Se împlinesc astăzi 115 ani de la nașterea „poetului temnițelor”, Radu Gyr, supus la închisoarea din Aiud la un regim deosebit de aspru. Puțini sunt cei care știu că Radu Gyr a fost încarcerat și la Tismana în anul 1938, alături de mai mulți legionari, printre care și prof. Ioan Zelea Codreanu. Din timpul detenției de la Tismana, s-a păstrat la Arhivele Naționale ale României, un manuscris (INEDIT), identificat de noi, cu poezii scrise într-o notă cu totul diferită față de versurile care l-au consacrat pe „poetul temnițelor”.

Postăm în această seară pagina de gardă și două dintre paginile manuscrisului, intitulat „La Mănăstire. Tâlcuiri de la Tismana (1938)”.

Se împlinesc astăzi 154 de ani de la abdicarea forțată a ultimului domnitor român, Alexandru Ioan Cuza. În perfectă concordanţă cu veacul în care a trăit, acesta reprezintă una dintre figurile luminoase ale istoriei românilor. Toate reformele liberale adoptate pe timpul domniei sale, au dat României o structură modernă, în pas cu Europa vremii.

În conştiinţa poporului, deci a istoriei subiective, scrisă cu inima, Alexandru Ioan Cuza a rămas „domnul ce a împroprietărit pe ţărani, cărora le-a luat apărarea ori de câte ori a putut; a fost ctitorul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti şi fondatorul învăţământului primar gratuit şi obligatoriu”. Dar domnitorul era contestat de o mare parte a clasei politice româneşti. De asemenea, „politica sa externă a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea internă”, sunt de părere numeroşi istorici, cu toate că „noul stat românesc era prins între trei imperii – otoman, rus şi austriac – toate trei fiind interesate, în diferite grade, să intervină în treburile româneşti”.

Astfel, în timp ce uneltirile ruseşti pregăteau ruperea unirii principatelor, forţe din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: conservatorii îşi dădeau mâna cu liberalii radicali pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau un pretins revoluţionarism, ceilalţi moderaţia. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii. Acesta urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii.

„Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnului”, afirmă Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) şi să părăsească ţara. De fapt, complotul politic, s-a întemeiat pe un grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea. Prevenit în mai multe rânduri, Alexandru Ioan Cuza „a manifestat o atitudine de nedemnă nepăsare”.

„În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea” (Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tom I, Bucureşti Editura Enciclopedică, 2003, p. 537). Curând, fostul domnitor avea să ia calea exilului. Şapte ani mai târziu înceta din viaţă, iar trupul avea să-i fie îngropat la Ruginoasa, în mai 1873.

Lipsurile înregistrate, mai ales în ultima parte a domniei, nu pot pune în umbră marile realizări ale „celui dintâi domnitor al României, domnul Unirii şi al reformelor – Alexandru Ioan Cuza” şi nici justifica brutala sa înlăturare la 11/23 februarie 1866. În timpul domniei sale au fost create într-un ritm intens instituţii statale moderne, România intrând pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern.

Ca o încheiere, se impune un comentariu firesc pentru a repune în memoria colectivă a românilor personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest deziderat este necesar mai mult ca oricând, cu luminile și umbrele sale, primul domnitor al României și ultimul domnitor român, fiind astăzi surclasat de imaginea ultimului suveran al țării, defunctul Mihai I. Pentru că uitarea nu este o scuză, Alexandru Ioan Cuza a murit departe de România, într-un exil impus de către cei care și-au dorit pe tronul țării un principe străin.

Despre criza soluțiilor în România ultimilor ani, am scris de fiecare dată când am avut ocazia. Și tot aici am scris despre faptul că România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer.
Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.
La aderarea țării noastre în Uniunea Europeană au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit, apoi, în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi am mers mai departe. Teoretic, problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contra, s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că în 30 de ani, nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.
Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 30 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Banca Națională a României va lansa în circulație, în cursul acestui an, bancnota de 20 de lei, care va celebra o personalitate feminină – Ecaterina Teodoroiu, eroina căzută în luptă în timpul Primului Război Mondial, potrivit comunicatului oficial.

Aproape că a devenit stânjenitor pentru unii dintre noi să vorbim astăzi despre cultura românească, despre istoria trăită în tranșee, de pildă, de soldatul român de ieri, eroul ignorat de astăzi, despre patrie și neam. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, generația care va urma generației tinere nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității lor.

Ce se întâmplă astăzi cu noi, românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem rădăcini spunem cultură și istorie.

Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I”, în parteneriat cu Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, Asociația „Frontiera Gălățeană”, Asociația „Galați orașul meu” și Asociația culturală „Tomis” Filiala Galați, organizează la București, în ziua de 24 ianuarie 2020, începând cu ora 12.00, cu ocazia împlinirii a 161 de ani de la Unirea Principatelor Române, un eveniment de reconstituire istorică, cu uniforme militare din perioada 1859-1866.
Evenimentul se va desfășura în fața clădirii unde în anul 1859 s-a hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, viitor domnitor al Principatelor Române Unite, pe atunci Hotelul Concordia, astăzi într-o stare avansată de degradare (Centrul Vechi al Capitalei, strada Smârdan nr. 39) și Statuia domnitorului Unirii
din Dealul Patriarhiei.
În urmă cu un an, pe 24 ianuarie, o parte din membrii fondatori ai noii Asociații de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” depuneau o jerbă de flori în fața clădirii în care se năștea România Modernă, atrăgând atenția prin prezența lor, față de modul condamnabil în care istoria și monumentele de patrimoniu istoric sunt ignorate de către autorități.

Am identificat de curând în fondurile Arhivei Naționale a României o fotografie realizată la mijlocul anilor ’30, în care apar Arethia și Gheorghe Tătărescu.
În Gorj, de numele celor doi se leagă o mulțime de realizări economice și culturale, care cu greu pot fi egalate chiar și după 80 de ani. Din păcate multe dintre acestea și-au găsit de-a lungul ultimelor decenii sfârșitul.

„Pe Craiu nu îl lega nimic de pământ! Pe mormântul său, au plans camarazii și fetele de pretutindeni au adus flori de l-au acoperit. Putea-va oare lacrămile și florile să-l împace în fine, cu pământul încât să-i fie ușoară țărâna ce îl acoperă? Sigur că nu. Sufletul său sburdalnic va rupe și aceste legături pentru a-și relua avântul iar dorul și amintirea acelor cari l-au cunoscut și l-au iubit, căutându-l prin zări, vor aduce, de câte ori un avion va străluci în soare, cuvintele obișnuite în chip firesc pe buze: Zboară Craiu!” (căpitan obs. Grigore Gafencu, din rezerva Aviației, în „Cultul eroilor noștri”, An II, nr. 3, 1921, p. 10)

Astăzi, primul As al aviației românești, eroul gorjean Vasile Craiu, nu are o cruce la căpătâi, o placă comemorativă sau un monument funerar, nici măcar un mormânt, care să amintească celor de mâine cuvintele aflate pe buzele tuturor în anii Primului Război Mondial: „Zboară Craiu!”. Zbor lin, eroule, în împărăția de dincolo, a neamului românesc, și veghează-i pe toți ai tăi!

În urmă cu 121 de ani, Badea Cârțan, celebrul personaj al istoriografiei românești, ajungea la Târgu-Jiu, fiind fotografiat chiar lângă clădirea actualului Colegiu Naţional „Tudor Vladimirescu”, pe atunci Gimnaziul Real abia inaugurat. În 2018, Anul Centenar, i-am adus și noi un modest omagiu, la Sinaia, acolo unde din 1911 își doarme somnul de veci „visând întregirea neamului său”.

Gheorghe Cârţan a fost reţinut de istorie ca un simbol al unităţii naţionale ca urmare a faptului că le-a adus conaţionalilor din Ardeal nenumărate cărţi din Vechiul Regat sau din străinătate.

Cărţile de istorie au reţinut faptul că „timp de peste 30 de ani a trecut Munţii Carpaţi urcând şi coborând cu desagii mari şi grei încărcaţi de cărţi româneşti, adunate din vechea Românie. Ţinând seama că în epoca amintită cartea nu era la îndemâna oricui, oricine îşi poate da seama de munca uriaşă pe care a trebuit s-o depună acest ţăran entuziast şi modest, spre a le răspândi în satele ardelene…”

În copilărie şi tinereţe a păscut turma de oi a familiei sale, loc unde se întorcea de fiecare dată din marile sale călătorii de la Roma, Viena sau din România. Avea în jur de 30 de ani când se va înrola voluntar în armata română în Războiul de Independenţă. După 1881 va fi mereu pe drumuri, el ajungând în Italia, Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Turcia, chiar şi  până la locurile sfinte de la Ierusalim.

Povestea celor trei călătorii la Roma o aflăm chiar de la el. Badea Cârţan spunea în ziarul „Poporul Românesc” că: „Într-o bună dimineaţă, ce-mi trăzneşte p-în cap, zic: mă Cârţane, tu trebuie să te duci drept la Roma, să vezi cu ochii cine a fost moş-to şi strămoş-to. Şi dusu-m-am! Douăzeci de zile-n cap am mers pîn la Viena şi de aici alte douăzeci şi trei pîn la Roma”.

În revista „Amicul Tinerimii” de la începutul secolului XX găsim amănunte  despre vizita la Târgu-Jiu a lui Badea Cârţan, ţăranul autodidact din ţinutul Făgăraşului. După vizita la Roma unde a dormit la soclul Columnei lui Traian, în haine ciobăneşti, Badea Cîrţan a venit la Târgu-Jiu în 1898, vizitând inclusiv Gimnaziul Real unde era director Iuliu Moisil. De fapt acestuia îi datorăm ideea imortalizării vizitei într-o fotografie pe scările instituţiei.

Vizita nu a fost deloc întâmplătoare, la Târgu-Jiu se tipăreau foarte multe cărţi care îi erau necesare dincolo de Carpaţi. Iuliu Moisil era un ardelean care se stabilise în reşedinţa Gorjului iar aceste meleaguri jucaseră un rol important în istoria naţională prin Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Christian Tell ş.a., aşa cum Badea Cârţan ştia foarte bine.

În anul 1911, în ziua de 7 august, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.

Prevăzută iniţial cu drugi puternici de lemn, aşezaţi în zid, care închideau porţile, precum şi cu o „tainiţă” (încăpere secretă) situată sub clopotniţă, biserica de la Vădeni, concepută mai degrabă ca o „fortăreaţă”, arată ingeniozitatea constructorilor din urmă cu secole, în a crea populaţiei mijloace de a se feri din calea primejdiei turceşti.
Ctitorită înainte de 1700, după unele informaţii în anul 1694, în apropierea casei marelui ban Cornea Brăiloiu, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită de meșteri italieni recomandaţi de însuşi domnitorul Constantin Brâncoveanu (pictat în pronaosul bisericii, peretele dinspre miazăzi), rudă îndepărtată cu Stanca Băneasa, soţia marelui Ban.
În fotografii se poate vedea scara din bârne groase de stejar folosită pentru accesul spre încăperea secretă, care astăzi adăpostește o bibliotecă și obiecte de cult vechi. Astăzi biserica se află pe Lista Monumentelor Istorice din România.

Ca un arc peste timp, Ansamblul monumental comemorativ „Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu, înscris în Lista monumentelor istorice din Gorj cu cod LMI GJ-III-a-A-09465, este un omagiu adus eroilor, proiectat și construit de Constantin Brâncuși, în urmă cu 78 de ani, cu valoare de operă comemorativă de război, chiar dacă acest lucru este mai puțin cunoscut astăzi. Fiecare parte componentă a acestui ansamblu monumental are o simbolistică proprie, dar parte integrantă a unui tot unitar, dedicat eroilor știuți și neștiuți căzuți pe câmpurile de luptă în timpul Primului Război Mondial.

„Calea Eroilor” ar trebui să semnifice astăzi un tribut adus tuturor eroilor, indiferent de naționalitate și timp, căzuți la datorie, căci jertfa lor trebuie să rămână un veșnic memento. Vorbim așadar, aici la Târgu-Jiu, în „orașul eroilor”, despre o operă comemorativă de război cu valoare excepțională, alături de Mausoleul de la Mărășești, Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman, Mormântul Ostașului Necunoscut sau Arcul de Triumf de la București, care prin simbolistica sa, este un veritabil memorial de tip sanctuar.

Alături de Ansamblul monumental comemorativ Calea Eroilor, Târgu-Jiul așează Gorjul pe harta României eroice, prin mausoleul care adăpostește osemintele eroinei poporului român, slt. Ecaterina Teeodoroiu, și Cimitirul Internațional al Eroilor care adăpostește osemintele a peste 1100 de eroi români, germani, austrieci, unguri, ruși și polonezi, pe ale căror oase odihnește astăzi statornic pământul Gorjului.

Astăzi, la 80 de ani de la inaugurare, semnificația reală, comemorativă, este prea puțin cunoscută. Opiniile exegeților, a brâncușiologilor, de-a lungul anilor, au redus într-o anumită măsură semnificația simbolisticii inițiale pe care Brâncuși a dat-o ansamblului de la Târgu-Jiu. S-a vorbit mai mult despre operele de artă ale lui Brâncuși și mai puțin despre semnificația lor ca parte unitară a unui memorial de război. Nu avem doar o Masă a tăcerii, o Poartă a Sărutului, o Coloană fără Sfârșit și niște scaune de piatră. Încă nu ne-am obișnuit să vorbim despre Ansamblul monumental comemorativ „Calea Eroilor”. Fiindu-i solicitat să realizeze la Târgu-Jiu un monument al eroilor, Brâncuși nu a putut face un simplu monument. „Cunoștea prea bine obiceiurile locului, precum și Legea cultului eroilor ce impunea anumite condiții pentru desfășurarea ceremonialurilor de pomenire și de cinstire a celor trecuți în lumea de dincolo. Și-a organizat opera în ordinea cerută de filosofia ceremonialului de trecere, în sensul de mers al sufletului spre înălțare și înviere.” (general de brigadă (r.) Grigore Buciu)

Plecarea eroului din punctul primordial al existenței sale, gospodăria umbrită de pădure (Parcul Central), acolo unde se află masa pietrelor de moară care macină grâul vieții, el însuși, eroul, devenit asemeni grâului măcinat, zdrobit de pietrele războiului, luând calea tăcerii. Până la poarta despărțirii, Arcul de Triumf al eroilor, stilizat de Brâncuși, sub forma unei porți a despărțirii de iubirea celor dragi, prin sărutul morții și trecerea spre o altă ființă, sunt scaunele păstrate de priveghi, împietrite, dar nu de veșnicie ci de durerea despărțirii. Sunt grupate câte trei, simbol cheie a treimii creștine. „Sufletul eroilor, părăsind lumea aceasta, calcă, jelit de bătrâni și plâns de urmași, pe Calea eroilor, făcând o ultimă oprire la mijlocul drumului”, sfințindu-se prin slujba creștinească de înmormântare în biserica neamului. Străbate a doua partea a drumului, ușurat de păcatele lumii, spre întâlnirea cu strămoșii nemuritori, acolo unde e așezat stâlpul de căpătâi, Coloana fără Sfârșit. Pe aceasta urcă sufletul eroului căzut pentru țară și neam. Acest semn de căpătâi, încă mai poate fi văzute în cimitirele din satele din sudul Gorjului. El marchează totodată simbolic un mormânt fără trup. Iată cum Brâncuși, cel căruia atâția și atâția exegeți caută să-i deslușească opera, a redat simplu, cum doar el știa, conceptul liturgic, ritualul de înmormântare în stil gorjenesc și prin extensie național, dar fără mort, subliniind moartea sacrificială. Și mai arată general de brigadă (r.) Grigore Buciu că aici, la Târgu-Jiu, Brâncuși a creat „catedrala eroilor neamului în toată măreția ei simplă și genială”, întrebându-se retoric de ce nu s-a petrecut până acum niciodată o ceremonie liturgică în acest sanctuar plin de spiritualitate. Complexul de la Târgu-Jiu, așa cum marele Brâncuși l-a gândit „a intrat în uitare, aproape nimeni nu mai vede sanctuarul, ci numai operele disparate”. Doar organizarea de ceremonialuri adecvate scopului pentru care a fost construit i-ar reda memorialului de război de la Târgu-Jiu măreția omagiului adus eroilor.

Că principiul echidistanței lipsește în ultima vreme, în presa din Gorj, îmi era bine cunoscut. Atunci când presa se face fără argumente, iar informațiile sunt preluate din alte surse, atunci când principiul „audiatur et altera pars”, nu este respectat, deși este menționat în lege, îmi pare că jurnalismul la unele publicații se face mai mult după ureche.

De ce scriem despre principiul echidistanței? Pentru că atunci când acesta este încălcat, înseamnă că din varii motive, informațiile culese și interpretate de o publicație, editor sau autor, nu au fost de la bun început confruntate și cu persoana la care ele fac – direct sau indirect – referire.

Acum înțelegeți de ce se impune să afirmăm că în ultimii ani acest principiu a fost călcat în picioare. Cum spațiul online este suficient de generos, au apărut chiar și o serie de publicații cu un pronunțat caracter „conspirativ”, cu autori necunoscuți, ostile unora sau altora, după cum interesele o cer. De data aceasta nu despre ele vorbim, ci despre o publicație a cărei istorie o cunosc mai bine alții și mai puțin proprii jurnaliști. Dar, nu-i așa, e mai ușor să arunci cu noroi în cei din jur decât să îți îngrijești propria imagine, care impune totuși o anumită rigoare? Când presa de informație este înlocuită cu presa de opinie, atenția autorilor ar trebui îndreptată cu mai multă băgare de seamă asupra felului în care se raportează la o problemă evitând astfel interpretarea în cheia unui interes părtinitor față de un anumit subiect.

Atunci când tu, autor, editor sau publicație te așezi confortabil cu bocancii pe onoarea, reputația, precum și dreptul la imagine ale unei persoane, fără să ții cont de principiul echidistanței, practicat în jurnalismul de înaltă clasă, înseamnă că ai încălcat Art. 30, aliniatul 6, din Constituție sau, dacă preferi altfel, te-ai coborât la cea mai de jos speță a practicării unei meserii ce impune luciditate, nicidecum atitudine de falsă obiectivitate și pretinsă nepărtinire. Unele voci i-au spus direct, jigodism, având o poziție tranșantă față de felul în care se acceptă punerea la zid a unor oameni dedicați meseriei lor, buni practicanți, repere pentru mâine într-o societate care astăzi vede doar senzaționalul, care râde cu gura larg deschisă când vede noroiului, fără să înțeleagă că de fapt noroiul este doar în ochii lor.

Despre profesorul meu, Gheorghe Nichifor, nu voi avea niciodată suficiente cuvinte care să exprime tot ceea ce reprezintă omul, dascălul și nu în ultimul rând prietenul care simte și trăiește prin pasiunea sa pentru trecut și istorie un altfel de prezent, scrutând spre mâine cu speranța zecilor de generații pe care le-a învățat că sinceritatea este cea mai importantă lecție a istoriei!

http://www.andreipopete.com

România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană, dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi. O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min­ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate.

Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iohannis, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află, așadar, între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Aceasta este România care își trimite din 26 mai reprezentanții în Parlamentul European. O Românie care speră ca locul ei să fie de această dată respectat la Bruxelles. O Românie care speră la prosperitate și respect. O Românie care insistă pentru interesul național, fără a ignora valorile europene. O Românie a noastră, a tuturor românilor.

Începând cu luna februarie, Asociația „Detecții Gorj” și Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” lansează proiectul „Povești și obiecte din Marele Război”. Pornind de la unele obiecte descoperite de membrii Asociației „Detecții Gorj”, Dana Ștefania Brașoavă va recreea viața din tranșeele Primului Război Mondial, sub forma unor povestiri dedicate soldaților români plecați pe front.

Poveștile și obiectele din Marele Război vor vedea în acest an și lumina tiparului. Până atunci vă propunem spre lectură, prima poveste și un obiect bizar descoperit de Asociația „Detecții Gorj”, în „Povestea celor două cartușe”.

„Pentru George, pământul era rece și îmbibat de lacrimi. Orele treceau ca săptămânile, iar speranța că, anul acesta, Crăciunul îl va găsi acasă se pierduse undeva în spatele liniilor inamice. Toate hainele lui erau umede, iar picioarele atât de umflate încât nici vorbă să mai încapă în bocanci. Era sleit de puteri și sătul să mai poarte în nări duhoarea asta a morții de care nu credea că va scăpa vreodată.

Obosise să își privească tovarășii de arme cum se prăbușesc unul câte unul și începuse să resimtă o aversiune profundă față de tot ceea ce însemna război. De câteva zile, deși se străduise să își inhibe repulsia, ura i se mutase de la bărbații în uniforme cenușii la cei din imediata lui apropiere… la cel care ațipise ghemuit lângă el. Ionel n-avea nici nouăsprezece ani. Avea o sfoară legată de inelarul mâinii stângi și, când dormea, strângea în mâini o scrisoare de pe care începuse să se ducă scrisul. De fapt, era cu doar câțiva ani mai mare decât Ștefan al lui. Ștefan al lui în poziție de drepți cu raniță în spate și pușca în ambele mâini; Ștefan al lui pe burtă, în nămolul tranșeelor, cu mâinile împreunate a rugăciune.

Se cutremură. Stomacul începuse să îl doară și mai tare. „Apăsăm trăgaciul acelorași puști și mușcăm aceleași bucăți uscate de pâine”, gândise el. „Pentru cealaltă parte, noi vom rămâne întotdeauna aceia care au lăsat un copil orfan sau un tată fără fecior.” Ieri-dimineață, prin minte îi trecuseră niște halucinații vii, dar stranii: se făcea că, alături de camarazii rămași în viață, căra soldații morți din șanțuri; se făcea că stătea în capul unei mese și tăia cu ața o mămăligă aburindă din care mai apoi două perechi de mânuțe lacome se înfruptau și…

… Nu își mai amintea nimic. Pe buzele tuturor erau doar două cuvinte „S-a terminat.” În dreapta lui, Ionel plângea. Îl întrebase de ce plângea, pentru ca imediat să își dea seama că și pe obrajii lui lacrimile curgeau șiroaie. Și până să apuce să își întoarcă privirea sau să își șteargă fața, i se aruncase de gât și începuse să-l pupe pe obraji și pe frunte, hohotind și țipând ca un copil. Vaietul armelor fusese înlocuit de chiuituri și râsete. George se lăsase pe vine în momentul în care simțise că își pierde echilibrul.

Disperat, începuse să pipăie buzunarele hainei, căutând poza din care Maria și cei doi băieți îi zâmbeau. În schimb, tot ce găsise fuseseră două cartușe rămase neutilizate. „Mâine, două mame sau două soții vor simți îmbrățișarea după care au jelit luni întregi”, gândise el zâmbind. … Nu-și amintea cât timp stătuse jos. Un tremur violent îi cuprinsese tot corpul, făcându-l să uite de foame și de frig. Lacrimile i se uscaseră pe obraji, iar pumnii se învinețiseră din cauza puterii cu care strângea cele două cartușe. Zarva din jurul lui acoperea orice gând. Sicriele astea pline de vii morți pe care ei le numeau tranșee fremătau acum de prea multă viață. Meticulos, începuse să desfacă cele două cartușe, golindu-le de praful de pușcă. Îndesase în buzunar unul dintre gloanțe, gândindu-se că va fi o lecție bună pentru băieți, iar pe cel rămas îl introdusese invers în tubul cartușului, cu vârful spre capsa percutoare, apoi împinsese cu forță cel de-al doilea tub pe primul.

Rămase mult timp privind obiectul ciudat care părea că întruchipează doi inamici anihilându-se unul pe celălalt. Sau poate oferindu-și ultima îmbrățișare. „Moartea morții”, gândise cu voce tare, lăsând să-i cadă din mână straniul obiect. Își duse mâna în dreptul buzunarului de la piept, pipăind fotografia prin materialul aspru și, ridicându-și privirea spre ceilalți camarazi, îl zări pe Ionel jucându-se cu sfoara de pe deget. Acum mai mult ca niciodată semăna cu Ștefan al lui. Se apropiase de el, îl cuprinsese de după umeri și îi întrebă râzând:

– Ionele, spune-mi! Cum o cheamă pe fetișcana care ți-a furat inima?”

Dana Ștefania Brașoavă

Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără îndoială că nu. În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea, dar după o scurtă experienţă de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni”, la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi.
Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să picteze în stil clasic.
Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă singur prin experienţe-limită.
Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î. Chr.), spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.
Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.
Dacă eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners make man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

Din informațiile referitoare la desfășurarea operațiunilor militare din timpul Primului Război Mondial, în zona de nord a Târgu-Jiului, pe vremea aceea, comuna Vădeni, aflăm de prezența unui colonel francez, reprezentant al Misiunii Militare Franceze în România și despre un schimb de telegrame între acesta și generalul Berthelot la Marele Cartier General al Armatei, în seara zilei de 14 octombrie 1916.

Precizăm că în Vădenii Gorjiului s-a dispus funcționarea „centrelor de reîmprospătare a munițiilor” (G.A. Dabija, Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, p. 414-415), astfel încât companiile și detașamentele batalioanelor aflate în dispozitiv în zona de nord a județului, comandate de col. Jippa, lt. col. Coandă și col. Obogeanu, au trecut pe aici pentru a-și suplimenta rezervele de muniție. Pe lângă acest centrul de reîmprospătare a munițiilor, la Vădeni a funcționat și comandamentul Grupului Jiu, condus la acea dată de colonelul Ioan Anastasiu, postul de ajutor sanitar și ambulanțe.

Alături de col. I. Anastasiu, la Vădeni, pe întreaga desfășurare a operațiunilor militare s-a aflat și col. francez Fain, delegatul Marelui Cartier General, pe lângă Armata I-a, din partea Misiunii Militare Franceze conduse de generalul H. Berthelot. Să precizăm că Misiunea Militară Franceză se referă la numele a două detașamente cu personal militar și civil trimise de Franța în România, pentru consilierea, sprijinirea și instruirea unităților și autorităților militare române în timpul Primului Război Mondial.

Iată ce scria colonelul I. Anastasiu, în data de 14/X, ora 21,45, în Ord. Oper. No. 120 pentru ziua de 15/X, de la comandamentul Grupului Jiu, de la Vădeni: „În urma vrednicului atac de astăzi al trupelor noastre, inamicul a fost respins. Pentru a continua în mod desăvârșit succesul zilei de astăzi am toată încrederea că mâine bravele noastre trupe vor continua victoria, izgonind pe vrăjmaș din Vălari și Schela, adică a ne ridica pe înălțimi de unde cu cea mai mare ușurință vom putea izgoni pe vrăjmaș de tot, din țară. În acest scop ordon: Mâine, la 15/X/1916 ora 10 a.m.  se va relua mișcarea ofensivă spre Nord. (…) Cer tuturor comandanților de unități a însufleți pe oameni, în vederea atingerii scopului acțiunei de mâine, precum și li se atrage atențiunea că dacă astăzi s-a recurs la împușcarea pe dată  a fugarilor, a fost a-i prevesti pe cei care vor mai gândi că pot să fugă depe câmpul de luptă, că moartea îi așteaptă cu siguranță, pe când luptând vitejește, pot să fie numiți bravi și vrednici de numele de român. Pe timpul luptei mă voi găsi la Vădeni. Centrele de reîmprospătare a munițiilor va fi  la Vădeni.” (Ibidem)

În aceeași noapte de 14 spre 15 octombrie 1916, col. francez Fain, trimitea de la Vădeni, atât Armatei a I-a, cât și generalului Berthelot la Marele Cartier, următoarea telegramă: „Pentru continuarea succesului operațiunilor și spre a fi o unică directivă de conducere, rog a dispune ca colonelul Anastasiu sub comanda căruia s-a obținut acest succes, să fie numit comandant al Diviziei a I-a!” (Ibidem, p. 415)

Ca urmare a telegramei semnate de colonelul francez, se primea următoarea comunicare: „Din Înalt Ordin, colonelul Anastasiu Ioan, se numește comandant al Diviziei a I-a. M.S. Regele adresează mulțumiri comandantului și Grupului Jiu pentru victoria de astăzi!” (Ibidem, p. 416)

Precizăm cititorilor noștri că prezența colonelului francez Fain în Gorj nu a fost singulară, în luna noiembrie a anului 1918, la Târgu-Jiu aflându-se un alt colonel francez pe nume Cagin. De numele acestuia se leagă un alt episod, pe care îl vom relata în curând.

Globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

La o scară macro vorbim despre sisteme economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, traversând un trend descendent. Globalizarea presupune, în același timp, o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar, printr-o analiză atentă, se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Vorbind despre acestea din urmă, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii. Se vorbește foarte mult, astăzi, despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursul său, liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, scotea în evidență, de exemplu, în mod voluntar, carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi, acestea se estompează și voit sunt șterse, în accepțiunea sa, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.

Până la un punct, putem accepta remarcile sale, în care subliniază că specificul național, cultural, sub aspectul tradițiilor, poate dispărea, în dorința aceasta de uniformizare europeană și firesc, liderul rus nu vede cu ochi bun acest aspect, prin crearea unui bloc compact sub natură național-cultural, Europa cunoscând o bipolarizare accentuată: U.E. versus Rusia.

Despre economia din România înainte de ‛89 și despre rămăşiţele care au dispărut cu desăvârşire în momentul când ţara noastră a fost integrată în Uniunea Europeană, am tot citit fie tangențial, în diverse articole sau studii, fie într-o serie de lucrări de specialitate, fiindu-mi greu să accept că perioada comunistă reprezintă doar o pată neagră pentru economia românească.

Unde a greșit Nicolae Ceaușescu, atunci când România, până în 1982, a fost singura țară comunistă care obținuse credite de la Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), dar și de la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (organizație sovietică)? În 1983, un raport al F.M.I. sublinia necesitatea unor „schimbări profunde în sistemul financiar al României”. Iată cum istoria se repetă, iar țara noastră se împrumută și astăzi, deși avem o grămadă de specialiști în economie capitalistă. Sau poate asta înseamnă capitalismul (sic!), dar nu am înțeles noi mecanismele sale reale. Știți care a fost reacția lui Nicolae Ceaușescu în fața directivelor impuse de F.M.I.? Rambursarea înainte de termen a datoriei externe, socotită ca o prioritate de stat.

Prin comparație, nu știu ce s-ar putea spune despre economia capitalistă a ultimilor 28 de ani în România, când, spre exemplu, în industrie, o evidență a fabricilor în funcție astăzi, numeric nu ar depăși probabil 5% din totalul existent în 1989, puțin peste 1000 de unități. Sau asta înţeleg marile puteri ale U.E. când vorbesc despre economia din ţări precum România, ca fiind la „recuperare intensivă”? Vehicularea unui singur concept: privatizarea, care în teorie ar fi adus retehnologizarea și reintrarea pe piață, dar în practică nu a însemnat altceva decât lichidarea unităților (fabricilor), vânzarea utilajelor la fier vechi și eliberarea terenurilor aferente, acaparate rapid de investitori din alte țări.

De prea mulți ani, fie la putere, fie în opoziție, politicienii români au închis ochii, fără a uita să strângă în mână, mai tare, punga şi averea căpătuită de pe spinarea celor mulţi şi tot mai săraci. Acestora din urmă li s-a impus să strângă doar cureaua, așa cum s-a întâmplat și în 1983, iar istoria iată s-a repetat. Diferența între comuniști, tehnocrați sau politicieni români de astăzi? Rămâne să o constatați în continuare.

România se împrumută astăzi în stânga şi-n dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, ne-au afundat în datorii, dar continuă să încerce să ne convingă că direcţia României este cea corectă.

Între anii 1925-1930, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor, nimeni altul decât nepotul deputatului gorjean Dincă Schileru, descoperea câteva picturi rupestre, a căror publicare avea să facă subiectul unor dezbateri aprinse.

La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peșterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopșor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” și reprezintă „imagini antropomorfe și zoomorfe, desene geometrice și simboluri solare”.

În ultimii ani s-a scris, în general fără o sumară verificare a surselor de documentare, despre manifestările artistice preistorice din județul Gorj: desenele rupestre. Pe foarte multe site-uri care promovează turismul din Gorj, desenele rupestre de la Runcu, de pe Cheile râului Sohodol, constituie veritabile atracții, pentru curioși. Dezamăgire cruntă însă! Desenele rupestre de aici nu sunt de găsit…

De la academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor, la abatele francez Henri Breuil

După ce a copiat desenele și gravurile, reputatul arheolog cu origini gorjene le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului și a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peșteri, împreună cu profesorul Marton Roska.

Răspunsul abatelui a aprins speranțele că reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile și gravurile din Spania și Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.

Imagini zoomorfe vechi de mii de ani

Exista însă în desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului o aură de mister. În afară de C.S. Nicolăescu-Plopșor, nu a mai văzut nimeni picturile și gravurile rupestre de pe Cheile Sohodolului, sau aproape nimeni. Practic nu exista nicio dovadă a existenței lor, în afara mărturiilor și reproducerilor lui C.S. Nicolăescu-Plopșor. În repetate rânduri chiar, în ultimii ani, specialiștii români au căutat desenele rupestre indicate de acesta, fără a le da de urmă. Se pare totuși că unul dintre cercetătorii locali, prof. Grigore Smeu a reușit să identifice presupuse desene rupestre publicând și un studiu în această direcție.

Personal, am căutat sistematic desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului, începând cu vara anului 2011, fără a le da de urmă. În 2017 însă, însoțit de prietenul Valentin Diaconescu, am ajuns la nord de satul Runcu, acolo unde se crede că ar fi fost Lunca cu Pruni, despre care scria C.S. Nicolăescu-Plopșor, în anii ʽ30. Locul indicat coincide cu unul dintre versanții Cheilor Sohodolului, aici identificând reproducerile distinsului savant în urmă cu 90 de ani în „Arhivele Olteniei”, alături de alte imagini antropomorfe și zoomorfe, desene geometrice și simboluri solare de vârstă neo-eneolitică.

În aceste zile am întreprins o nouă vizită pe Cheile Sohodolului, realizând și câteva fotografii la misterioasele desene rupestre care își leagă numele de C.S. Nicolăescu-Plopșor. Puse în valoare, acestea pot deveni una dintre atracțiile istorice ale Gorjului!

În semn de recunoștință pentru cei ce n-au pregetat să-și jertfească tinerețea, visele și viitorul pentru patrie și neam: „Au căzut la datorie, apărând glia lăsată moștenire de Burebista și Decebal. Noi și Munții Predealului mereu îi vom plânge. Etern le vom aprinde o lumină în suflet și un gând pios, mereu se va îndrepta spre ei!”
(Cimitirul Internațional al Eroilor din Predeal, 19 august 2018)