Faptul că ţara noastră se află în continuare într-o perioadă de tranziţie târzie este quasi–unanim acceptat de istorici, analişti, unii politicieni, sau de opinia publică românească. Nefericita situaţie a crizei economice ne-a adâncit în tranziţie, dacă nu cumva ne-a reîntors de unde plecaserăm acum 100 de ani. Sunt voci care susţin vehement că este chiar mai rău. Iată exemplul Gorjului, un judeţ oarecare al României, care până să resimtă efectele tranziţiei avea: fabrică de cauciuc, fabrică de sticlă, fabrică de ţigarete, fabrică de cărămidă, fabrică de mobilă, fabrică de gheaţă, fabrică de ciment, fabrică de confecţii, fabrică de lapte, complexe zootehnice şi lista poate continua. Cum au dispărut toate acestea pe drumul tranziţiei? Desigur întrebarea este una retorică.

Cu 11 clase sunt ministrul Educaţiei şi Guvernul „peste toată conducerea P.S.D.”, afirma Daniel Funeriu, sigur pe el, fără a i se mai şopti la ureche. Probabil a repetat această frază de vreo 11 ori până a reţinut-o, pentru a evita să mai stârnească ilaritate, ca la precedentele intervenţii neinspirate. Şi când te gândeşti că toate acestea au pornit de la discuţia legată de studiilor sale. Oricât de strălucitoare au fost rezultatele studiilor sale în străinătate, clasa a XII-a la Lycée International des Pontonniers din Strasbourg, diploma de inginer în chimie, dar şi titlul de doctor, conform legilor din România, ministrul Educaţiei continuă să aibă doar unsprezece clase în condiţiile în care nu şi-a echivalat diplomele pe care le-a obţinut în străinătate, nici după ce a preluat portofoliul Educaţiei.

După şase ani de zile, Adrian Năstase îi întoarce replica rivalului său Traian Băsescu: „Nici nu ştii cât de mic începi să fii!”. Şi e doar începutul, ne grăbim noi să îl completăm pe cel care ar fi putut schimba soarta României la sfârşitul anului 2004. „Când tai pensii, tai salarii, când dai palme alegătorilor tăi, când minţi tot timpul, când te cerţi pe stradă, când îţi sacrifici colegii şi prietenii pentru interesul tău personal, când nici echipa ta nu mai are încredere în tine, la ce te mai poţi aştepta?”, a continuat Năstase, enumerând apoi două dintre greşelile lui Traian Băsescu: primul şi al doilea mandat (sic!).

Jumătate din numărul românilor cred că era mai bine în vremea comunism decât în prezent. Şi nu este aceasta opinia personală, ci rezultatul unui studiu realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. „Trecutul comunist este văzut pozitiv prin comparaţie cu prezentul marcat de criza economică: 50 la sută dintre cei chestionaţi afirmă că înainte de decembrie 1989 era mai bine în România, în vreme ce 23 la sută consideră că era mai rău, iar 14 la sută consideră că era la fel”. Ideea care se desprinde din rezultatele chestionarului, referitor la comunism, este cât se poate de reală, pentru tot ceea ce înseamnă România… de ieri sau de azi: „O idee bună prost aplicată”.

După ce preşedintele Băsescu a renunţat la serviciile Poliţiei şi Jandarmeriei, acceptând să aştepte la semafor, de acum înainte, culoarea verde (sic!), proaspăt întors de la New York, premierul Emil Boc a cerut la rândul său, ca Poliţia să nu escorteze coloana oficială. Se vede că cei doi (Băsescu ceva mai mult) s-au supărat, după ce poliţiştii şi jandarmii au protestat în faţa Palatului Cotroceni, scandând „Băsescu, deschide! Poliţia!”, iar acum fac pe încornoraţii. Sperăm doar ca supărarea lor să nu se răsfrângă şi asupra poliţiştilor din penitenciare.        

Încheiem o săptămână nebună, plină de mitinguri şi proteste, pe care România însă le va repeta şi  în următoarea perioadă. Zeci de mii de sindicalişti sunt aşteptaţi şi în săptămânile următoare în faţa guvernului şi a preşedenţiei, aceasta din urmă ne mai fiind ocolită ca până acum. S-au săturat românii de tot ce înseamnă conducerea ţării, şi pun la cale o nouă revoluţie? Măcar de-ar fi posibil, dar ce face omul cu mâna lui, atunci când intră într-o cabină de votare, se numeşte… că îi lipseşte „cultura politică”. Aceasta a condus la realităţile a 20 de ani de înţelegere greşită a democraţiei. Fiecare după cât l-a dus capul, iar pe unii, votul diasporei (sic!), doar că mai mult de atât cureaua nu poate fi strânsă.           

Cu o aroganţă demnă de emisiunea băieţilor ăia simpatici de la Radio Zu, Roberta Anastase a sărit la gâtul pensionarilor, după frauda comisă cu doar câteva zile înainte, în Camera Deputaţilor, în timpul votului pentru Legea pensiilor. Aceasta a precizat că statul român „deja se împrumută în fiecare zi pentru a plăti pensii”. E de vină pensionarul care aşteaptă în fiecare lună amărâta de pensie, după ce a contribuit la stat cel puţin 30 de ani, că banii s-au dus pe licitaţii şi comisioane preferenţiale? Cum poate Anastase, după ce a fraudat votul, să jignească 5,7 milioane de pensionari, când statul a luat ani de zile impozit de la ei? Şi o ultimă întrebare: Pentru salariul tău, Roberta Anastase, statul român nu se împrumută?

Un partid mult prea şifonat în ultimii şase ani, într-o continuă căutare a identităţii socialiste, căci despre doctrină nu poate fi vorba. Astfel arată astăzi Partidul Social Democrat, fără aportul, de până mai ieri, al tătucului Iliescu. Mult prea preocupaţi să se sfâşie între ei, liderii pesedişti s-au evidenţiat doar la capitolul ţinută militară, marca socialistă, dar mereu puşi în imposibilitatea de a-şi vedea limitele şi de a-şi înţelege greşelile. Flămânzi după guvernare, pesediştii sunt conştienţi că dacă nu vor reuşi să îl găsească sau să îl inventeze pe acel lider providenţial capabil să le câştige alegerile pe bandă rulantă, aşa cum numai Ion Iliescu ştia să o facă, pe ei, ca partid, îi aşteaptă încă mulţi ani pâinea neagră şi săracă în bani publici a opoziţiei.  

P.D.L. nu are o doctrină prea clară. Partidul s-a numit F.S.N. (sic!), apoi P.D., apoi P.D.L. Au trecut deci de la stânga la dreapta. Oamenii din partid au rămas aceeaşi, cel puţin la nivelul conducerii, dar cred că şi în teritoriu, aşa cum ştim bine că se întâmplă în politica românească. Se numesc şi liberali, adică de dreapta, dar sunt în cel mai bun caz, de centru dreapta, adică populari. Oricum sunt oficial afiliaţi la Partidul Popular European. Aşadar, un partid cu o doctrină incertă, care nu înţelegem cum convinge alegătorii. Sau la mijloc nu este altceva decât demagogie?

Mai nou în Parlamentul României se votează până când ies exact acele legi pe care le vrea puterea. Este cazul Legii pensiilor unitare, cu toate că în plen nu mai exista cvorum în momentul adoptării acesteia de către Camera Deputaţilor. Este o practică nouă veţi spune, numai că la fel se proceda şi în urmă cu peste două decenii, în Marea Adunare Naţională. Nu-şi mai pune nimeni speranţa în sistemul democratic şi în statul de drept. Revenind la noua lege promulgată, aceasta impune vârsta de pensionare, atât la femei cât şi la bărbaţi la 65 de ani şi multe alte chestiuni de neconstituţionalitate. Pentru ce cotizăm la fondul de pensii? Ca de la o anumita vârstă să beneficiem de ea. Care este speranţa de viaţă în România? Luăm datele statistice şi daca ea este sub 65 ani atunci ar trebui orice cetăţean să beneficieze de cel puţin un an de pensie. Ar exista o soluţie: să dăm în judecată statul român şi să solicitam în cazul decesului înainte de vârsta de pensionare, ca urmaşi să primească integral suma cotizată. În final doar sunt banii noştri, pe serviciile noastre. Şi ar mai fi ceva. La ora actuală nimeni nu mai ţine cont de grupele de muncă (gr. I si gr. II). Cum rămâne cu cei care au lucrat în condiţii de muncă grele şi foarte grele şi aveaau dreptul câştigat prin lege la un coeficient de indexare a punctului de pensie? Cu ce drept actualii parlamentari le-au anulat acest drept? Ne-am întors la Marea Adunare Naţională.

După creşterea timidă din trimestrul al doilea, majoritatea sectoarelor de activitate economică au revenit pe minus. Industria, construcţiile, comerţul şi salariile au scăzut dramatic, contrazicând optimismul oficialilor referitor la revenirea din trimestrul al III-lea. Acestea sunt efectele măsurilor de austeritate, respectiv creşterea taxelor şi scăderea salariilor. Şi nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că efectele negative majore încă nu au apărut (sic!). Ne spunea chiar preşedintele Traian Băsescu, acum câţiva ani, că iarna nu-i ca vara. Impactul social va ajunge la apogeu cel mai probabil în ultimele două luni de iarnă, mai ales dacă măsurile „anti-criză” se vor extinde şi în anul 2011.

De cum a sunat clopoţelul, domnul ministru Funeriu a şi alergat într-un suflet la şcoală. A făcut însă aceasta pentru „recredibilizarea învăţământului”, doar ce credeaţi? Că numai cursuri nu s-au ţinut astăzi, era cumva previzibil, dar cine şi-ar fi închipuit că tocmai ministrul Educaţiei va da tonul în această zi la discursuri. Aplaudat şi nu prea, acesta le-a transmis elevilor că „România va creşte mai puternică datorită părinţilor şi profesorilor”, inspirat probabil de declaraţiile şefului său de cabinet care aprecia că veniturile la stat au crescut cu 25%, în ultimele două luni. Nici nu ştiu cei doi câtă dreptate au, şi cum altfel după ce T.V.A.-ul a crescut cu 5%, iar salariile bugetarilor au scăzut cu 25%.

Convins că a găsit soluţia, între noi fie vorba, fără a ştii măcar la care dintre probleme, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale propune amendarea cu sume între 50 şi 60 Euro / hectar a proprietarilor de terenuri nelucrate care nu îngrijesc şi nu curăţă suprafeţele respective. În trecutul apropiat (tot guvernarea P.D.L.-istă) s-a vorbit chiar de confiscarea acelor terenuri şi tot nu a tremurat nimeni, la gândul că îşi va pierde bucata de pământ moştenită „din potoape”, vorba bunicului meu.  Şi cine ar tremura, din moment ce România a ajuns să-şi exporte proprii cetăţeni, ca politică de stat. Să nu uităm îndemnurile preşedintelui Traian Băsescu, aşa încât, în loc să-şi sape porumbii, românii merg să culeagă căpşuni  în Spania şi mere în Italia. Domnule ministru, cugetaţi mai atent la problema terenurilor nelucrate şi apoi emiteţi soluţiile dezvoltării rurale (sic!).        

Mult prea băgată în seamă, de unii şi alţii, dar mai ales de preşedintele Traian Băsescu, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, face şi desface iţele încurcate ale guvernării portocalii. Tot mai multe voci din P.D.L. susţin însă că bunul simţ ar fi trebuit să o conducă pe aceasta să îşi depună demisia din Cabinetul Boc, după ce s-a pronunţat pentru demisia propriului guvern. Ştim bine însă că demisia de onoare nu face parte din educaţia politicienilor români, cu atât mai puţin a Elenei Udrea. În 20 de ani au existat numai demiteri, suspendări sau remanieri, dar nicio demisie. Rămâne totuşi curios cum Elena Udrea a dat un vot împotriva guvernului din care face parte. Să înţelegem că îşi dorea remanierea întregului cabinet, în speranţa că va fi numită prim-ministru în locul lui Emil Boc? În acest caz, Berceanu, Videanu sau Blaga sunt mici copii, în timp ce „doamna ministru” este un politician din categoria carnivorelor.  

Oricât am blama societatea pentru dezinteresul aproape total manifestat faţă de cultură, rezultatul ar fi acelaşi. Astăzi, poate mai mult decât ieri, societatea se găseşte  într-o evidentă şi permanentă frustrarea. Cum să mai cumperi o „carte bună” dintr-o librărie, când preţul acesteia te îndepărtează de lângă raft. Nu se întrevede nicio apropiere a cărţii de cititor. În plus, selectivitatea firească, putem spune, face ca mii de cărţi să dormiteze prăfuite câţiva ani buni în librărie fără ca cineva să le răsfoiască măcar. În general, cărţile editate astăzi sunt cumpărate pentru numele autorului. Aceasta este o modă mai veche, dar care pare să prindă o aderenţă tot mai ridicată în rândul „consumatorilor de cultură”, dacă cei care se îndeletnicesc cu aceasta mai pot fi astfel numiţi. A face cultură într-o societate interesată doar de venituri directe şi rapide, este mai degrabă o autoironie a propriului sinelui.

În cea mai prosperă economie din lume, Băsescu, Boc şi ai lor tovarăşi, cred că pot „scoate” falimentul în timp record. Poate unii dintre ei sunt chiar agenţi F.M.I. sub acoperire trimişi să îngroape România, din moment ce în ultimii doi ani datoria externă țării aproape s-a dublat, iar preşedintele Traian Băsescu se gândeşte la un nou acord de împrumut cu F.M.I.-ul. Omul acesta pare chitit să ne îngroape cu totul în datorii. Au crescut înfiorător preţurile la toate contractatele încheiate cu statul, indiferent despre ce instituţii și societăți comerciale e vorba. Soluţia găsită de actuala putere este de a apăsa şi mai mult povara birurilor pe popor, pe micul, dar şi pe marele contribuabil ce nu face parte din clanul portocaliu.

Politica portocalie are foarte multe cusături, majoritatea dintre ele cu aţă albă. Sigur, unele cusături nu sunt atât de rezistente pe cât şi-ar dori liderii P.D.L.-işti, dar aici intervine Traian Băsescu şi înlocuieşte vechile cusături cu noduri marinăreşti, meseriaş urzite (sic!). Cam la fel stă treaba şi cu remanierea guvernului Boc, doar că de această dată nodurile marinăreşti sunt parcă superficial lucrate. Atunci când îşi pierd acuitatea, marinarii se cunosc după nodurile pe care le fac, adică din ce în ce mai prost.

Dacă până mai ieri asociam cultura cu acel templu al „Celor O Mie de Uşi” – ca fiind un spaţiul vital al creatorilor, fie ei pictori, poeţi, sculptori ş.a.m.d – astăzi vedem un templu abandonat în braţele izbeliştei şi nepăsării. Cultura suferă şi este tributară unor greşeli din interior. Problema este că nimeni nu îşi asumă responsabilitatea „insuficienţelor sale”. Cu atât mai puţin un ministru străin de tot ceea ce înseamnă românesc şi mereu într-o „relaxantă” nepăsare.

Refrenul „adio, dar rămâi cu mine” le place mult P.D.L.-iştilor. Proaspăt remaniat, fostul ministru al Agriculturii a fost numit, la doar o zi după ce îşi strânsese bocceluţa de la minister, în funcţia de preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru politici publice de dezvoltare a agriculturii din România. Dacă omul e bun pentru comisia preşedinţială, şi nu în orice funcţie, ci în cea de şef, cum se face că remanierea nu l-a ocolit? Nu ne prefacem că nu înţelegem. Chiar nu înţelegem!     

Unii veseli, alţii trişti. Vorbim desigur de clasa politică românească, nu şi de simplii cetăţeni, mult prea preocupaţi pentru ziua de mâine, ca să mai ia în calcul circul ieftin oferit de politicieni. Remanierea guvernului Boc IV nu a fost altceva decât reprezentaţia de proastă calitate a unui circ expirat, cu salturi la trambulină, jonglerii şi câteva dresuri de şacali portocalii. Atât şi nimic mai mult pentru cei care se aşteptau să vadă saltimbancii călcând desculţi pe cioburi de sticlă, „cuţitele zburătoare” sau „omul ghiulea”. Cea mai proastă remaniere din ultimii 20 de ani, s-ar grăbi unii să spună şi adevărul ar fi de partea lor.

Oricât de controversat ar fi Dinu Patriciu, nu putem să nu-i acordăm dreptate atunci când afirma că F.M.I. nu ştie nimic despre economia românească. Problema gravă, nepusă pe tapet de acest magnat în ale petrolului românesc, este că nici „specialiştii” care de vreo 20 de ani s-au perindat pe la Ministerul Economiei nu par să fi avut sau să aibă cunoştinţe temeinice despre economia României. Cert este că am pierdut prea multe fabrici, uzine sau combinate şi suprafeţe întregi de teren arabil au fost lăsate de izbelişte. Toţi aceştia, de la reprezentanţii F.M.I. la specialiştii noştri, trăiesc într-o lume a lor, teoretică, despre economie. Nu înţeleg şi nici nu par dornici să înţeleagă mecanismele reale ale unei economii precum cea a României, care miroase a faliment de prea multă vreme.

Vă spune ceva numele Tonny Lybek? Acesta este reprezentantul F.M.I. în România şi în urma unui raport privind piaţa muncii din ţara noastră s-a declarat mulţumit de rezultatele obţinute de aceasta. Pentru a fi mai exacţi, să spunem că este un adevărat succes pentru F.M.I. faptul că România s-a întors cu cinci ani în urmă. Practic salariile bugetarilor au fost reduse la nivelul anului 2005. Lybek a precizat că în ultimii ani salariile în România au crescut extrem de mult, la fel ca şi numărul de angajaţi şi că „aceste măsuri trebuiau corectate întrucât ponderea cheltuielilor privind salarizarea era mai mare”. Pentru a gratina complet tortul fondant, acelaşi reprezentant al F.M.I. a  adăugat: „Avem aşteptări bune pentru că România va pune în practică angajamentele asumate.” Se pare că cinci ani nu sunt suficienţi, iar fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari.   

Prea des am rămas fără cuvinte în ultimul timp şi cu un gust amar. După inundaţiile din această vară, în care reprezentanţii statului nici măcar nu s-au mai deranjat să mimeze interes, apostrofând sinistraţii că nu au asigurări pentru casele din paiantă şi chirpici, de parcă acest lucru ar fi fost posibil, România oferă astăzi Republicii Moldova 200 tone de ajutoare umanitare pentru persoanele afectate de inundaţii. Pentru sinistraţii români, statul nu a avut soluţii. Nici măcar diguri împotriva apelor care s-au revărsat. Câteva trusturi de presă au iniţiat campanii de solidaritate. Aşa s-au ajutat românii, unii pe alţii, căci de la Palatul Victoria sau Cotroceni suna aceeaşi placă tristă: CRIZA! Astăzi România este generoasă cu sinistraţii altei ţări. Ce interese se ascund în spatele acestor tone de ajutoare? Cum poate statul român să ajute cetăţenii unui alt stat în timp ce ai săi suferă în tăcere, fără nicio urmă de speranţă? Sunt acestea întrebări care nu vor primi niciodată răspuns.

După ce la mijlocul verii, preşedintele Traian Băsescu a dat răgaz guvernului Boc până la 1 septembrie, să pună ordine în treburile ţării, vorba cronicarului, mazilirea unora dintre miniştri se apropie. Cu sabia lui Damocles deasupra capului, stau însă foarte puţini dintre aceştia, ţapii ispăşitori ai cabinetului Boc: Şeitan şi Vlădescu. Sunt şi alţii pe lista de aşteptare, dar încă nu au primit cartonaşul galben.   

Asta susţine ministrul Funeriu care a spus că vrea să se ţină cursuri încă din prima zi de şcoală. Probabil domnia sa se gândea la (dis)cursuri dar cum nu s-a mai găsit nimeni care să-i şoptească la ureche „prelegerea”, ministrul învăţământului s-a precipitat. Lăudabilă iniţiativa, dar în acest caz, pe 13 septembrie, D. Funeriu va trebui să stea în biroul său, să lucreze la proiectele pentru educaţie şi pentru „recredibilizarea sistemului” fără să participe la deschiderea anului şcolar 2010-2011. Adică fără discursuri, domnule ministru din partea dumneavoastră!   

România se doreşte o ţară civilizată, dar cu un sistem sanitar la limita supravieţuirii, din care medicii încearcă din răsputeri şi evadeze. A trebuit să moară câţiva bebeluşi, în urma unei explozii la o maternitate, pentru a vedea cangrenele din sistemului sanitar. Dureros acest adevăr, după 20 de ani de pretenţii europene, în care un ministru invită jurnaliştii să caute pe Google şi alte incendii la maternităţi şi singura tragedie să fie găsită în India. Aici am ajuns, la capătul unor limitele, în care anormalitatea este privită cu mâinile la spate.

Mai P.S.D.-ist ca oricând jură Mircea Geoană că este, după ce Victor Ponta i-a sărit în grumaz cerându-i să decidă dacă rămâne sau nu în P.S.D. Şi ce partid l-ar primi cu braţele deschise pe cel mai ghinionist politician, cel care seara a adormit preşedinte şi dimineaţa s-a trezit înjurat de cei care în campania electorală i-au ţinut isonul. „Imaginea eşecului, a compromisului, a înfrângerilor şi a umilinţelor”, Mircea Geoană se vrea mazilit de actuala conducere a social-democraţilor, aceştia arătându-se vocali doar în interiorul partidului. În rest, câteva liste care circulă timid cu semnături ale „cetăţenilor români care susţin moţiunea PSD îndreptată împotriva Guvernului”.

Nici nu ştie preşedintele câtă dreptate are când afirmă că: „Este uşor să faci o declaraţie la televizor să devii important. Nu aşa funcţionează partidele serioase, mai ales în momente de criză.” Deşi acesta este un observator excelent al (ne)activităţii partidelor din opoziţie, când vine vorba de partidul său de suflet, aflat la putere, închide şi celălalt ochi (sic!). Mai mult decât lipsa de soluţie a partidelor din opoziţie ar trebui sa-l preocupe lipsa de soluţie a celor de la putere, căci asta e marea durere a României anului 2010. 

Ultima găselniţă a guvernului Boc? Impozitarea maneliştilor pe numărul de dedicaţii! Iniţial am crezut că este vorba de vreo glumă, dar incertitudinea s-a spulberat după ce premierul a apărut pe un anume post de televiziune, discutând despre culmea ridicolului. Parcă şi vedem cum inspectorii fiscali se duc la vreo nuntă ţigănească, numărând dedicaţiile de genul „fără număr!”. Oare cum o impozita statul dedicaţiile fără număr? Greu tare! După ce i-au cântat în campania electorală „Cine-i cel mai tare?!”, acum domnul preşedinte Băsescu vrea să salveze ţara cu impozitul pe manele, în timp ce băieţii deştepţi fură în continuare nestingheriţi!