităţii globale de producţie și rafinare a petrolului.
Aceasta misiune a însemnat cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite ale Americii într-o bătălie aeriană, mai târziu americanii numind această zi „Duminica Neagră”. Printre aviatorii americani, Ploieştiul devine cunoscut drept „Cimitirul bombardierelor”. Operațiunea „Tidal Wave” a fost decorată de partea americană cu cinci Medalii de Onoare și mai multe Distincții pentru Servicii Deosebite decât debarcarea în Normandia. Americanii nu au uitat și pe data de 4 aprilie 1944 au bombardat mai multe zone civile din București.

🚩 Se spune în istorie: A nu uita, pentru a nu repeta! NOI DE CE UITĂM?!?
Ei, americanii, știu să își cinstească eroii. Noi, românii, ne-am tot uitat spre vest, după ei, uitând ziua de 4 aprilie 1944. Uitând să ne cinstim eroii noștri, să le aprindem o lumânare și să-i pomenim! Nici măcar monumente nu am fost în stare să le ridicăm, nici cruci la căpătâi să le punem!
Sau așa trebuie să arate România normală!?

Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm?
Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără îndoială că nu, căci nimic nu este nou sub soare… iată un vechi adevăr ce nu poate fi negat.
În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o scurtă experienţă de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni” , la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi.

Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să picteze în stil clasic.
Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă singur prin experienţe-limită.

Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î. Chr.), spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.

Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.
Dacă eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners make man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

Se împlinesc astăzi 115 ani de la nașterea „poetului temnițelor”, Radu Gyr, supus la închisoarea din Aiud la un regim deosebit de aspru. Puțini sunt cei care știu că Radu Gyr a fost încarcerat și la Tismana în anul 1938, alături de mai mulți legionari, printre care și prof. Ioan Zelea Codreanu. Din timpul detenției de la Tismana, s-a păstrat la Arhivele Naționale ale României, un manuscris (INEDIT), identificat de noi, cu poezii scrise într-o notă cu totul diferită față de versurile care l-au consacrat pe „poetul temnițelor”.

Postăm în această seară pagina de gardă și două dintre paginile manuscrisului, intitulat „La Mănăstire. Tâlcuiri de la Tismana (1938)”.

Se împlinesc astăzi 154 de ani de la abdicarea forțată a ultimului domnitor român, Alexandru Ioan Cuza. În perfectă concordanţă cu veacul în care a trăit, acesta reprezintă una dintre figurile luminoase ale istoriei românilor. Toate reformele liberale adoptate pe timpul domniei sale, au dat României o structură modernă, în pas cu Europa vremii.

În conştiinţa poporului, deci a istoriei subiective, scrisă cu inima, Alexandru Ioan Cuza a rămas „domnul ce a împroprietărit pe ţărani, cărora le-a luat apărarea ori de câte ori a putut; a fost ctitorul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti şi fondatorul învăţământului primar gratuit şi obligatoriu”. Dar domnitorul era contestat de o mare parte a clasei politice româneşti. De asemenea, „politica sa externă a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea internă”, sunt de părere numeroşi istorici, cu toate că „noul stat românesc era prins între trei imperii – otoman, rus şi austriac – toate trei fiind interesate, în diferite grade, să intervină în treburile româneşti”.

Astfel, în timp ce uneltirile ruseşti pregăteau ruperea unirii principatelor, forţe din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: conservatorii îşi dădeau mâna cu liberalii radicali pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau un pretins revoluţionarism, ceilalţi moderaţia. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii. Acesta urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii.

„Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnului”, afirmă Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) şi să părăsească ţara. De fapt, complotul politic, s-a întemeiat pe un grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea. Prevenit în mai multe rânduri, Alexandru Ioan Cuza „a manifestat o atitudine de nedemnă nepăsare”.

„În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea” (Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tom I, Bucureşti Editura Enciclopedică, 2003, p. 537). Curând, fostul domnitor avea să ia calea exilului. Şapte ani mai târziu înceta din viaţă, iar trupul avea să-i fie îngropat la Ruginoasa, în mai 1873.

Lipsurile înregistrate, mai ales în ultima parte a domniei, nu pot pune în umbră marile realizări ale „celui dintâi domnitor al României, domnul Unirii şi al reformelor – Alexandru Ioan Cuza” şi nici justifica brutala sa înlăturare la 11/23 februarie 1866. În timpul domniei sale au fost create într-un ritm intens instituţii statale moderne, România intrând pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern.

Ca o încheiere, se impune un comentariu firesc pentru a repune în memoria colectivă a românilor personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest deziderat este necesar mai mult ca oricând, cu luminile și umbrele sale, primul domnitor al României și ultimul domnitor român, fiind astăzi surclasat de imaginea ultimului suveran al țării, defunctul Mihai I. Pentru că uitarea nu este o scuză, Alexandru Ioan Cuza a murit departe de România, într-un exil impus de către cei care și-au dorit pe tronul țării un principe străin.

Despre criza soluțiilor în România ultimilor ani, am scris de fiecare dată când am avut ocazia. Și tot aici am scris despre faptul că România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer.
Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.
La aderarea țării noastre în Uniunea Europeană au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit, apoi, în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi am mers mai departe. Teoretic, problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contra, s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că în 30 de ani, nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.
Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 30 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Banca Națională a României va lansa în circulație, în cursul acestui an, bancnota de 20 de lei, care va celebra o personalitate feminină – Ecaterina Teodoroiu, eroina căzută în luptă în timpul Primului Război Mondial, potrivit comunicatului oficial.

Aproape că a devenit stânjenitor pentru unii dintre noi să vorbim astăzi despre cultura românească, despre istoria trăită în tranșee, de pildă, de soldatul român de ieri, eroul ignorat de astăzi, despre patrie și neam. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, generația care va urma generației tinere nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității lor.

Ce se întâmplă astăzi cu noi, românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem rădăcini spunem cultură și istorie.

Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I”, în parteneriat cu Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, Asociația „Frontiera Gălățeană”, Asociația „Galați orașul meu” și Asociația culturală „Tomis” Filiala Galați, organizează la București, în ziua de 24 ianuarie 2020, începând cu ora 12.00, cu ocazia împlinirii a 161 de ani de la Unirea Principatelor Române, un eveniment de reconstituire istorică, cu uniforme militare din perioada 1859-1866.
Evenimentul se va desfășura în fața clădirii unde în anul 1859 s-a hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, viitor domnitor al Principatelor Române Unite, pe atunci Hotelul Concordia, astăzi într-o stare avansată de degradare (Centrul Vechi al Capitalei, strada Smârdan nr. 39) și Statuia domnitorului Unirii
din Dealul Patriarhiei.
În urmă cu un an, pe 24 ianuarie, o parte din membrii fondatori ai noii Asociații de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” depuneau o jerbă de flori în fața clădirii în care se năștea România Modernă, atrăgând atenția prin prezența lor, față de modul condamnabil în care istoria și monumentele de patrimoniu istoric sunt ignorate de către autorități.