Atunci când unii își doresc România dezbinată

În ultimii ani regionalizarea României părea un subiect abandonat, dispărând de pe agenda publică de lucru a celor care se încăpățânau să reia subiectul.
Cel care deja ne-a obișnuit să reia teme de interes public, președintele Klaus Iohannis a promis de curând reluarea unei discuții serioase legate de regionalizare, sugerând că actuala hartă administrativă trebuie schimbată. Doar astfel, crede acesta, se pot reduce diferențele mari de dezvoltare dintre zonele României. Ultimele date pe regiuni arată că Bucureștiul parcă face parte din altă țară, având un PIB pe cap de locuitor aproape de cel al Berlinului. Banatul se dovedește „fruncea” restului țării, în timp ce Moldova este aproape cea mai săracă regiune din Uniunea Europeană.
Cui foloseşte regionalizarea şi cum va ajuta aceasta la creşterea economică a României, sunt doar două din întrebările la care nimeni nu se mai gândea să răspundă. Mai mult, etnicii maghiari înțeleg prin regionalizare „autonomie”, în timp ce importanţi lideri locali din toate cele opt regiuni preconizate și-au manifestat nemulțumirea. Motivele sunt, desigur, evidente.
Din punct de vedere economic, sunt voci care afirmă că regionalizarea va ajuta ţara noastră la absorţia de fonduri europene şi atragerea de investiţii, care sinceri fiind, au lipsit cu desăvârșire în timpul guvernului Cioloș. Mai mult, organizarea administrativă este necesară, pentru că evoluţia pe care o avem de la ultima regionalizare, din timpul lui Ceauşescu, arată un lucru foarte grav: disparităţile dintre regiuni s-au păstrat. Numai că acestea nu sunt lucruri noi, neştiute. Regionalizarea nu se poate face pe genunchi, e datoria celor care o propun să vină cu o analiză de impact detaliată.
Nu ştim sigur dacă președintele Klaus Iohannis a studiat foarte bine consecinţele împărţirii României pe regiuni, pentru că se vor impun măsuri de natură fiscală, bugetară, a pieţei muncii, şi toate acestea, pentru a pregăti o dezvoltare în viitor. Concluzia nu este însă una doar de ordin economic. Măsura de reorganizare este necesară, dar nu se poate face doar prin voinţă politică. Ea trebuie să aibă în spate o judecată economică, sociologică, antropologică foarte serioasă, pentru că avem în atenţie mai mulţi factori – regionalizare înseamnă economie, societate, politică, cultură, tradiţie şi chiar religie.
Președintele, suntem siguri, cunoaște toate aceste detalii, dar cum multe nu mai are de spus în această perioadă, se folosește de subiecte care pot genera „patimi” printre unii și alții, că deh, o Românie dezbinată este mai de dorit pentru unii decât o Românie unită.

Inedit: Fotografie document cu mama Ecaterinei Teodoroiu, realizată de regele Mihai I (18 iunie 1938)

Fotografia realizată de prințul moștenitor Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, în vara anului 1938, mamei eroinei Ecaterina Teodoroiu, în fața casei din Vădeni, este o fotografie document deosebit de importantă pentru istoria Gorjului. Viitorul rege al României se află într-o vizită de documentare, alături de colegii din clasa palatină.

(Ion Conea, Un prinț prin țara lui, Craiova, Editura Scrisul Românesc S.A., 1940)

Gorjul pe harta României eroice. Studii și articole

Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite sa te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Ce se întâmplă însă astăzi cu noi românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem ră-dăcini spunem Istorie și legătura noastră fizică, directă cu istoria: EROII.carte

Ajungem astfel să rătăcim, căci fără repere, ne pierdem identitatea națională. Ei, eroii și istoria tăcută a jertfei lor sunt acele repere pe care încet le pierdem din vedere, nu neapărat ignoranți, dar preocupați de condiția imediată, directă. Nu mai avem timp să ne hrănim sufletul cu aceste repere, atât de necesare astăzi. Eroii au fost, sunt și vor rămâne piatra de temelie a comunității, fără de care, identitatea noastră se poate prăbuși. Și atunci se naște o întrebare: Ce datorăm noi eroilor?

Cu siguranță, răspunsurile pot apărea într-un mod suprinzător, în funcție de felul în care fiecare își raportează propria existență la eroi. Nu avem nevoie de cuvinte în fața eroilor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând istoria familiilor noastre prin vene. Fără ei, astăzi noi nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează într-un cuvânt România de astăzi.

Despre istoria tăcută a jertfei eroilor vorbesc mormintele lor, monumentele, sigur acelea care încă își mai înalță trupurile spre cer. Să credem oare că ei eroii, în tăcerea lor își vor întoarce privirea de la noi, așa cum noi o facem, periclitându-le memoria? Sau ne veghează încă și în buna lor credință ne pot înțelege, chiar și atunci când noi nu mai suntem în stare să o facem? Tăcerea lor poate prinde glas doar în sufletele curate care simt românește.

Prezentul volum cuprinde o serie de studii și articole scrise în ultimii ani, dedicate eroilor gorjeni care, de-a lungul timpului, au așezat Gorjul pe harta României eroice. Sacrificiul și numele lor rămân pildă generațiilor de azi și de mâine.

Memorialul de război care are nevoie să intre în conștiința tuturor românilor: „Calea eroilor” de la Târgu-Jiu

Ca un arc peste timp, Ansamblul monumental comemorativ „Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu, înscris în Lista monumentelor istorice din Gorj cu cod LMI GJ-III-a-A-09465, este un omagiu adus eroilor, proiectat și construit de Constantin Brâncuși, în urmă cu 78 de ani, cu valoare de operă comemorativă de război, chiar dacă acest lucru este mai puțin cunoscut astăzi. Fiecare parte componentă a acestui ansamblu monumental are o simbolistică proprie, dar parte integrantă a unui tot unitar, dedicat eroilor știuți și neștiuți căzuți pe câmpurile de luptă în timpul Primului Război Mondial.

„Calea Eroilor” ar trebui să semnifice astăzi un tribut adus tuturor eroilor, indiferent de naționalitate și timp, căzuți la datorie, căci jertfa lor trebuie să rămână un veșnic memento. Vorbim așadar, aici la Târgu-Jiu, în „orașul eroilor”, despre o operă comemorativă de război cu valoare excepțională, alături de Mausoleul de la Mărășești, Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman, Mormântul Ostașului Necunoscut sau Arcul de Triumf de la București, care prin simbolistica sa, este un veritabil memorial de tip sanctuar.

Alături de Ansamblul monumental comemorativ Calea Eroilor, Târgu-Jiul așează Gorjul pe harta României eroice, prin mausoleul care adăpostește osemintele eroinei poporului român, slt. Ecaterina Teeodoroiu, și Cimitirul Internațional al Eroilor care adăpostește osemintele a peste 1100 de eroi români, germani, austrieci, unguri, ruși și polonezi, pe ale căror oase odihnește astăzi statornic pământul Gorjului.

Astăzi, la 80 de ani de la inaugurare, semnificația reală, comemorativă, este prea puțin cunoscută. Opiniile exegeților, a brâncușiologilor, de-a lungul anilor, au redus într-o anumită măsură semnificația simbolisticii inițiale pe care Brâncuși a dat-o ansamblului de la Târgu-Jiu. S-a vorbit mai mult despre operele de artă ale lui Brâncuși și mai puțin despre semnificația lor ca parte unitară a unui memorial de război. Nu avem doar o Masă a tăcerii, o Poartă a Sărutului, o Coloană fără Sfârșit și niște scaune de piatră. Încă nu ne-am obișnuit să vorbim despre Ansamblul monumental comemorativ „Calea Eroilor”. Fiindu-i solicitat să realizeze la Târgu-Jiu un monument al eroilor, Brâncuși nu a putut face un simplu monument. „Cunoștea prea bine obiceiurile locului, precum și Legea cultului eroilor ce impunea anumite condiții pentru desfășurarea ceremonialurilor de pomenire și de cinstire a celor trecuți în lumea de dincolo. Și-a organizat opera în ordinea cerută de filosofia ceremonialului de trecere, în sensul de mers al sufletului spre înălțare și înviere.” (general de brigadă (r.) Grigore Buciu)

Plecarea eroului din punctul primordial al existenței sale, gospodăria umbrită de pădure (Parcul Central), acolo unde se află masa pietrelor de moară care macină grâul vieții, el însuși, eroul, devenit asemeni grâului măcinat, zdrobit de pietrele războiului, luând calea tăcerii. Până la poarta despărțirii, Arcul de Triumf al eroilor, stilizat de Brâncuși, sub forma unei porți a despărțirii de iubirea celor dragi, prin sărutul morții și trecerea spre o altă ființă, sunt scaunele păstrate de priveghi, împietrite, dar nu de veșnicie ci de durerea despărțirii. Sunt grupate câte trei, simbol cheie a treimii creștine. „Sufletul eroilor, părăsind lumea aceasta, calcă, jelit de bătrâni și plâns de urmași, pe Calea eroilor, făcând o ultimă oprire la mijlocul drumului”, sfințindu-se prin slujba creștinească de înmormântare în biserica neamului. Străbate a doua partea a drumului, ușurat de păcatele lumii, spre întâlnirea cu strămoșii nemuritori, acolo unde e așezat stâlpul de căpătâi, Coloana fără Sfârșit. Pe aceasta urcă sufletul eroului căzut pentru țară și neam. Acest semn de căpătâi, încă mai poate fi văzute în cimitirele din satele din sudul Gorjului. El marchează totodată simbolic un mormânt fără trup. Iată cum Brâncuși, cel căruia atâția și atâția exegeți caută să-i deslușească opera, a redat simplu, cum doar el știa, conceptul liturgic, ritualul de înmormântare în stil gorjenesc și prin extensie național, dar fără mort, subliniind moartea sacrificială. Și mai arată general de brigadă (r.) Grigore Buciu că aici, la Târgu-Jiu, Brâncuși a creat „catedrala eroilor neamului în toată măreția ei simplă și genială”, întrebându-se retoric de ce nu s-a petrecut până acum niciodată o ceremonie liturgică în acest sanctuar plin de spiritualitate. Complexul de la Târgu-Jiu, așa cum marele Brâncuși l-a gândit „a intrat în uitare, aproape nimeni nu mai vede sanctuarul, ci numai operele disparate”. Doar organizarea de ceremonialuri adecvate scopului pentru care a fost construit i-ar reda memorialului de război de la Târgu-Jiu măreția omagiului adus eroilor.

photo_APP (24)

Când noroiul e doar în ochii lor

Că principiul echidistanței lipsește în ultima vreme, în presa din Gorj, îmi era bine cunoscut. Atunci când presa se face fără argumente, iar informațiile sunt preluate din alte surse, atunci când principiul „audiatur et altera pars”, nu este respectat, deși este menționat în lege, îmi pare că jurnalismul la unele publicații se face mai mult după ureche.

De ce scriem despre principiul echidistanței? Pentru că atunci când acesta este încălcat, înseamnă că din varii motive, informațiile culese și interpretate de o publicație, editor sau autor, nu au fost de la bun început confruntate și cu persoana la care ele fac – direct sau indirect – referire.

Acum înțelegeți de ce se impune să afirmăm că în ultimii ani acest principiu a fost călcat în picioare. Cum spațiul online este suficient de generos, au apărut chiar și o serie de publicații cu un pronunțat caracter „conspirativ”, cu autori necunoscuți, ostile unora sau altora, după cum interesele o cer. De data aceasta nu despre ele vorbim, ci despre o publicație a cărei istorie o cunosc mai bine alții și mai puțin proprii jurnaliști. Dar, nu-i așa, e mai ușor să arunci cu noroi în cei din jur decât să îți îngrijești propria imagine, care impune totuși o anumită rigoare? Când presa de informație este înlocuită cu presa de opinie, atenția autorilor ar trebui îndreptată cu mai multă băgare de seamă asupra felului în care se raportează la o problemă evitând astfel interpretarea în cheia unui interes părtinitor față de un anumit subiect.

Atunci când tu, autor, editor sau publicație te așezi confortabil cu bocancii pe onoarea, reputația, precum și dreptul la imagine ale unei persoane, fără să ții cont de principiul echidistanței, practicat în jurnalismul de înaltă clasă, înseamnă că ai încălcat Art. 30, aliniatul 6, din Constituție sau, dacă preferi altfel, te-ai coborât la cea mai de jos speță a practicării unei meserii ce impune luciditate, nicidecum atitudine de falsă obiectivitate și pretinsă nepărtinire. Unele voci i-au spus direct, jigodism, având o poziție tranșantă față de felul în care se acceptă punerea la zid a unor oameni dedicați meseriei lor, buni practicanți, repere pentru mâine într-o societate care astăzi vede doar senzaționalul, care râde cu gura larg deschisă când vede noroiului, fără să înțeleagă că de fapt noroiul este doar în ochii lor.

Despre profesorul meu, Gheorghe Nichifor, nu voi avea niciodată suficiente cuvinte care să exprime tot ceea ce reprezintă omul, dascălul și nu în ultimul rând prietenul care simte și trăiește prin pasiunea sa pentru trecut și istorie un altfel de prezent, scrutând spre mâine cu speranța zecilor de generații pe care le-a învățat că sinceritatea este cea mai importantă lecție a istoriei!

http://www.andreipopete.com

România de azi

România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană, dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi. O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min­ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate.

Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iohannis, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află, așadar, între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Aceasta este România care își trimite din 26 mai reprezentanții în Parlamentul European. O Românie care speră ca locul ei să fie de această dată respectat la Bruxelles. O Românie care speră la prosperitate și respect. O Românie care insistă pentru interesul național, fără a ignora valorile europene. O Românie a noastră, a tuturor românilor.

61936178

Proiectul „Povești și obiecte din Marele Război”

Începând cu luna februarie, Asociația „Detecții Gorj” și Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” lansează proiectul „Povești și obiecte din Marele Război”. Pornind de la unele obiecte descoperite de membrii Asociației „Detecții Gorj”, Dana Ștefania Brașoavă va recreea viața din tranșeele Primului Război Mondial, sub forma unor povestiri dedicate soldaților români plecați pe front.

Poveștile și obiectele din Marele Război vor vedea în acest an și lumina tiparului. Până atunci vă propunem spre lectură, prima poveste și un obiect bizar descoperit de Asociația „Detecții Gorj”, în „Povestea celor două cartușe”.

„Pentru George, pământul era rece și îmbibat de lacrimi. Orele treceau ca săptămânile, iar speranța că, anul acesta, Crăciunul îl va găsi acasă se pierduse undeva în spatele liniilor inamice. Toate hainele lui erau umede, iar picioarele atât de umflate încât nici vorbă să mai încapă în bocanci. Era sleit de puteri și sătul să mai poarte în nări duhoarea asta a morții de care nu credea că va scăpa vreodată.

Obosise să își privească tovarășii de arme cum se prăbușesc unul câte unul și începuse să resimtă o aversiune profundă față de tot ceea ce însemna război. De câteva zile, deși se străduise să își inhibe repulsia, ura i se mutase de la bărbații în uniforme cenușii la cei din imediata lui apropiere… la cel care ațipise ghemuit lângă el. Ionel n-avea nici nouăsprezece ani. Avea o sfoară legată de inelarul mâinii stângi și, când dormea, strângea în mâini o scrisoare de pe care începuse să se ducă scrisul. De fapt, era cu doar câțiva ani mai mare decât Ștefan al lui. Ștefan al lui în poziție de drepți cu raniță în spate și pușca în ambele mâini; Ștefan al lui pe burtă, în nămolul tranșeelor, cu mâinile împreunate a rugăciune.

Se cutremură. Stomacul începuse să îl doară și mai tare. „Apăsăm trăgaciul acelorași puști și mușcăm aceleași bucăți uscate de pâine”, gândise el. „Pentru cealaltă parte, noi vom rămâne întotdeauna aceia care au lăsat un copil orfan sau un tată fără fecior.” Ieri-dimineață, prin minte îi trecuseră niște halucinații vii, dar stranii: se făcea că, alături de camarazii rămași în viață, căra soldații morți din șanțuri; se făcea că stătea în capul unei mese și tăia cu ața o mămăligă aburindă din care mai apoi două perechi de mânuțe lacome se înfruptau și…

… Nu își mai amintea nimic. Pe buzele tuturor erau doar două cuvinte „S-a terminat.” În dreapta lui, Ionel plângea. Îl întrebase de ce plângea, pentru ca imediat să își dea seama că și pe obrajii lui lacrimile curgeau șiroaie. Și până să apuce să își întoarcă privirea sau să își șteargă fața, i se aruncase de gât și începuse să-l pupe pe obraji și pe frunte, hohotind și țipând ca un copil. Vaietul armelor fusese înlocuit de chiuituri și râsete. George se lăsase pe vine în momentul în care simțise că își pierde echilibrul.

Disperat, începuse să pipăie buzunarele hainei, căutând poza din care Maria și cei doi băieți îi zâmbeau. În schimb, tot ce găsise fuseseră două cartușe rămase neutilizate. „Mâine, două mame sau două soții vor simți îmbrățișarea după care au jelit luni întregi”, gândise el zâmbind. … Nu-și amintea cât timp stătuse jos. Un tremur violent îi cuprinsese tot corpul, făcându-l să uite de foame și de frig. Lacrimile i se uscaseră pe obraji, iar pumnii se învinețiseră din cauza puterii cu care strângea cele două cartușe. Zarva din jurul lui acoperea orice gând. Sicriele astea pline de vii morți pe care ei le numeau tranșee fremătau acum de prea multă viață. Meticulos, începuse să desfacă cele două cartușe, golindu-le de praful de pușcă. Îndesase în buzunar unul dintre gloanțe, gândindu-se că va fi o lecție bună pentru băieți, iar pe cel rămas îl introdusese invers în tubul cartușului, cu vârful spre capsa percutoare, apoi împinsese cu forță cel de-al doilea tub pe primul.

Rămase mult timp privind obiectul ciudat care părea că întruchipează doi inamici anihilându-se unul pe celălalt. Sau poate oferindu-și ultima îmbrățișare. „Moartea morții”, gândise cu voce tare, lăsând să-i cadă din mână straniul obiect. Își duse mâna în dreptul buzunarului de la piept, pipăind fotografia prin materialul aspru și, ridicându-și privirea spre ceilalți camarazi, îl zări pe Ionel jucându-se cu sfoara de pe deget. Acum mai mult ca niciodată semăna cu Ștefan al lui. Se apropiase de el, îl cuprinsese de după umeri și îi întrebă râzând:

– Ionele, spune-mi! Cum o cheamă pe fetișcana care ți-a furat inima?”

Dana Ștefania Brașoavă

coperta 2

Despre maniere

Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără îndoială că nu. În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea, dar după o scurtă experienţă de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni”, la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi.
Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să picteze în stil clasic.
Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă singur prin experienţe-limită.
Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î. Chr.), spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.
Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.
Dacă eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners make man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

Telegrame trimise de pe frontul de la Jiu, în seara zilei de 14 octombrie 1916, către generalul Berthelot și la Marele Cartier General al Armatei Române

Din informațiile referitoare la desfășurarea operațiunilor militare din timpul Primului Război Mondial, în zona de nord a Târgu-Jiului, pe vremea aceea, comuna Vădeni, aflăm de prezența unui colonel francez, reprezentant al Misiunii Militare Franceze în România și despre un schimb de telegrame între acesta și generalul Berthelot la Marele Cartier General al Armatei, în seara zilei de 14 octombrie 1916.

photo (9)

Precizăm că în Vădenii Gorjiului s-a dispus funcționarea „centrelor de reîmprospătare a munițiilor” (G.A. Dabija, Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, p. 414-415), astfel încât companiile și detașamentele batalioanelor aflate în dispozitiv în zona de nord a județului, comandate de col. Jippa, lt. col. Coandă și col. Obogeanu, au trecut pe aici pentru a-și suplimenta rezervele de muniție. Pe lângă acest centrul de reîmprospătare a munițiilor, la Vădeni a funcționat și comandamentul Grupului Jiu, condus la acea dată de colonelul Ioan Anastasiu, postul de ajutor sanitar și ambulanțe.

Alături de col. I. Anastasiu, la Vădeni, pe întreaga desfășurare a operațiunilor militare s-a aflat și col. francez Fain, delegatul Marelui Cartier General, pe lângă Armata I-a, din partea Misiunii Militare Franceze conduse de generalul H. Berthelot. Să precizăm că Misiunea Militară Franceză se referă la numele a două detașamente cu personal militar și civil trimise de Franța în România, pentru consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române în timpul Primului Război Mondial.

Iată ce scria colonelul I. Anastasiu, în data de 14/X, ora 21,45, în Ord. Oper. No. 120 pentru ziua de 15/X, de la comandamentul Grupului Jiu, de la Vădeni: „În urma vrednicului atac de astăzi al trupelor noastre, inamicul a fost respins. Pentru a continua în mod desăvârșit succesul zilei de astăzi am toată încrederea că mâine bravele noastre trupe vor continua victoria, izgonind pe vrăjmaș din Vălari și Schela, adică a ne ridica pe înălțimi de unde cu cea mai mare ușurință vom putea izgoni pe vrăjmaș de tot, din țară. În acest scop ordon: Mâine, la 15/X/1916 ora 10 a.m.  se va relua mișcarea ofensivă spre Nord. (…) Cer tuturor comandanților de unități a însufleți pe oameni, în vederea atingerii scopului acțiunei de mâine, precum și li se atrage atențiunea că dacă astăzi s-a recurs la împușcarea pe dată  a fugarilor, a fost a-i prevesti pe cei care vor mai gândi că pot să fugă depe câmpul de luptă, că moartea îi așteaptă cu siguranță, pe când luptând vitejește, pot să fie numiți bravi și vrednici de numele de român. Pe timpul luptei mă voi găsi la Vădeni. Centrele de reîmprospătare a munițiilor va fi  la Vădeni.” (Ibidem)

În aceeași noapte de 14 spre 15 octombrie 1916, col. francez Fain, trimitea de la Vădeni, atât Armatei a I-a, cât și generalului Berthelot la Marele Cartier, următoarea telegramă: „Pentru continuarea succesului operațiunilor și spre a fi o unică directivă de conducere, rog a dispune ca colonelul Anastasiu sub comanda căruia s-a obținut acest succes, să fie numit comandant al Diviziei a I-a!” (Ibidem, p. 415)

Ca urmare a telegramei semnate de colonelul francez, se primea următoarea comunicare: „Din Înalt Ordin, colonelul Anastasiu Ioan, se numește comandant al Diviziei a I-a. M.S. Regele adresează mulțumiri comandantului și Grupului Jiu pentru victoria de astăzi!” (Ibidem, p. 416)

Precizăm cititorilor noștri că prezența colonelului francez Fain în Gorj nu a fost singulară, în luna noiembrie a anului 1918, la Târgu-Jiu aflându-se un alt colonel francez pe nume Cagin. De numele acestuia se leagă un alt episod, pe care îl vom relata în curând.

Evreii și legăturile lor cu Gorjul, în timpul Holocaustului

Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. A fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia. Astăzi, mai mult ca oricând, abordarea tematici Holocaustului reclamă imperios lecţia asumării istoriei de către tânăra generaţie.

Vorbim aşadar despre filele negre ale istoriei, despre drama unui popor însângerat, a cărui „soluţie finală” era aclamată cu vehemenţă de către ideologia nazistă. Ne preocupă astăzi, responsabilizarea tinerei generaţii la dramele istoriei, dar şi implementarea unor valori care în trecut au fost subminate. O lecţie despre puterea toleranţei este oricând binevenită, cu atât mai mult, cu cât aceasta se adresează celor tineri prin teme ce pun în dezbatere combaterea discriminării, promovarea respectului şi înţelegerii reciproce la umanism, definit prin valorile lui fundamentale.

În cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului „Yad Vashem” din Israel, instituție în care am urmat și noi cursuri, sub forma unor workshop-uri și seminarii, în urmă cu șase ani, funcţionează Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au locuit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului.[1]

În 2005 Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar România este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română referitoare la problematica Holocaustului au fost deja publicate sub egida „Yad Vashem”.

O perioadă istorică, în general, dar mai în special una de mare complexitate, cum este aceea a Holocaustului, trebuie cunoscută sub toate aspectele sale, unele contradictorii, dar urmărind în permanenţă legătura şi proporţia diverselor planuri.[2]  Refuzul foarte îndelungat de a recunoaşte realitatea Holocaustului în România, inclusiv lipsa de acces la fondurile arhivistice relevante.

În prezent, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţile participă la comemorarea Holocaustului, iar în Parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa societăţii, existând şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii.

dscn7307Despre evrei și legăturile acestora cu Gorjul, și implicit cu Târgu-Jiul, în perioada Holocaustului, nu există foarte multe mărturii. Iată de ce credem că este imperios necesară cercetarea cu responsabilitate a acestei teme. Nu trebuie uitată nicio clipă realitatea istorică relevată de documentele vremii și mai ales contextul contemporan acelor evenimente.

La Târgu-Jiu, în anul 1939, se arată în lucrarea Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), a fost înființat un lagăr în care au fost cazați circa 6.000 de refugiați polonezi, imediat după ce Polonia a căzut sub dominația nazistă.[3] Construit la periferia municipiului Târgu Jiu, pe o întindere destul de mare, cu participarea efectivă a soldaților polonezi refugiați, avea construite 10 bucătării, barăci din lemn, care puteau adăposti fiecare câte 250 – 300 de persoane, două cantine, 20 de puncte sanitare, săli de cursuri, teatru precum și alte clădiri în care refugiații desfășurau diferite activități. Au funcționat chiar și școli primare și cursuri gimnaziale pentru copiii polonezilor care aveau vârsta de a merge la școală.

Ulterior, în lagăr au fost internați evrei, cei mai mulți originari din Basarabia, „suspectați de comunism”, al căror număr ajunsese la 414, conform evidenței făcute de colonelul Gheorghe Zlătescu, comandantul lagărului. La 8 septembrie 1942, 407 dintre ei au fost deportați în Transnistria, în lagărul de la Vapniarka[4]. Mulți și-au găsit sfârșitul fie pe drum, fie odată ajunși în lagăr.

Mărturie a trecerii lor pe aceste meleaguri, sunt astăzi la Târgu-Jiu, un ceas solar şi o rocă de bazalt pe care este săpată silueta unui vultur polonez cu capul întors spre dreapta, cu aripile care, deoparte și alta, sugerează un sfeșnic cu șapte brațe. În imagologia iudaică, acest candelabru, cu şapte braţe (trei pe laterale și altul în centru), numit Menorah, are conotații sacre. Menorah este emblema oficială a Israelului din 1949.

La Institutul Internațional de Studiere a Holocaustului de la Yad Vashem, din Israel, există astăzi documente (liste și rapoarte) cu privire la evreii români (nu polonezi) aduși în lagărul de la Târgu-Jiu în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, în timpul regimului legionar, dar și mai târziu, în 1942 și 1943.

Despre evreii care însă locuiau în Târgu-Jiu în acea perioadă, aflăm din mărturiile vremii că autorităţile locale au considerat că manifestarea unei atitudini îngăduitoare faţă de aceștia, este mai potrivită decât măsura deportării forțate și implicit o moarte sigură.

Într-o adresă a Camerei de Muncă, oficiul Târgu-Jiu, din 23 august 1941, către Ministerul Muncii se relata modul în care fuseseră aplicate prevederile legii cu privire la situaţia imobilelor proprietate evreiască din reşedinţa judeţului Gorj: „Domnule Ministru. La ordin al Domniei-Voastre telegrafic H.O. 38101, din 21 august, anul curent, avem onoare a răspunde urmatoarele: În oraşul Târgu-Jiu, fiind un număr redus de evrei ale căror bunuri urmează a fi expropriate, potrivit legilor în vigoare, numărul acestor imobile e de asemenea foarte restrâns, abia dacă sunt 6-7 în această situaţie. Un imobil central, corespunzător unei instituţii şi care ar putea eventual adăpostii două-trei instituţii cu interese asemănătoare este casa evreului Ozias Weinfeld din strada Sfinţii Apostoli. Suntem informaţi însă că acest imobil a fost solicitat şi de Poliţia locală ca şi de Cursurile Profesionale de Ucenici care n-au imobile proprii în acest oraş. Dacă s-ar afecta Cursurilor Profesionale, atunci am putea avea loc şi noi. În ipoteza că acest imobil va fi atribuit altei instituţii, propunem imobilul fraţilor S. Aladjem din strada Victoriei nr. 90 care are 4-5 camere şi dependinţe, suficiente pentru instituţia noastră şi situate pe strada principală a oraşului. Există în oraş, str. Victoria, nr. 51, un imobil central cu 2 prăvălii la parter şi 7-8 la etaj, proprietatea evreului Carol Wexler, dar se crede că acesta fiind veteran al războiului trecut, va fi ferit de expropriere. De asemenea este în str. Unirii casa evreului Albert Haber, foarte potrivită intereselor noastre, dar şi acesta fiind invalid din trecu tul război se poate să fie ferit de expropriere. Pentru orice eventualitate, noi ne-am mulţumi cu imobilul S. Aladjem fiind siguri că proprietarii nu au nici un motiv a fi scutiti de expropriere.[5]

Dintr-o altă adresă, datată 19 mai 1942, aflăm că la Târgu-Jiu în luna martie a aceluiași an, o comisie formată din profesor Badea George, inspector special de românizare, M. Petrovici Berindei, preşedintele Camerei de Muncă din Craiova şi N.D. Comşa, preşedintele Camerei de Comerţ din Târgu-Jiu şi Eugeniu Stamatescu, secretar, au încheiat un process verbal cu privire la revizuirea populația de origine evreiască din Târgu-Jiu: „Astăzi , data de 4 martie 1942, ne-am întrunit în sedinţă şi am procedat la revizuirea evreilor din oraşul Târgu-Jiu după cum urmează: Mohnlatt Natan, ceasornicar; Rosenfeld Nicolae, ceasornicar; Rosenfeld Alexandru, geamgiu, toţii trei de la firma Mohnblatt, unicul ceasornicar din localitate, care cu toate publicaţiile facute în ziare şi pe la diferite firme n-a putut găsi lucrători calificaţi etnici români; Dr. Iulian Bercovici, medic univ. cunoscut ca o persoană de bună reputaţie şi folositor obştii româneşti în trecut; Dr. Abramovici David, fost medic, căpitan activ, pensionar militar în prezent rechiziţionat de către C7 Armată cu ordinul nr. 301 din 2 martie 1942;  Nisipeanu Frideric, tehnician dentist, potrivit şi absolute indispensabil pentru lucrările dentare ale publicului; Ossias Weinfeld, dentist indispensabil în localitate ca unicul dentist, români nefiind în localitate; Brandes Avram, tehnician laborant în cabinetul lui Ossias Weinfeld; Stănculescu Aurel, laborant în cabinetul lui Ossias Winfeld; Salzberger Alexandru, specialist în cherestea la firma D-tru Maniţescu.[6]

O altă lucrare, intitulată „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj, în mărturii ale vremii (1938-1947), relatează situaţiile a doi evrei, Stănculescu Aurel şi Bercovici Iulian.[7] În timp ce în alte judeţe ale ţării evreii erau deportaţi, în Gorj prin grija prefectului Theodor Graur: „evreul Stănculescu Aurel, bacalaureat în vârstă de 29 de ani, cu domiciliul în Târgu-Jiu” va servi ca dactilograf la Prefectura judeţului, începând cu data de 3 martie 1943,[8] în timp ce Bercovici Iulian, medic evreu, primea din partea aceluiaşi prefect o recomandare către ministerul Afacerilor Interne în care se arăta că „şi-a făcut în mod conştiincios datoria de medic[9].

*

*           *

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după crearea Statului Israel, Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat Legea „Yad Vashem” pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare (și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după  tradiția iudaică, cu titlul de „Drepți ai Popoarelor”  sau „Drepți între Popoare”. Pe baza acestei legi a fost înfiinţat Institutul de stat „Yad  Vashem” de la Ierusalim pentru studierea victimelor Holocaustului.[10]

Unul din obiectivele acestui institut îl reprezintă identificarea și omagierea celor „Drepți între popoare”, neevrei care „în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri, și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți”.[11]

Prin intermediul acestui institut, Statul Israel a început să acorde Titlul de „Drept între popoare” (în ebraică חסיד אומות העולם Hasid Umot Haolam – n.n.), în viață sau post mortem, pentru perpetuarea memoriei martirilor și eroilor din perioada Holocaustului.

Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea și analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate” (Înalta Curte de Casație israeliană). Cei recunoscuți ca „Drepți între popoare”, primesc în afară de titlu, o diplomă și o medalie pe care este încrustat numele laureatului care se mai înscrie și pe Zidul de onoare din Grădina Drepților între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim.

Acest titlu conferă cetățenia de onoare a Statului Israel, iar însemnele distincției sunt conferite într-un cadru festiv laureatului sau urmașilor imediați, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv.[12]

Prin acordarea acestui titlu şi unor cetăţeni români care au mers împotriva curentului şi au refuzat să abdice de la principiile de bază ale umanismului, este o dovadă elocventă că omenia acestor „oameni drepţi” care pentru mâna intinsă unor oameni în suferinţă şi-au periclitat viaţa, cariera, liniştea căminului, se poate menţine şi în situaţii limită. Este memoria celor puţini la număr dar care care au trecut testul acestei situaţii, care s-a numit Holocaust.

Aceşti oameni, – arată dr. Liviu Rotman în lucrarea „Demnitate în vremuri de restrişte” – prin împotrivirea lor au format o anume societate civilă, care s-a opus totalitarismului şi au lăsat o poartă deschisă speranţei. [13]

Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare, aproximativ 70. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerăm dacă spunem de eroism, sunt puţin cunoscute.

Sunt însă şi mulţi români care nu au primit înalta recunoaştere de „Drept între popoare”, din mai multe motive: fie că nu a existat o documentaţie suficientă, fie alţii sunt în curs de atestare de comisiile de specialitate de la Yad Vashem, fie nu au corespuns standardelor Yad Vashem-ului. Credem însă că scoaterea lor din anonimat şi sublinierea faptelor lor este importantă pentru cunoaşterea unei anumite stări de spirit ce se opunea măsurilor barbare ale dictaturii fasciste şi implicit cunoaşterii mai exacte a unei epoci atât de complicate.

Jurnalista Eva Galambos, în articolul intitulat „Românii şi drepţii între popoare din România”, afirmă însă că „în discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. După cum se ştie, în liceele din România există un curs opţional de istorie a evreilor în care Holocaustul reprezintă un capitol aparte, profesori de istorie urmează cursuri speciale de predare a acestui obiect, inclusiv la Yad Vashem, deci sunt în cunoştinţă de cauză atât în ce priveşte tragedia evreilor cât şi acţiunile unor salvatori.[14]

Autoarea articolului continuă în aceeaşi notă precizând că „dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre drepţii între popoare.[15]

Sunt toate acestea, motive convingătoare pentru care Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” din Târgu-Jiu va iniția în perioada următoare demersurile necesare pentru identificarea celor care, reprezentând autoritățile locale din Târgu-Jiu și Gorj, nu au luat măsuri extreme și nu au manifestat o atitudine ostilă față de evrei, neajungându-se astfel la deportări ale acestora spre lagărele de muncă sau de exterminare. Ne exprimăm convigerea că Titlul de „Drept între popoare”, în contextual abordări tematicii Holocaustului în România, ar  putea fi atribuit și acelor gorjeni care au dovedit prin atitudinile și convingerile lor că umanitatea nu este o cauză pierdută, iar salvarea unor vieți omenești este, mai presus de orice doctrină sau manifestare politică, nevoia de normal și firesc într-o perioadă atât de neagră a istoriei.

prof. ANDREI POPETE PĂTRAȘCU

[1] Andrei Popete-Pătraşcu, Ţara Sfântă între istorie şi credinţă, în „Historia C.N.E.T.”, Târgu-Jiu, an II, nr. 1-2 (5-6) / 2011, p. 36.

[2] Liviu Rotman (coord.), Demnitate în vremuri de restrişte, Bucureşti, Editura Hasefer, 2008, p. 12.

[3] Andrei Muraru (coord.), Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Iași, Editura Polirom, 2008, p. 485.

[4] Jean Ancel, Contribuții la Istoria României. Problema evreiască. 1933-1944, vol. II, București, Editura Hasefer, 2003, p. 176-177.

[5] Albinel Firescu, Situaţia evreilor din Târgu Jiu în perioada guvernării Antonescu, în „Vertical”, din 7 martie 2012.

[6] Ibidem.

[7] Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937), Craiova, Editura Sitech, 2011., p. 135, 149.

[8] SJAN Gorj, Fond Prefectura jud. Gorj, dos. 13/1942-1943, f. 97.

[9] Ibidem, f. 197, 198.

[10] Boris Marian Mehr, Să nu-i uităm niciodată pe Drepții  Popoarelor, în „Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Site”, din 6 octombrie 2008, http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html.

[11] Uli Friedberg-Vălureanu, Un licăr în beznă, în „Bună dimineaţa Israel”, an II, nr. 13, din 28 iunie 2011, ediţie electronică.

[12] http://www.yadvashem.org/righteous/home_righteous.htm

[13] Ibidem.

[14] Eva Galambos, Românii şi drepţii între popoare din România, din 4 noimebrie 2012, în „Acum.TV”, ediţie electronică, http://www.acum.tv/articol/60528/.

[15] Ibidem.

Despre globalizare și ștergerea identităților naționale

Globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

La o scară macro vorbim despre sisteme economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, traversând un trend descendent. Globalizarea presupune, în același timp, o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar, printr-o analiză atentă, se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Vorbind despre acestea din urmă, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii. Se vorbește foarte mult, astăzi, despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursul său, liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, scotea în evidență, de exemplu, în mod voluntar, carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi, acestea se estompează și voit sunt șterse, în accepțiunea sa, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.

Până la un punct, putem accepta remarcile sale, în care subliniază că specificul național, cultural, sub aspectul tradițiilor, poate dispărea, în dorința aceasta de uniformizare europeană și firesc, liderul rus nu vede cu ochi bun acest aspect, prin crearea unui bloc compact sub natură național-cultural, Europa cunoscând o bipolarizare accentuată: U.E. versus Rusia.

Între comunism și capitalism, rămășițele unei foste țări bogate

Despre economia din România înainte de ‛89 și despre rămăşiţele care au dispărut cu desăvârşire în momentul când ţara noastră a fost integrată în Uniunea Europeană, am tot citit fie tangențial, în diverse articole sau studii, fie într-o serie de lucrări de specialitate, fiindu-mi greu să accept că perioada comunistă reprezintă doar o pată neagră pentru economia românească.

Unde a greșit Nicolae Ceaușescu, atunci când România, până în 1982, a fost singura țară comunistă care obținuse credite de la Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), dar și de la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (organizație sovietică)? În 1983, un raport al F.M.I. sublinia necesitatea unor „schimbări profunde în sistemul financiar al României”. Iată cum istoria se repetă, iar țara noastră se împrumută și astăzi, deși avem o grămadă de specialiști în economie capitalistă. Sau poate asta înseamnă capitalismul (sic!), dar nu am înțeles noi mecanismele sale reale. Știți care a fost reacția lui Nicolae Ceaușescu în fața directivelor impuse de F.M.I.? Rambursarea înainte de termen a datoriei externe, socotită ca o prioritate de stat.

Prin comparație, nu știu ce s-ar putea spune despre economia capitalistă a ultimilor 28 de ani în România, când, spre exemplu, în industrie, o evidență a fabricilor în funcție astăzi, numeric nu ar depăși probabil 5% din totalul existent în 1989, puțin peste 1000 de unități. Sau asta înţeleg marile puteri ale U.E. când vorbesc despre economia din ţări precum România, ca fiind la „recuperare intensivă”? Vehicularea unui singur concept: privatizarea, care în teorie ar fi adus retehnologizarea și reintrarea pe piață, dar în practică nu a însemnat altceva decât lichidarea unităților (fabricilor), vânzarea utilajelor la fier vechi și eliberarea terenurilor aferente, acaparate rapid de investitori din alte țări.

De prea mulți ani, fie la putere, fie în opoziție, politicienii români au închis ochii, fără a uita să strângă în mână, mai tare, punga şi averea căpătuită de pe spinarea celor mulţi şi tot mai săraci. Acestora din urmă li s-a impus să strângă doar cureaua, așa cum s-a întâmplat și în 1983, iar istoria iată s-a repetat. Diferența între comuniști, tehnocrați sau politicieni români de astăzi? Rămâne să o constatați în continuare.

România se împrumută astăzi în stânga şi-n dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, ne-au afundat în datorii, dar continuă să încerce să ne convingă că direcţia României este cea corectă.

INEDIT: Fotografii cu desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului din Gorj

Între anii 1925-1930, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor, nimeni altul decât nepotul deputatului gorjean Dincă Schileru, descoperea câteva picturi rupestre, a căror publicare avea să facă subiectul unor dezbateri aprinse.

La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peșterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopșor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” și reprezintă „imagini antropomorfe și zoomorfe, desene geometrice și simboluri solare”.

În ultimii ani s-a scris, în general fără o sumară verificare a surselor de documentare, despre manifestările artistice preistorice din județul Gorj: desenele rupestre. Pe foarte multe site-uri care promovează turismul din Gorj, desenele rupestre de la Runcu, de pe Cheile râului Sohodol, constituie veritabile atracții, pentru curioși. Dezamăgire cruntă însă! Desenele rupestre de aici nu sunt de găsit…

De la academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor, la abatele francez Henri Breuil

După ce a copiat desenele și gravurile, reputatul arheolog cu origini gorjene le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului și a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peșteri, împreună cu profesorul Marton Roska.

Răspunsul abatelui a aprins speranțele că reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile și gravurile din Spania și Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.

Imagini zoomorfe vechi de mii de ani

Exista însă în desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului o aură de mister. În afară de C.S. Nicolăescu-Plopșor, nu a mai văzut nimeni picturile și gravurile rupestre de pe Cheile Sohodolului, sau aproape nimeni. Practic nu exista nicio dovadă a existenței lor, în afara mărturiilor și reproducerilor lui C.S. Nicolăescu-Plopșor. În repetate rânduri chiar, în ultimii ani, specialiștii români au căutat desenele rupestre indicate de acesta, fără a le da de urmă. Se pare totuși că unul dintre cercetătorii locali, prof. Grigore Smeu a reușit să identifice presupuse desene rupestre publicând și un studiu în această direcție.

Personal, am căutat sistematic desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului, începând cu vara anului 2011, fără a le da de urmă. În 2017 însă, însoțit de prietenul Valentin Diaconescu, am ajuns la nord de satul Runcu, acolo unde se crede că ar fi fost Lunca cu Pruni, despre care scria C.S. Nicolăescu-Plopșor, în anii ʽ30. Locul indicat coincide cu unul dintre versanții Cheilor Sohodolului, aici identificând reproducerile distinsului savant în urmă cu 90 de ani în „Arhivele Olteniei”, alături de alte imagini antropomorfe și zoomorfe, desene geometrice și simboluri solare de vârstă neo-eneolitică.

În aceste zile am întreprins o nouă vizită pe Cheile Sohodolului, realizând și câteva fotografii la misterioasele desene rupestre care își leagă numele de C.S. Nicolăescu-Plopșor. Puse în valoare, acestea pot deveni una dintre atracțiile istorice ale Gorjului!

 

România Centenară

În semn de recunoștință pentru cei ce n-au pregetat să-și jertfească tinerețea, visele și viitorul pentru patrie și neam: „Au căzut la datorie, apărând glia lăsată moștenire de Burebista și Decebal. Noi și Munții Predealului mereu îi vom plânge. Etern le vom aprinde o lumină în suflet și un gând pios, mereu se va îndrepta spre ei!
(Cimitirul Internațional al Eroilor din Predeal, 19 august 2018)

20180818_111546

O ţară plină cu moaşte sfinte

De-a lungul anului, în diferite localităţi, ori la diferite mânăstiri se fac pelerinaje la Sfintele Moaşte ale unor sfinţi români sau străini, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi. Oamenii se închină la ele cu speranţa că vor găsi vindecarea bolilor sau rezolvarea la problemele lumeşti. Totuși, nimeni nu se întreabă la ce se închină de fapt şi ce se ascunde în cutiile argintate. Nici Biserica Ortodoxă Română nu pare să știe cu exactitate numărul osemintelor sfinte prezente în lăcaşurile de cult, însă dacă ar fi să consultăm site-urile creştin-ortodoxe, aflăm că există nu mai puţin de 700 de moaşte, adăpostite în peste 250 de biserici şi mănăstiri. Cu siguranță numărul acestora este cu mult mai mare, numai în acest an părți din mai multe moaște de sfinți fiind împărțite la diverse mănăstiri și biserici.

România este o țară plină cu moaște sfinte și degeaba, își spun unii în barbă. Nu mai avem nici spor, nici liniște, ne dușmănim unii cu alții și ne bucurăm atunci că răul se abate asupra celuilalt.

Pentru că avem moaşte fără număr, Patriarhia a decis totuși că este vremea să ţină o evidenţă clară a tuturor osemintelor sfinte din România, într-un catalog special. „Este o tradiţie veche, românească şi creştinească, pelerinajul la astfel de moaște sfinte”, s-ar grăbi cei mai mulţi să spună, dar când îmbrâncelile între credincioşi iau locul smereniei, conotaţiile sunt de altă natură decât cea religioasă.

Numeroşi români, creştini până în adâncul sufletului şi măduva oaselor, străbat distanţe mari cu diferite mijloace de transport, uneori pe jos, stau zeci de ore la cozi interminabile, pe ploaie sau caniculă, se târăsc chiar în genunchi sute de metri, chiar kilometri, pentru ca să ajungă să se închine, să sărute Sfintele Moaşte şi să-i spună acelui sfânt ceea ce le apasă sufletul.

Au ajuns de pomină pelerinajele la moaştele Sfintei Paraschiva de la Iaşi, ale Sfintei Filofteia de la Argeş sau ale Sfântului Dimitrie Basarabov de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. De câțiva ani și osemintele părintelui Arsenie Boca de la Prislop atrag sute de mii de credincioși, Biserica Ortodoxă Română urmând să îl canonizeze în acest an, pe 28 noiembrie.

Mai ceva ca atunci când trebuie să îşi exprime atitudinea civică, românii participă iată, cu sutele de mii la pelerinaje şi îşi pun toată credinţa în Sfintele Moaşte pe care le venerează. Sigur, spun unii, este de neînţeles pentru străinii de credinţa ortodoxă sau de învăţătura creştinească de unde găsesc unii români atâta evlavie şi pot să acorde atâta cinste unor rămăşiţe pământeşti ale unor oameni, care au trăit aici pe pământ, cunoscând toate cele omeneşti. Iată că se poate. Românul încă mai are frică de Cel de Sus, își pune toată speranța în puterile Sale, iar sfinții și moaștele acestora devin purtători de Dumnezeu.

Românii și România anului 2018

Două treimi dintre români habar nu au care este rolul puterilor în stat, al Parlamentului și al Guvernului, în general, sau al Președintelui, în particular. Să ne surprindă că doar 34% dintre cei chestionaţi, conform unui studiu dat recent publicităţii de Asociaţia ProDemocraţia, au identificat rolul Președintelui – acela de a reprezenta statul român și de a fi garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării? Alţi 34% dintre respondenţi au afirmat că rolul Președintelui este să vegheze la bunul mers al ţării şi să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei, iar restul au vorbit despre rolul de conducere sau de reprezentativitate, iar 10 % au dat răspunsuri negative la adresa Președintelui. Asta aşa pentru a ne face o idee despre cei care de 28 de ani votează în România. Nu ar fi rău dacă buletinele de vot ar include pe viitor şi câteva întrebări din Constituţia României, mai cu seamă Articolul 80, pentru viitoarele alegeri.

Ştiţi ce e trist? Că la ultimele scrutinuri electorale, în secţiile de votare din România, am văzut prea puţini tineri, dar suficient de mulţi bătrâni care atunci când au avut ştampila de vot în mână s-au gândit la viitorul nepoţilor lor. România ultimilor ani suferă de o criză acută de ignoranţă a tinerilor, pentru care non-valorile au devenit valori şi modele. Pe ei și pe românii din diaspora îi vedem însă tot mai des la proteste, bâlbâind ceva ce nici ei nu înțeleg prea bine, animați de un soi de solidaritate ambiguă prezentă pe rețelele de socializare, acolo unde sunt îndemnați să manifeste deschis împotriva unor reprezentanți ai clasei politice aleși prin vot, în mod democratic. Nu #rezist, nu proteste, nu cuvinte obscene însăilate pe te miri ce, nu intimidările diasporei înseamnă democrație în România.

Da, știm și faptul că mizând pe ignoranţa unora şi prostia altora, politicienii români, indiferent de culoarea politică, și-au adaptat stilul unui anume soi de capitalism în care de cele mai multe ori primează interesul personal, fără a fi interesaţi să asigure „viitorul ţării”, prin locurile de muncă, educaţie sau sănătate. Sigur, toate acestea sunt mai puţin prioritare atunci când locuiești într-o vilă de sute de miliarde de lei, conduci una sau mai multe mașini de zeci de mii de euro, îţi tratezi problemele de sănătate în clinici particulare din străinătate sau îţi trimiţi copiii la studii în afara ţării.

România suferă astăzi și odată cu ea, toți cei care simt românește sau știu că Președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, că nu caută să instige, ci să exercite funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Produsul unui sistem educațional reprezintă viitorul unui popor

Începem editorialul de astăzi cu o întrebare care chiar dacă nu se află pe buzele multora, cu siguranță naște noi întrebări și generează diverse răspunsuri. Ce ar trebui făcut pentru ca școala să redevină acel loc în care copiii își însușesc adevăratele valori morale, învață să fie oameni, învață să prețuiască munca și puterea educației?

Cu cât nivelul educațional al României descrește, cu atât mai mult scad și șansele noastre de redresare ca țară. Produsul unui sistem educațional reprezintă viitorul unui popor. Dacă acel produs final e defect, mediocru, lipsit de valori morale și onestitate, atunci nici nu putem avea pretenția unei evoluții. Afirma un fost președinte că „școala românească scoate tâmpiți”. Reacția imediată a întregii opinii publice a fost una de vehementă dezaprobare.

Astăzi, un alt președinte, declară că un sistem educațional performant necesită, printre altele, „un segment preuniversitar suficient de consistent, dar nu bazat exclusiv pe acumulare  de informații, ci pe o formulă duală care îmbină în mod creativ teoria cu practica și care oferă opțiuni diferite de ieșire, în funcție de abilități și competențe”. Da, știm deja că este nevoie de un sistem propriu și performant în educație, pe bază de „proceduri”. Ce facem însă atunci când aplicăm teorii fără fond?

S-a afirmat prea des că, în urmă cu vreo 10 ani, mecanismul de învățare încă era unul rudimentar, bazat pe memo-rarea a sute de pagini și nu pe stimularea creativității și libertății de exprimare a elevilor. Astăzi, subiectele nerezolvate la Evaluările Naționale și Bacalaureat, deși au un grad redus de dificultate, au devenit ținta petițiilor online. Cum e mai bine, sau cui aparține vina? Poți să-i ceri implicare și putere de muncă unui dascăl atunci când remunerația lui pe o lună este echivalentă cu prețul telefonului mobil al unui elev care vine la ora lui cu lecția neînvățată, deranjează colegii sau răspunde obraznic când este scos la tablă? Nu generalizăm, cu toate că astfel de cazuri există în aproape fiecare clasă.

Mergem pe stradă și dăm la tot pasul de proastă creștere, limbaj vulgar și gesturi obscene. Ajungem să ne gândim mereu la ce nivel de educație ne situăm noi, ca nație? De ce copii de școală generală îți lezează timpanul cu înjurături murdare și comentarii răutăcioase la adresa oame-nilor în vârstă sau elevii de liceu ies în evidență mai mult prin modul ostentativ de a se îmbrăca sau afișa un telefon mobil de ultimă generație? Parcă avem de-a face cu mai multe întrebări decât răspunsuri, iar atunci când acestea ne copleșesc dăm vina pe „sistem”.

În ce măsura cei care trec prin școală rămân într-adevăr cu ceva după, iar aici nu ne referim doar la cunoștințe și competențe, ci și la valori morale? Pentru că un om educat și cultivat are întâi de toate valori morale și principii pe care le respectă. Pe acest cumul de valori se construiește o societate, nu pe cârpeli și false exemple de viață, promovate tot mai mult în societatea românească, fără ca școala, pentru a le face față, să poată aplica „procedurile” care se impun. Deși avem „n” proceduri în sistem, cele pentru valori și principii… lipsesc.

La 313 ani de la moartea lui Cornea Brăiloiu, misterul apariției unei sfere luminoase suscită și astăzi curiozitate

În urmă cu 313 ani, pe 13 iulie, „într-o vineri, leat la vremea chindiei,  se stingea din viaţă Cornea Brăiloiu, mare ban al Craiovei. În vizitele de documentare pentru cartea Biserica din Vădeni. Trecut și prezent (apărută în 2007, la Târgu-Jiu) sau pentru romanul Blestemul la care lucrez în prezent, l-am identificat pe Cornea Brăiloiu pictat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Vădeni, în pridvorul bisericii  Sfintei Mănăstiri Tismana, dar și Mănăstirea Sfinții Voievozi de la Baia de Aramă . În toate cele trei fresce, marele ban al Craiovei impresionează prin ţinută şi atitudine. Despre personalitatea sa aflăm din mărturiile vremii că „era un bărbat aspru, cu judecată, prompt şi iscusit în răspunsuri”.

cornea braoiloiu

Marele ban Cornea Brăiloiu, frescă Biserica Adormirea Maicii Domnului din Vădeni (Târgu-Jiu)

Despre moartea marelui ban dar și despre un fenomen straniu care s-a petrecut a doua zi, în timpul slujbei de înmormântare, aflăm dintr-o mărturie a vremii, aflată în arhivele craiovene, cunoscută sub numele de Cronica lui Tănasie: „Şi când au fost la iulie 13, într-o vineri, leat la vremea chindiei, sufletul în mâna îngerului lui Dumnezeu s-au dat. A doua zi, sâmbătă, în tron trupul l-au aşezat şi părintele Chir Athanasie egumenul sfintei mânăstiri, împreună cu cucernicul întru ermonahi chir Pahomie, carele multe călătorii au făcut cu dumnealui la Ţaringrad şi la Odrii, avându-l rugător către Dumnezeu şi cu mulţime de egumeni şi de preoţi la sfânta mânăstire l-au dus…. Iar acolo aşa, în vederea multora, deasupra trupului său, în cer, mare şi luminată stea s-au văzut şi pîn`s`au făcut slujba pagrebanii toţi la dânsa au privit. Şi după ce în pământ s-au astrucat, steaua nu s-a mai văzut…

Steaua, la care se referă cronica, era probabil o sferă luminoasă care s-a manifestat timp îndelungat, atât cât a durat slujba de înmormântare, în privirile a mii de credincioşi adunați de un eveniment atât de rar în zonă, respectiv îngroparea unui personaj foarte important. O astfel de sferă luminoasă ar fi putut să fie chiar un obiect zburător neidentificat (OZN) descris, în maniera proprie nivelului de percepție al oamenilor epocii, în urmă cu trei secole de către cronicarul Tănasie în a sa lucrare.  Zona mănăstirii Tismana, se afirmă în unele lucrări și site-uri, prezintă un interes energetic teluric şi cosmic deosebit. Datorită gradului său ridicat de spiritualitate, Sfântul Nicodim ştia de existenţa acestui punct sacru pe care l-a căutat mai mulţi ani la rând prin apropieri succesive, fiecare etapă beneficiind de o mânăstire pe suprafaţa Olteniei, mai întâi la Vodița, apoi la Vișina. În faza finală căutarea a fost mai frenetică, călugărul Nicodim, pe atunci, folosindu-se de un toiag de fier cu care lovea pământul, acesta comportându-se ca o antenă a subteranului. Aşa a găsit acesta și amplasamentul mănăstirii de la Tismana. O astfel de energie aparte ar putea atrage prezențe misterioase, greu de explicat chiar și pentru generația contemporană? Mit sau realitate, prezența unui obiect zburător neidentificat  în urmă cu peste 300 de ani deasupra Mănăstirii Tismana, nu poate astăzi decât să suscite curiozitate și  de ce nu, să fie subiectul unor discuții pro sau contra acestui fenomen.

Ochii și urechile celor creduli din România

Mai nou primim recomandări din partea tuturor celor care, în scris sau vorbit, își asumă calitatea de specialiști. Fie că sunt reprezentanți ai diferitelor ambasade din țară, fie că sunt reprezentanți ai instituțiilor europene, toți se pricep la recomandări. Nu contează domeniul, contează doar capacitatea de a știi să arate cu degetul sau, după caz, să ofere soluții teoretice. Și chiar ai noștri politicieni. Toată lumea se pricepe la așa ceva. De la parlamentari până la membrii guvernului, toți se pretind specialiști.

Meteahna aceasta au preluat-o de câțiva ani chiar și bancherii care, după ce în anii precedenți ameninţau cu blocarea conturilor, pe banii noştri, acum ne sfătuiesc cum să facem economii. Câteva dintre marile bănci derulează chiar programe educaţionale întrecându-se în recomandări. Cum sună unele dintre sfaturile acestora în plin sezon estival? „Fixează-ţi o zi pe săptămână în care să nu cheltui nimic, stinge lumina când nu te afli în cameră şi închide calculatorul, radioul sau televizorul când nu le foloseşti”. Ceea ce bancherii se fac a nu ştii, este că foarte mulţi români nu cheltuiesc nimic nu doar o zi pe săptămână, ci două – trei, nu pentru că se pricep la economii, ci din motivul că pur şi simplu nu au ce să cheltuiască. De ce nu fixează băncile o zi în care să nu ceară dobânda şi alte comisioane, dacă tot îşi asumă responsabilitatea socială? O întrebare la care desigur nimeni nu va oferi vreun răspuns.  

Revenind la clasa politică românească, dacă este să luăm de „bune” încercările disperate de redresare economică a ţării, înseamnă că avem în continuare conducători (parlamentari, preşedinte, premier, miniştri) care nu au stofă de lideri şi nici pregătire sau, poate, nu au interes. Poate nu ar trebui să-i judecăm atât de dur, cu toate că o merită, după cum poate nu ar trebui să trecem nici peste interesele statelor occidentale sau cele oculte despre care se discută la nivelul cetăţeanului de rând. 

În timp ce politicienii atunci când nu sunt în vacanțe exotice, îşi duc somnul confortabil în Parlament şi Guvern, iar atunci când se trezesc mimează implicarea în actul legislativ sau cel de guvernare, indiferent de culoarea politică, România suportă cu greu umilințele impuse de Uniunea Europeană și mai nou de unele ambasade. Și toate acestea în timp ce ochii și urechile celor creduli continuă să asigure ratingul celei mai noi puteri în stat, pe lângă cele trei constituționale. Mass-media românească, căci despre ea este vorba, vine să substituie poporul, mințit și păcălit de celelalte puteri ale statului în numele lui însuși, cu deviza: „Noi vă spunem, ce trebuie să știți!”

Despre binele general, la români

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Atunci când deții resurse, dar ele nu îți mai aparțin ție ca țară, pentru că trebuie să te supui unor directive impuse, se numește, din perspectiva unora desigur, fie capitalism, fie globalizare, fie mondializare, pentru binele general. Eu mă alătur însă celor care numesc asta, așa cum este și în cazul României, colonizare.

Poate analiștii economici sunt mulțumiți că la nivelul Uniunii Europene se arată că, în acest an, România a avut o evoluție bună în special datorită îmbunătățirii semnificative a cheltuielilor de consum, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară preponderent dependentă de consum. Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii, România a avut o industrie care de bine, de rău, performa, apoi bucată cu bucată, totul a ajuns la fier vechi, precum și un important sector agricol.

Să ne mire că astăzi în materie de stimulare a exporturilor, România merge bine, după declarațiile unora? Exporturile româneşti cunosc ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu pune pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportăm mărfuri cu valoare adăugată mică și importăm produse cu valore adăugată ridicată. De pildă, suntem pe primul loc în Europa la exportul de grâu, dar continuăm să importăm făină. Sau exportăm lemn brut și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum să nu mergă bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii”, cultivând mere, pere sau castraveţi, dar exportând banane? Și astfel de exemple avem în fiecare domeniu de activitate din România anului 2018.

Vina pentru situația în care România a ajuns mai ceva ca în perioada secolului al XVIII-lea, nu o poartă pe umeri doar guvernele Dăncilă, Tudose, Grindeanu, Cioloș sau Ponta, ci și nume precum: Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Isărescu, Năstase, Tăriceanu sau Boc. Alături de ei sunt alte câteva sute de miniștri, unii mai cunoscuți, alții dimpotrivă, dar cu toții bine intenționați fie pentru propriul interes, fie pentru cel general. Căci până și binele general poate fi interpretat în funcție de care parte privim: stânga, dreapta, centru stânga, centru dreapta, centru sau… nici stânga, nici dreapta, nici nimic. Țara a fost vândută bucată cu bucată, de la resurse naturale, până la cele umane. Astăzi, ceea ce se strigă în stradă este rezultatul democrației prost înțeleasă și de unii și de alții, iar în acest caz vina nu o mai poartă doar politicienii. Pentru binele general, al nostru, al românilor, nu a mișcat nimeni măcar un deget. Astăzi s-ar putea să fie târziu.

 

Târgu-Jiul de altădată. Un concept cultural, bazat pe repere, istorie, memorie colectivă și spațiu identitar

Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, alături de Școala Gimnazială „Gheorghe Tătărăscu” din Târgu-Jiu, au inițiat în Anul Centenarului Marii Uniri, un proiect cultural-artistic în cadrul căruia elevii pasionați de pictură au realizat pe sticlă reproduceri după vederi și cărți poștale care înfățișează clădiri și străzi din Târgu-Jiul de altădată.

Prin acest proiect, organizatorii își propun să promoveze arta, pictura și istoria în rândul tinerilor din Târgu-Jiu, dezvoltarea simțului estetic, creativ și practic, responsabilizarea în direcția formării viitoarei generații cu aplecare spre cultură și artă în general și pictură, în special. Proiectul s-a dorit totodată un mijloc de recreere utilă pentru elevi și apropiere a acestora de valorile culturale locale, apartenența la comunitate, trecutul și istoria acesteia.

Ideea proiectului s-a născut din dorința de a implica elevii într-o activitate care, credem noi, îi apropie de valorile nealterate ale comunității folosind un concept cultural, bazat pe repere, istorie, artă, memorie colectivă și spațiu identitar. Pe lângă faptul că au acum ocazia să cunoască o parte din clădirile care astăzi nu se mai găsesc, pot să își pună în practică aptitudinile și abilitățile artistice, stimularea creativității, cunoașterea istoriei locale, cultivarea sensibilităţii deschise spre valorile istorice și estetice.

 Aşezat într-un cadru geografic deosebit, într-un amfiteatru natural ce-i conferă protecţie şi frumuseţe, oraşul Târgu-Jiu îşi pierde existenţa în negura istoriei. Numele şi-l trage atât de la vijeliosul râu în care secole de-a rândul s-a oglindit, cât şi de la activităţile economice specifice locului unde s-a înfiripat, intersecţie a unor drumuri comerciale tradiţionale. Locuitorii, proprietari de pământ, meseriaşi, comercianţi sau funcţionari îşi leagă viaţa statornic de pământul pe care-l cultivă, de negoţul pe care-l fac, de meseria aleasă. Ei îşi denumesc uliţele după specificul muncii: Olari, Pietrari, Dogari, Cărămidari, Negustori etc.

Din secolul al XVIII-lea îşi fac apariţia clădiri mai impunătoare sub forma culelor cu două sau chiar trei nivele. Ulterior se construiesc case boiereşti din zid, între care azi se mai pot vedea Casa Dimitrie Măldărescu, Casa Barbu Gănescu (lângă Palatul Prefecturii) şi Casa Vasile Moangă (Biblioteca pentru Copii şi Tineret), bisericile Sfinţii Apostoli (1747) şi Sfinţii Voievozi (1748-1764).

La începutul secolului al XIX-lea, prin înfăţişarea sa modestă, Târgu-Jiul dădea „o impresiune adevărată de sat”. Situaţia se schimbă radical după 1834, când, odată cu instaurarea domniilor regulamentare, începe un proces de modernizare vizând: alinierea străzilor, introducerea iluminatului public, construirea Grădinii publice, dezvoltarea şi modernizarea învăţământului etc.

În 1860 se înfiinţează Oficiul telegrafic, la 1879 se fac primele trotuare, iar la 1 iulie 1888 îşi face apariţia primul tren în gara Târgu-Jiu. În consens cu modernizarea edilitară de ansamblu îşi fac apariţia şi alte clădiri publice mai însemnate: Palatul Administrativ (Muzeul Judeţean „Alexandru Ştefulescu” de astăzi), Teatrul Milescu, Spitalul Orăşenesc, Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” şi altele.

Multe dintre edificiile Târgu-Jiului de altădată se datorează unuia dintre cei mai activi și destoinici primari ai orașului: Titu D. Frumușeanu. A fost inițiatorul unor investiţii care au rămas în istoria urbei de pe Jiu. Printr-un împrumut al autorităților locale s-a construit un hotel, un bulevard între oraş şi Grădina Publică, o reţea de apă potabilă, s-a deschis o piață cu gherete sistematice, iar suma rămasă a fost cheltuită pentru reconstrucţia de străzi şi trotuare. De asemenea, Colegiul Naţional „Spiru Haret”, astăzi unul dintre liceele de elită în judeţul Gorj, a fost ridicat pe vremea sa. La 3 iulie 1897 s-a inaugurat Podul de Fier de peste Jiu, cunoscut și sub numele de Podul Ferdinand, după planurile arhitecților francezii Daide şi Pille. Tot în mandatul lui Titu D. Frumuşanu s-a pus piatra de fundament a Palatului Comunal, actuala Prefectură și a început să funcţioneze primul nucleu al Băncii Naţionale în judeţul Gorj.

La începutul secolului al XX-lea, lucrările publice sunt continuate cu aceeași însuflețire, apar noi construcții care impresionează și astăzi prin eleganță și aspect. După încheierea Primului Război Mondial, multe dintre clădiri sunt refăcute în urma distrugerilor suferite în timpul ocupației germane și austro-ungare, pentru ca în anii 1937-1938, orașul să fie înfrumusețat cu operele sculptorului gorjean Constantin Brâncuși, în amintirea eroilor români.

prof. Andrei Popete Pătrașcu,

Președintele Asociației cultural-istorice „Dumitru și Maria Pleniceanu”

prof. Adriana Rădoi,

Director al Școlii Gimnaziale „Gheorghe Tătărăscu” din Târgu-Jiu

România între două mitinguri și Marea Adunare din urmă cu un secol

Între Marea Adunare de la Alba Iulia din urmă cu 1oo de ani și cele două mari adunări de la București, prima a celor de la #rezist, a doua a celor care deși se află la putere susțin că în România funcționează un stat paralel, sunt atât de multe diferențe încât am crede că noi cei de astăzi, nu suntem urmașii, de-a treia sau de-a patra generație, a celor de atunci. Pentru că nimic nu ne aseamănă pe noi, cei din 2018, cu ei, cei din 1918, care nu și-au pus întrebarea dacă merită să își sacrifice amărâta de viață pentru copiii, nepoții și strănepoții de astăzi. Iar noi, ce facem? Mitinguri care ne dezbină, mitinguri care arată cât de neputincioși suntem în fața unei sorți nu atât potrivnică și nedreaptă, cât mai degrabă decisă de alții, în locul nostru.

Noi nu mai credem în România! Suntem preocupați să ne huiduim unii pe alții, să râdem de prostia unora și să invidiem inteligența altora, ne este rușine unii cu alții și ce mi se pare mai josnic, ne vindem pe degeaba de cele mai multe ori. Mimăm până și interesul pentru Centenarul Marii Unirii, punem jerbe de flori la mormintele eroilor știuți sau neștiuți fără să cugetăm la moștenirea pe care ne-au lăsat-o și evităm să folosim harta României Mari, ca să nu supărăm nici stânga și nici dreapta. Nu primul vers al imnului național, „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte” să ne tremure pe buze, ci ultimul… „Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nostʼ pământ”.

Ba stat de drept, ba stat paralel. Și cu toate acestea puțini, chiar și cei din Parlament, pot să îți spună ce e unul și ce e celălalt. În ultimele luni am asistat la tot mai multe încălcări ale legii în România statului de drept. Sau fiecare înțelege fix ce vrea din această sintagmă a statului de drept, așa cum fiecare înțelege ce vrea din statul paralel. Strada înțelege să își manifeste pornirile fără să mai țină cont de legi sau context, de cordoanele de jandarmi sau de bunul simț. Alții își abandonează gunoaiele și se grăbesc să plece acasă. Și unii și alții uităm pilda de acum un secol și că toți, fără deosebire, ne numim români. Măcar atât, că ne mai numim astfel și tot ar trebui să ne facă să înțelegem că în timp ce ne aruncăm unii altora cuvinte grele, alții își freacă mâinile și își râd în barbă. Pentru asta nu avem nici unii, nici alții, vreo scuză. România Marii Adunări de la Alba Iulia nu seamănă cu România adunărilor din Piața Victoriei.  

 

„Nu suntem mercenari ai meseriei noastre!”

Data de 5 iunie este dedicată în România Zilei Învățătorului și reprezintă, în același timp, ziua naşterii lui Gheorghe Lazăr, considerat fondatorul învăţământului românesc. În nr. 4, din aprilie 1933, al „Revistei învățătorimii gorjene”, care apărea la Târgu-Jiu, președintele „Asociației învățătorilor gorjeni”, Petre Popeangă adresa o scrisoare deschisă „către cei 600 de învățători gorjeni”.

Cât de actual este astăzi mesajul celui care  se adresa în urmă cu peste opt decenii dascălilor din Gorj, putem constata în rândurile de mai jos:

Iubite frate, nu eu îți voi spune, ce știu că în sufletul tău colcâie să-i rupă zăgazurile, despre ceea ce așteaptă și suntem datori să-i dăm școalei noastre, pentru neșovăielnica împlinire a datoriei. Deși slujim celui mai sublim ideal, acela de a plămădi suflete capabile pentru viața cea adevărată. Răsplata morală și materială a trudei noastre se precupețește undeva, mai rău, se tăgăduiește. Nu suntem mercenari ai meseriei noastre! Nu cerșim această răsplată și poate tocmai aici stă etica vieții noastre profesionale. Mulți dintre noi cad însă victime, îngenunchind, sub imperativul obligațiilor misiunii, sub plumbul strivitor al mediului social, sub ingratitudinea sufletului omenesc. (…) Dacă tu, cel ce poți lumina, te resemnezi, ce nădejdi de viitor putem avea?

(P. Popeangă, Scrisoare către cei 600 de învățători gorjeni, în „Revista învățătorimii gorjene”, an IV, nr. 4, din aprilie 1933, p. 4-6).

revista

România, pe tabla de șah a unor mâini nevăzute

Suntem din nou de câteva zile martorii unor încrâncenări pe care, și de această dată, doar americanii par să le cunoască deznodământul. Spuneam aceasta după ce Curtea Constituțională a României a hotărât că preşedintele Klaus Iohannis este nevoit să o revoce pe Laura Codruţa Kovesi, aşa cum cere Guvernul, în pofida protestelor opoziţiei şi comunităţii internaţionale, în timp ce șefa DNA a mai făcut o vizită „de ultimă oră” în America.

Presa străină s-a grăbit să comenteze amplu decizia CCR, pro sau contra, în funcție de preferințe desigur, pentru că sunt evidente clivajele de opinie. Să ne mire prea mult astfel de poziții, când până și unii de-ai noștri ajung să arate cu degetul vehement spre CCR? Este cazul fostului premier Dacian Cioloș, despre care nu prea reușim să înțelegem interesele cui le poartă la butonieră atunci când întreabă retoric: „Ajungem să trebuiască să apărăm democrația de Curtea Constituțională?”. Dar și el este doar unul care își dă cu părerea în interes personal, afirmând în continuare: „ca parte a unui proces de reformare a statului, pe care Mişcarea România Împreună îl va propune în programul său politic, Curtea Constituţională trebuie depolitizată complet pentru a-şi relua rolul”. Deci am înțeles, unde bate domnul Cioloș. La viitoarele alegeri parlamentare, numai că și el este un pion pe o tablă de șah mult prea mare pentru a o cuprinde în rezumatul despre ce înseamnă România și ce ni se pregătește de către cei care conduc din umbră interesele țării.

Cât despre Kovesi, Laura Codruța fie face un joc la dublu, fie șantajează, așa cum tind să creadă tot mai mulți analiști. Sunt vehiculate deja câteva variante a felului în care se va scrie istoria acestui episod, iar unul dintre ele ar fi demisia șefei DNA, care l-ar scuti pe Klaus Iohannis de orice emoție. Doar că vizita în America a acesteia, arată clar că decizia nu se va lua în România, că Laura Codruța Kovesi nu decide singură, că Iohannis este la fel de vulnerabil în fața americanilor ca oricare alt politician român.

Pentru un şef de stat care a afirmat de fiecare dată când a avut ocazia că legea e mai presus de orice, Iohannis este acum strâns cu ușa prin hotărârea CCR. Cine l-ar putea salva, sau dimpotrivă i-ar compromite cariera politică, nu știm. Tabla de șah pe care România se chinuie să supraviețuiască este în mâinile nevăzute ale celor din strategia cărora face parte întotdeauna sacrificarea pionilor.

 

Sub semnul timpului. Despre monedele grecești

În Grecia Antică, monedele nu au avut dintotdeauna un caracter pur comercial. Primele monede erau de fapt medalii și reprezentau o formă de distincție sau o formă de identificare în teritoriul străin. Cu timpul, monedele au început să fie din ce în ce mai multe și au ajuns și la îndemâna claselor inferioare.
În prima fază, monedele se utilizau aproape exclusiv pentru plata tributului. Mercenarii primeau ca soldă astfel de monede, cu care achiziționau din provinciile vasale alimente și furaje. Regele vasal, trebuia să colecteze toate aceste monede și să le returneze sub forma de tribut. În caz contrar se făceau expediții punitive.
Furnizorii de produse erau recompensați cu diverse favoruri, primeau pământ sau sclavi. Prima unitate de măsura a fost talantul, egal cu volumul de apă dintr-o amforă, adica 26 – 32 Kg. Un talant de argint era egal cu nouă ani de muncă ai unui meșteșugar priceput, sau era egal cu șase mii de drahme. În funcție de greutatea lor, monedele mai mari se numeau didrahme, tetradrahme sau decadrahme. Un alt submultiplu al talantului era mina, cu o greutate de 434 gr. Un talant era egal cu 60 de mine. Pentru a recunoaște mai ușor moneda emisă, fiecare oraș grecesc obișnuia să-și aleagă un simbol propriu.
În reproducerea alăturată putem vedea o didrahmă corintiană, cu reprezentarea zeiței Atena purtând un coif militar.

33769753_2174325415942955_3037826885242322944_n

 

România, între statul de drept și importul de cireșe

Atunci când statul de drept nu îți mai aparține ție ca țară, nu poți decât să te supui directivelor impuse. România este astăzi o țară condusă din afară, în ciuda unei clase politice aleasă prin vot de către popor, fără un orizont ideatic, mulțumită cu statutul de membră a Uniunii Europene și credulă la toate promisiunile.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 28 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele, în special economic și aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Și s-a tot generalizat în ultimii ani o anumită formă a furtului din puţinul pe care şi-l permit unii, căci furt este atunci când îţi însuşeşti din dreptul câştigat al unei persoane, şi îndestularea altora. În România încă mai sunt din cei care ţipă ca din gură de şarpe despre pericolul venirii comuniștilor la putere și contaminarea României cu „ciumă roșie”. Să ne înțelegem bine: Partidul Social Democrat nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un partid socialist, prin prisma liderilor săi.

Astăzi într-o postură în care nu fac altceva decât să se arate cu degetul unul pe altul şi să spună că celălalt este vinovat de starea în care se află economia noastră şi ţara în ansamblul ei, de stânga sau dreapta, tehnocrați sau ce mai avem prin ogradă, toți cei care au condus România de 28 de ani, îşi dovedesc în continuare limitele.

Să ne mai mire că în materie de stimulare a exporturilor, România merge bine, după declarațiile actualului guvern? Exporturile româneşti cunosc ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu pune pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportăm mărfuri cu valoare adăugată mică și importăm produse cu valore adăugată ridicată. De pildă, exportăm mere brute și importăm gem de mere. Sau exportăm lemn brut și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum să nu mergă bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii” în timp ce ministrul Daea ne spune că putem decoji cireșele și că nu asta e problema, chiar dacă sunt tratate cu pesticide și aduse din Turcia. Să ne înțelegem, România importă mere, pere și cireșe, dar exportă banane, pentru că suntem țara în care totul este posibil.

România noilor standarde

De vreo câțiva ani încoace, fiecare ministru al Economiei din România a susţinut că printre priorităţile sale se numără aplicarea unor noi standarde, simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale. Aproape toate par niște glume, dar din ultima analiză economică a României, sub guvernul Dăncilă, aflăm că industria a înregistrat în ultimul trimestru o ușoară creştere, nu multe e drept, şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre. Nu face excepție de la astfel de declarații nici actualul ministru al Economiei, Dănuț Andrușcă, cel care, la fel ca mulți dintre colegii săi din actualul guvern, evită însă contactul direct cu presa, din motive bine știute.

Dar să revenim. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului, conform ministrului amintit, prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

Noile standarde indică faptul că astăzi, avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii ani a fost dezamăgitoare.

Discursul miniștrilor a fost de fiecare dată același indiferent de culoarea politică, acela că vor acorda o mare importanţă mediului de afaceri. „Soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu”, a susţinut fiecare şi aproape că i-am crezut pe cuvânt, de fiecare dată. Doar că acum mediul academic se dezice total de programul de guvernare, specialiștii în domeniu nu sunt de găsit, sindicatele stau confortabil pe banii membrilor plătitori, în timp ce patronatele caută soluții. Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă, profitând de competitivitatea exportatorilor, dar şi de cererea internă stabilă. Ne vom convinge dacă guvernul Dăncilă, tot mai contestat, va impune noi standarde și România, departe de a deveni ce-a fost odată, cu peste trei decenii în urmă, se va redresa economic.