„25 martie 1942 (Bunavestire). Zi cu soare, caldă, minunată. Cred că nu vom mai avea necazuri cu zăpada și frigul. Am decorat și astăzi un lot mare de ostași bravi și vrednici. Unii, cu câte două decorații. Câtă fericire, bucurie și mândrie să prinzi pe piepturile acestor vlăstare alese, pe piepturile lor de oțel, distincțiile atât de binemeritate, să strângi cu căldură palme aspre, vlăguite de asprimea vremii, hârșâite pe paturile armelor de foc pe care le-au strâns cu ardoa…re, cu tărie. Cu ochii țintă la dușman, au ochit, au tras și întotdeauna au învins pentru că au voit să învingă. Cât de mari sunt acești țărani, cât de bravi și cât de vrednici sunt! Ei, talpa țării.”
(Vasile Scârneci, Viața și moartea în linia întâi. Jurnal și însemnări de război 1916-1920, 1941-1943)
Citeam în această seară rândurile de mai sus și gândurile mi-au fugit la ceilalți bravi și vrednici, cei de astăzi, din spitalele României. Câte lupte nu vor mai urma pentru ei, medicii și personalul medical din România? Sper că toți, dar toți, vor fi decorați, vii sau post-mortem, de cel care deși a știut ce va urma ne-a condamnat pe toți…
andrei popete 