Actuala clasă politică românească, fără valori, principii și responsabilitate

Deşi am avut suficiente alternanţe la guvernare în ultimii 30 de ani, democraţia românească în loc să se consolideze, dă semnele unei crize generale fără precedent. Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice este la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care să furnizeze stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni incapabile să transmită mesaje coerente, unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale.

Nimic nou până aici, veţi spune. Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de pieţe dezordonate aflate în goană după profituri mincinoase, constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor capitaliste din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni.” Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic.

Suntem parcă prea dezamăgiţi de actuala clasă politică şi de sistemul care a împins România într-o criză generală. Afirmam că nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Ce sunt de fapt schimbările la nivelul conducerilor instituţiilor excesiv politizate ale României? Soluţiile de compromis ale politicienilor dezinteresați de România și preocupați doar de propriul buzunar. Lipsesc valorile, principiile și responsabilitatea. România se prăbușește în fiecare zi sub greutatea bocancilor clasei politice!

Ce studiau la gimnnaziu elevii gorjeni, în timpul ocupației germane (1917-1918)

Oraşul Târgu-Jiu a fost unul dintre primele oraşe din ţară ocupate de către armatele germane şi austro-ungare, suferind din prima jumătate a lunii noiembrie 1916, o ocupaţie dură timp de doi ani. În această perioadă populaţia oraşului a avut de îndurat, pe lângă rigoarea autorităţilor germane, grele lipsuri, rechiziţii de alimente, materiale, obligaţia de a-i încartirui pe soldaţii şi ofiţerii germani şi austro-ungari, cenzură etc.

Cu toate acestea, așa cum se arată într-o adresă din data de 21 august 1917, un grup de intelectuali ai orașului „au luat frumoasa inițiativă de a deschide în localul Gimnaziului (din Târgu-Jiu – n.n.) un curs pregătitor de cele patru clase secundare pentru elevii carii și-au arătat dorința că pot face examen integral de o clasă secundară, fiindcă s-au mai pregătit aparte în familie, cât și pentru cei care au rămas coringenți (…)”.
Cu aprobarea autorităților germane, gimnaziul a început să funcționeze din data de 1 august 1917, la cursuri înscriindu-se, la toate clasele (I-IV), un număr de 140 de elevi.
În fondurile Serviciului Județean Gorj al Arhivelor Naționale am identificat orarul gimnaziului pentru anii 1917-1918. Elevii studiau limba română, limba franceză, limba latină, limba germană, matematică, geografie, zoologie, geologie, caligrafie, religie, botanică, fizică, chimie, higienă, muzică, gimnastică, desen, dar și două ore de istorie la fiecare clasă.

SJAN Gorj, Fond Liceul „Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu, dos. 130/1918, f. 9, 79.

butic.transatravel.ro – primul magazin online din Oltenia, cu produse agroalimentare proaspete și sănătoase

butic transatravel ro

Butic.TransaTravel.ro se deschide sâmbătă, 11 aprilie 2020, cu cele mai proaspete produse românești! Fermierii români produc hrană indiferent de vreme și vremuri! 

Primul magazin online, butic.transatravel.ro, cu produse direct din fermă urmează să fie lansat sâmbătă, 11 aprilie 2020 și este un produs AGRICOOP. Vor fi comercializate produse lactate, legume, carne, fructe, miere, dulcețuri, conserve și alte preparate, toate naturale, făcute de fermieri cu produsele din propria gospodărie, după rețete vechi. Unora vă vor aminti de gustul copilăriei, iar alții vor înțelege acum la ce se referă părinții lor atunci când vorbesc despre mâncarea de la țară.
Comandați produsele de pe site și ele vor ajunge la voi acasă! (expert afaceri în agricultură Marinela Strîmbulescu)

Vă așteptăm! 🍀

butic transatravel

Să luăm aminte!

🚩 La 4 aprilie 1944, în urma bombardamentelor americane asupra Bucureștiului numărul oficial al victimelor a fost de 2.942 de MORȚI şi 2.416 RĂNIȚI.

🇷🇴 În București NU EXISTĂ niciun monument dedicat acestor victime, în schimb aviatorilor americani li s-au ridicat în ultimii ani două monumente. În timp ce ei, americanii, își amintesc de eroii lor, noi continuăm să ne târâm în genunchi prin colbul unui prezent cu iz de servilism, uitând trecutul și acceptând prea ușor statutul impus de către cei care își cunosc mai bine decât noi interesele.

🇱🇷 Cu un an înainte de bombardarea Bucureștiului, aviația americană pierdea la Ploiești 310 aviatori. Operațiunea „Tidal Wave” este unul dintre cele importante momente istorice din trecutul Ploieştilor.
Al Doilea Război Mondial a început cu o întârziere de doi ani pentru ploieșteni, la 1 august 1943, când aviația americană întreprinde primul atac masiv asupra orașului. La acea vreme, Ploieștiul furniza o treime din petrolul necesar mașinii de război germane. Din acest motiv, orașul a devenit ţinta preferată a bombardamentelor aliaţilor anglo-americani, cu precădere în decursul anului 1944.
În ciuda faptului că Ploieştiul beneficia de o puternică apărare antiaeriană, americanii mizează pe un atac surpriză, de la mică altitudine, cu bombardiere B-24 Liberator asupra facilităților petroliere ale orașului. Decolând de la baza aeriană din Benghazi, Libia, escadrilele de avioane urmau să parcurgă în formaţie compactă o distanţă dus-întors de peste 3000 de km. Avea să fie cel mai lung raid de bombardament de până atunci.
La scurt timp după decolare, formaţia este detectată de staţiile radar germane şi urmărită în drumul său spre Ploiești. La apariția ei pe teritoriul României, apărarea antiaeriană aflată sub comanda colonelului german Alfred Gerstenberg, îi înfruntă pe americani, la Ploieşti, Câmpina şi Bucureşti.
La finalul zilei, bilanţul este catastrofal pentru americani. Din 177 de bombardiere care au decolat în zorii zilei de la Benghazi, 53 de avioane au fost pierdute, doborâte deasupra României sau scufundate în Marea Mediterană. 310 aviatori americani şi-au pierdut viaţa și 108 au fost luaţi prizonieri. Majoritatea rafinăriilor ploieștene au rămas neatinse, iar cele lovite îşi vor reveni în numai câteva săptămâni. Raidul aerian nu și-a atins scopul deoarece nu s-a înregistrat o micşorare a capacităţii globale de producţie și rafinare a petrolului.
Aceasta misiune a însemnat cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite ale Americii într-o bătălie aeriană, mai târziu americanii numind această zi „Duminica Neagră”. Printre aviatorii americani, Ploieştiul devine cunoscut drept „Cimitirul bombardierelor”. Operațiunea „Tidal Wave” a fost decorată de partea americană cu cinci Medalii de Onoare și mai multe Distincții pentru Servicii Deosebite decât debarcarea în Normandia. Americanii nu au uitat și pe data de 4 aprilie 1944 au bombardat mai multe zone civile din București.

🚩 Se spune în istorie: A nu uita, pentru a nu repeta! NOI DE CE UITĂM?!?
Ei, americanii, știu să își cinstească eroii. Noi, românii, ne-am tot uitat spre vest, după ei, uitând ziua de 4 aprilie 1944. Uitând să ne cinstim eroii noștri, să le aprindem o lumânare și să-i pomenim! Nici măcar monumente nu am fost în stare să le ridicăm, nici cruci la căpătâi să le punem!
Sau așa trebuie să arate România normală!?

Viața și moartea în linia întâi…

„25 martie 1942 (Bunavestire). Zi cu soare, caldă, minunată. Cred că nu vom mai avea necazuri cu zăpada și frigul. Am decorat și astăzi un lot mare de ostași bravi și vrednici. Unii, cu câte două decorații. Câtă fericire, bucurie și mândrie să prinzi pe piepturile acestor vlăstare alese, pe piepturile lor de oțel, distincțiile atât de binemeritate, să strângi cu căldură palme aspre, vlăguite de asprimea vremii, hârșâite pe paturile armelor de foc pe care le-au strâns cu ardoare, cu tărie. Cu ochii țintă la dușman, au ochit, au tras și întotdeauna au învins pentru că au voit să învingă. Cât de mari sunt acești țărani, cât de bravi și cât de vrednici sunt! Ei, talpa țării.
(Vasile Scârneci, Viața și moartea în linia întâi. Jurnal și însemnări de război 1916-1920, 1941-1943)

Citeam în această seară rândurile de mai sus și gândurile mi-au fugit la ceilalți bravi și vrednici, cei de astăzi, din spitalele României. Câte lupte nu vor mai urma pentru ei, medicii și personalul medical din România? Sper că toți, dar toți, vor fi decorați, vii sau post-mortem, de cel care deși a știut ce va urma ne-a condamnat pe toți…

90726574_3821813694527444_2911655671097196544_o

In Memoriam, Mariana Drăgescu!

„În România de astăzi ea (Mariana Drăgescu) este un simbol; despre ea se scrie în presă și în cărți”… așa se încheie una dintre cărțile dedicate aviatoarelor Escadrilei Albe. Câți și-au amintit însă, în mod real, fără echivoc, de Mariana Drăgescu, în ultimii șapte ani? Câți i-au aprins o lumânare la căpătâi, ori au pomenit-o creștinește, așa cum se cuvine pentru odihna sufletului ei?

Aproape că este stânjenitor să vorbim azi despre eroii acestei țări. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, mâine generația care va urma generației tinere de astăzi nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității noastre. Mariana Drăgescu se stingea în ziua de 24 martie 2013, la venerabila vârstă de 101 ani, întregind Escadrila Albă în cer.

Au urmat șapte ani de uitare, deși mai mereu amintită în presă și-n cărți, mormântul ei, cu greu putând să-l numim loc de veșnică odihnă, rămânând fără cruce la căpătâi preț de mai mulți ani, fără o lumânare aprinsă în sâmbetele morților, sau de Ziua Eroilor, fără onoruri militare cuvenite celei care a scris rânduri întregi în paginile de istorie ale aeronauticii românești.

De astăzi, 24 martie 2020, în ziua când Mariana Drăgescu împlinește 7 ani de la ultimul său zbor spre aștri, prin strădania unor oameni de care ne leagă o sinceră prețuire, puteți să-i aduceți la căpătâi o floare, lumină și onoruri celei care, alături de camaradele sale din Escadrila Albă… „nu s-au întors niciodată din drum”!
Odihnă veșnică și iertare că nu am putut face mai mult, pentru Sufletul Tău!

Semper Fidelis Patriae!

Despre maniere

Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm?
Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără îndoială că nu, căci nimic nu este nou sub soare… iată un vechi adevăr ce nu poate fi negat.
În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o scurtă experienţă de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni” , la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi.

Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să picteze în stil clasic.
Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă singur prin experienţe-limită.

Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î. Chr.), spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.

Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.
Dacă eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners make man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

INEDIT. Manuscris aparținând poetului Radu Gyr, cu versuri scrise la Tismana, în anul 1938

Se împlinesc astăzi 115 ani de la nașterea „poetului temnițelor”, Radu Gyr, supus la închisoarea din Aiud la un regim deosebit de aspru. Puțini sunt cei care știu că Radu Gyr a fost încarcerat și la Tismana în anul 1938, alături de mai mulți legionari, printre care și prof. Ioan Zelea Codreanu. Din timpul detenției de la Tismana, s-a păstrat la Arhivele Naționale ale României, un manuscris (INEDIT), identificat de noi, cu poezii scrise într-o notă cu totul diferită față de versurile care l-au consacrat pe „poetul temnițelor”.

Postăm în această seară pagina de gardă și două dintre paginile manuscrisului, intitulat „La Mănăstire. Tâlcuiri de la Tismana (1938)”.

Alexandru Ioan Cuza și „monstruoasa coaliţie”

Se împlinesc astăzi 154 de ani de la abdicarea forțată a ultimului domnitor român, Alexandru Ioan Cuza. În perfectă concordanţă cu veacul în care a trăit, acesta reprezintă una dintre figurile luminoase ale istoriei românilor. Toate reformele liberale adoptate pe timpul domniei sale, au dat României o structură modernă, în pas cu Europa vremii.

În conştiinţa poporului, deci a istoriei subiective, scrisă cu inima, Alexandru Ioan Cuza a rămas „domnul ce a împroprietărit pe ţărani, cărora le-a luat apărarea ori de câte ori a putut; a fost ctitorul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti şi fondatorul învăţământului primar gratuit şi obligatoriu”. Dar domnitorul era contestat de o mare parte a clasei politice româneşti. De asemenea, „politica sa externă a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea internă”, sunt de părere numeroşi istorici, cu toate că „noul stat românesc era prins între trei imperii – otoman, rus şi austriac – toate trei fiind interesate, în diferite grade, să intervină în treburile româneşti”.

Astfel, în timp ce uneltirile ruseşti pregăteau ruperea unirii principatelor, forţe din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: conservatorii îşi dădeau mâna cu liberalii radicali pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau un pretins revoluţionarism, ceilalţi moderaţia. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii. Acesta urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii.

„Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnului”, afirmă Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) şi să părăsească ţara. De fapt, complotul politic, s-a întemeiat pe un grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea. Prevenit în mai multe rânduri, Alexandru Ioan Cuza „a manifestat o atitudine de nedemnă nepăsare”.

„În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea” (Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tom I, Bucureşti Editura Enciclopedică, 2003, p. 537). Curând, fostul domnitor avea să ia calea exilului. Şapte ani mai târziu înceta din viaţă, iar trupul avea să-i fie îngropat la Ruginoasa, în mai 1873.

Lipsurile înregistrate, mai ales în ultima parte a domniei, nu pot pune în umbră marile realizări ale „celui dintâi domnitor al României, domnul Unirii şi al reformelor – Alexandru Ioan Cuza” şi nici justifica brutala sa înlăturare la 11/23 februarie 1866. În timpul domniei sale au fost create într-un ritm intens instituţii statale moderne, România intrând pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern.

Ca o încheiere, se impune un comentariu firesc pentru a repune în memoria colectivă a românilor personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest deziderat este necesar mai mult ca oricând, cu luminile și umbrele sale, primul domnitor al României și ultimul domnitor român, fiind astăzi surclasat de imaginea ultimului suveran al țării, defunctul Mihai I. Pentru că uitarea nu este o scuză, Alexandru Ioan Cuza a murit departe de România, într-un exil impus de către cei care și-au dorit pe tronul țării un principe străin.

Mai suntem un stat independent?

„Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. Așa suna discursul lui Mihai Kogălniceanu, ministru de Externe în 1877, în Parlamentul României. Pe vremea aceea românii și România visau frumos. Apoi fii și fiicele românilor din acel an memorabil, când de la tribuna Parlamentului se spunea răspicat că trebuie să dovedim „că suntem în stare să facem sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri”, au făcut în 1918 Unirea cea Mare.
De atunci și până astăzi, au trecut generații și ani. Am uitat că suntem un stat independent și că trebuie să păstrăm țara pentru copiii noștri. Este curios la prima vedere cum ştiu ei, străinii, mai bine decât noi, cu ce probleme ne confruntăm şi de ce avem nevoie. Și aceasta pentru că ei vor și pot, în timp ce noi doar ne cârpim. La cum este astăzi condusă România, nu avem prea multe motive să credem că suntem independenți. Știm și noi ce ni s-a impus la intrarea în NATO, apoi în Uniunea Europeană. La felul în care suntem astăzi tratați de mai marii lumii, se pare că fărâmiturile pe care le cerşim la masa bogaţilor sunt prea mari. Atât timp cât ne facem conștincios datoria, totul este bine pentru partenerii noștri „strategici”, în timp ce așteptările noastre continuă să bată pasul pe loc.
Ne complacem în starea de indiferență acută și atunci când ne trezim, nu știm să ne exercităm dreptul constituțional de cetățeni ai unui stat liber. Ieșim în stradă nu pentru că suntem batjocoriți în propria țară de firmele străine, nu atunci când ambasadori străini se amestecă în treburile interne ale României, când specialiștii lor ne oferă mesaje ferme sau consultanță fără să ne fii privit în ochi măcar odată. Da, este evident faptul că actualul derapaj politic intern din România pune în pericol interesele celor care știu mai bine decât noi în ce direcție trebuie să ne deplasăm, ca nu cumva să alergăm în „direcția greșită”. Afirma la un momendat un oficial UE că „mai sunt câteva recomandări ale Comisiei Europene care trebuie implementate”. Altfel ce? Adică recomandările, nu-s chiar sugestii. Ele „trebuie implementate”. Ce nu s-a spus de pildă, la momentul potrivit, prin 2007, de către partenerii strategici, s-a trecut la capitolul „aflați când implementăm”: impunerea unui deficit bugetar de maximum 3% și a unei rate a inflaţiei de sub 10%, cât de stricte sunt rigorile impuse de U.E. în privinţa liberalizării preţurilor, a importurilor şi exporturilor sau ce efecte va genera accelerarea procesului de restructurare a economiei, prin valurile de disponibilizări și exemplele pot continua. România anului 2020 arată fix așa cum vor cei în ochii cărora România nu este nicidecum un stat independent și capabil să facă sacrificii pentru drepturile sale.

România, la periferia Europei

Despre criza soluțiilor în România ultimilor ani, am scris de fiecare dată când am avut ocazia. Și tot aici am scris despre faptul că România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer.
Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.
La aderarea țării noastre în Uniunea Europeană au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit, apoi, în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi am mers mai departe. Teoretic, problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contra, s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că în 30 de ani, nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.
Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 30 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

2020, anul lansării bancnotei cu imaginea eroinei Ecaterina Teodoroiu

Banca Națională a României va lansa în circulație, în cursul acestui an, bancnota de 20 de lei, care va celebra o personalitate feminină – Ecaterina Teodoroiu, eroina căzută în luptă în timpul Primului Război Mondial, potrivit comunicatului oficial.

Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României (BNR) a decis lansarea în circulație, în cursul anului 2020, a unei bancnote care va avea pe una dintre fețe portretul Ecaterinei Teodoroiu, eroina căzută în luptă în timpul Primului Război Mondial. Bancnota va avea valoarea nominală de 20 de lei. Această valoare nominală a mai fost utilizată în istoria emisiunilor de bancnote românești și se regăsește printre cele aflate în circulație în zona euro.

Alegerea imaginii Ecaterinei Teodoroiu are o dublă semnificație, așa cum se arăta încă de anul trecut în comunicatul Băncii Naționale a României, care susține astfel preocupările pentru consolidarea egalității de gen, în linie cu inițiativele altor bănci centrale din lume.
Consiliul de Administrație al BNR consideră că promovarea imaginii unei femei pe o bancnotă cu putere circulatorie este un demers care răspunde unui interes public legitim – de promovare a personalităților feminine – ce a găsit o largă susținere în societatea românească. Banca Națională a răspuns încă din 2018 acestui demers prin alegerea imaginii Reginei Maria pentru bancnota aniversară de colecție dedicată împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. BNR va face publice în curând macheta bancnotei, elementele de siguranță și identificare, precum și data exactă a lansării în circulație.
Gorjenii și-ar dori ca lansarea oficială a bancnotei cu imaginea eroinei Ecaterina Teodoroiu să aibă loc la Târgu Jiu!

83516516_3631884790187003_3048861691312865280_n

Încotro ne îndreptăm?

Aproape că a devenit stânjenitor pentru unii dintre noi să vorbim astăzi despre cultura românească, despre istoria trăită în tranșee, de pildă, de soldatul român de ieri, eroul ignorat de astăzi, despre patrie și neam. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, generația care va urma generației tinere nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității lor.

Ce se întâmplă astăzi cu noi, românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem rădăcini spunem cultură și istorie.

Din nefericire, și este o situație obiectiv constatată, în ultimii ani, școala românească nu mai este capabilă să direcționeze interesul tinerilor spre aceste subiecte, sau să ilustreze în mod corect istoria și cultura națională, consolidând legăturile dintre cei tineri și trecut, cu valorile sale naționale reale.
„Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Ne pierdem coloana vertebrală și vom sfârși prin a ne deplasa în genunchi. Poate doar așa vom fi mai aproape de cei pe ale căror oase odihnește astăzi pământul României. Nu avem nevoie de cuvinte în fața lor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând în vene istoria fiecăruia dintre noi. Fără ei, astăzi, nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează, într-un cuvânt, România!

Andrei Popete Pătrașcu

COMUNICAT: Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I”

Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I”, în parteneriat cu Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, Asociația „Frontiera Gălățeană”, Asociația „Galați orașul meu” și Asociația culturală „Tomis” Filiala Galați, organizează la București, în ziua de 24 ianuarie 2020, începând cu ora 12.00, cu ocazia împlinirii a 161 de ani de la Unirea Principatelor Române, un eveniment de reconstituire istorică, cu uniforme militare din perioada 1859-1866.
Evenimentul se va desfășura în fața clădirii unde în anul 1859 s-a hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, viitor domnitor al Principatelor Române Unite, pe atunci Hotelul Concordia, astăzi într-o stare avansată de degradare (Centrul Vechi al Capitalei, strada Smârdan nr. 39) și Statuia domnitorului Unirii
din Dealul Patriarhiei.
În urmă cu un an, pe 24 ianuarie, o parte din membrii fondatori ai noii Asociații de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” depuneau o jerbă de flori în fața clădirii în care se năștea România Modernă, atrăgând atenția prin prezența lor, față de modul condamnabil în care istoria și monumentele de patrimoniu istoric sunt ignorate de către autorități.

În acest an, la acțiunea organizată de aceștia s-au alăturat și alte asociații culturale și istorice, care prin activitățile desfășurate promovează valorile naționale, cunoașterea istoriei și tradițiile militare românești.
Organizatorii evenimentului fac apel la toate instituțiile în măsură să intervină pentru salvarea acestei clădiri de patrimoniu istoric, reper al identității naționale, unde în seara zilei de 23 ianuarie 1859, s-a hotărât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, viitor domnitor al Principatelor Române Unite. Într-un București cu aspirații europene, dar în care valorile identității naționale nu trebuie ignorate, un edificiu dedicat Unirii Principatelor Române ar constitui cu siguranță un obiectiv de atracție pentru toți cei care vizitează capitala României, o punte deschisă în timp și spațiu, între trecut, prezent și viitor.

Untitled-11

România, între moștenirea secolului trecut și prezent

Scriem astăzi despre sistemele economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, iar România este un astfel de exemplu, în timp ce multinaționalele domină, creând premisele aplicării conceptului de globalizare care, presupune, în același timp, o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar, printr-o analiză atentă, se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.
Globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.
Vorbind despre globalizare, desigur că nu putem evita o discuție chiar și subiectivă despre multinaționale. Cheia succesului acestor giganți nu este aceea că plătesc salarii foarte mari după standardele locale, dar medii după cele occidentale. Multinaţionalele au menţinut, în mod obişnuit, standarde mai ridicate de muncă decât concurenţii locali și au format o nouă mentalitate. În plan teoretic ele aduc capital, înzestrări şi idei superioare, care înclină unii să afirme „ridică nivelul de viaţă şi cresc oportunităţile oferite consumatorilor locali”. Nimic mai adevărat, doar că reversul medaliei duce în mod direct la decalajele sociale despre care scriam la începutul editorialului.
Se vorbește foarte mult, astăzi, despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursurile sale chiar și Vladimir Putin, de exemplu, scoate în evidență, în mod voluntar, carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Înțelegem desigur interesele Rusiei, dar iată că subiectul preocupă, și dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi, acestea se estompează și voit sunt șterse, în contextul europenizării statelor bătrânului continent. În același registru, și președintele SUA, Donald Tramp, sublinia că viitorul nu aparține globaliștilor, ci patrioților.
Vorbind despre rădăcinile locale, în fața cărora tot mai mulți ajung astăzi să strâmbe din nas, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale, deci a culturii.

Fotografie cu Arethia și Gheorghe Tătărescu, în Arhiva Națională a României

Am identificat de curând în fondurile Arhivei Naționale a României o fotografie realizată la mijlocul anilor ’30, în care apar Arethia și Gheorghe Tătărescu.
În Gorj, de numele celor doi se leagă o mulțime de realizări economice și culturale, care cu greu pot fi egalate chiar și după 80 de ani. Din păcate multe dintre acestea și-au găsit de-a lungul ultimelor decenii sfârșitul.

Craiu. 101 ani de la moartea primului As al aviației românești

Pe Craiu nu îl lega nimic de pământ! Pe mormântul său, au plans camarazii și fetele de pretutindeni au adus flori de l-au acoperit. Putea-va oare lacrămile și florile să-l împace în fine, cu pământul încât să-i fie ușoară țărâna ce îl acoperă? Sigur că nu. Sufletul său sburdalnic va rupe și aceste legături pentru a-și relua avântul iar dorul și amintirea acelor cari l-au cunoscut și l-au iubit, căutându-l prin zări, vor aduce, de câte ori un avion va străluci în soare, cuvintele obișnuite în chip firesc pe buze: Zboară Craiu!” (căpitan obs. Grigore Gafencu, din rezerva Aviației, în „Cultul eroilor noștri”, An II, nr. 3, 1921, p. 10)

Astăzi, primul As al aviației românești, eroul gorjean Vasile Craiu, nu are o cruce la căpătâi, o placă comemorativă sau un monument funerar, nici măcar un mormânt, care să amintească celor de mâine cuvintele aflate pe buzele tuturor în anii Primului Război Mondial: „Zboară Craiu!”. Zbor lin, eroule, în împărăția de dincolo, a neamului românesc, și veghează-i pe toți ai tăi!

pilotul-vasile-craiu

Pe urmele lui Badea Cârțan

În urmă cu 121 de ani, Badea Cârțan, celebrul personaj al istoriografiei românești, ajungea la Târgu-Jiu, fiind fotografiat chiar lângă clădirea actualului Colegiu Naţional „Tudor Vladimirescu”, pe atunci Gimnaziul Real abia inaugurat. În 2018, Anul Centenar, i-am adus și noi un modest omagiu, la Sinaia, acolo unde din 1911 își doarme somnul de veci „visând întregirea neamului său”.

67952553_708300072950047_278488183438573568_n

Gheorghe Cârţan a fost reţinut de istorie ca un simbol al unităţii naţionale ca urmare a faptului că le-a adus conaţionalilor din Ardeal nenumărate cărţi din Vechiul Regat sau din străinătate.

Cărţile de istorie au reţinut faptul că „timp de peste 30 de ani a trecut Munţii Carpaţi urcând şi coborând cu desagii mari şi grei încărcaţi de cărţi româneşti, adunate din vechea Românie. Ţinând seama că în epoca amintită cartea nu era la îndemâna oricui, oricine îşi poate da seama de munca uriaşă pe care a trebuit s-o depună acest ţăran entuziast şi modest, spre a le răspândi în satele ardelene…”

În copilărie şi tinereţe a păscut turma de oi a familiei sale, loc unde se întorcea de fiecare dată din marile sale călătorii de la Roma, Viena sau din România. Avea în jur de 30 de ani când se va înrola voluntar în armata română în Războiul de Independenţă. După 1881 va fi mereu pe drumuri, el ajungând în Italia, Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Turcia, chiar şi  până la locurile sfinte de la Ierusalim.

Povestea celor trei călătorii la Roma o aflăm chiar de la el. Badea Cârţan spunea în ziarul „Poporul Românesc” că: „Într-o bună dimineaţă, ce-mi trăzneşte p-în cap, zic: mă Cârţane, tu trebuie să te duci drept la Roma, să vezi cu ochii cine a fost moş-to şi strămoş-to. Şi dusu-m-am! Douăzeci de zile-n cap am mers pîn la Viena şi de aici alte douăzeci şi trei pîn la Roma”.

În revista „Amicul Tinerimii” de la începutul secolului XX găsim amănunte  despre vizita la Târgu-Jiu a lui Badea Cârţan, ţăranul autodidact din ţinutul Făgăraşului. După vizita la Roma unde a dormit la soclul Columnei lui Traian, în haine ciobăneşti, Badea Cîrţan a venit la Târgu-Jiu în 1898, vizitând inclusiv Gimnaziul Real unde era director Iuliu Moisil. De fapt acestuia îi datorăm ideea imortalizării vizitei într-o fotografie pe scările instituţiei.

Vizita nu a fost deloc întâmplătoare, la Târgu-Jiu se tipăreau foarte multe cărţi care îi erau necesare dincolo de Carpaţi. Iuliu Moisil era un ardelean care se stabilise în reşedinţa Gorjului iar aceste meleaguri jucaseră un rol important în istoria naţională prin Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Christian Tell ş.a., aşa cum Badea Cârţan ştia foarte bine.

În anul 1911, în ziua de 7 august, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.

 

Bancnota de 20 de lei dedicată Ecaterinei Teodoroiu

Bancnota va avea valoarea nominală de 20 de lei. Această valoare nominală a mai fost utilizată în istoria emisiunilor de bancnote românești și se regăsește printre cele aflate în circulație în zona euro. Banca Națională a României va lansa în circulație, în cursul anului 2020, bancnota de 20 de lei, care va celebra o personalitate feminină – Ecaterina Teodoroiu, eroina căzută în luptă în timpul Primului Război Mondial, potrivit comunicatului oficial.

Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României (BNR) a decis, în ședința din 30 iulie a.c., lansarea în circulație, în cursul anului 2020, a unei bancnote care va avea pe una dintre fețe portretul Ecaterinei Teodoroiu, eroina căzută în luptă în timpul Primului Război Mondial. Bancnota va avea valoarea nominală de 20 de lei. Această valoare nominală a mai fost utilizată în istoria emisiunilor de bancnote românești și se regăsește printre cele aflate în circulație în zona euro.

Alegerea imaginii Ecaterinei Teodoroiu are o dublă semnificație. Banca Națională a României susține astfel preocupările pentru consolidarea egalității de gen, în linie cu inițiativele altor bănci centrale din lume. De asemenea, BNR marchează încă o dată împlinirea Centenarului României Mari, onorând imaginea unui erou al Marelui Război de Reîntregire.
Consiliul de Administrație al BNR consideră că promovarea imaginii unei femei pe o bancnotă cu putere circulatorie este un demers care răspunde unui interes public legitim – de promovare a personalităților feminine – ce a găsit o largă susținere în societatea românească. Banca Națională a răspuns încă de anul trecut acestui demers prin alegerea imaginii Reginei Maria pentru bancnota aniversară de colecție dedicată împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
BNR va face publice în curând macheta bancnotei, elementele de siguranță și identificare, precum și data exactă a lansării în circulație.

67936991_3083324351709719_5183887159605592064_n

Încăperea secretă a bisericii din Vădeni, nu este doar o legendă

Prevăzută iniţial cu drugi puternici de lemn, aşezaţi în zid, care închideau porţile, precum şi cu o „tainiţă” (încăpere secretă) situată sub clopotniţă, biserica de la Vădeni, concepută mai degrabă ca o „fortăreaţă”, arată ingeniozitatea constructorilor din urmă cu secole, în a crea populaţiei mijloace de a se feri din calea primejdiei turceşti.
Ctitorită înainte de 1700, după unele informaţii în anul 1694, în apropierea casei marelui ban Cornea Brăiloiu, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită de meșteri italieni recomandaţi de însuşi domnitorul Constantin Brâncoveanu (pictat în pronaosul bisericii, peretele dinspre miazăzi), rudă îndepărtată cu Stanca Băneasa, soţia marelui Ban.
În fotografii se poate vedea scara din bârne groase de stejar folosită pentru accesul spre încăperea secretă, care astăzi adăpostește o bibliotecă și obiecte de cult vechi. Astăzi biserica se află pe Lista Monumentelor Istorice din România.

Scrisoare deschisă domnului secretar de stat la Ministerul Culturii și Identității Naționale, Mihai Alexandru Gherghe

La soluția inițială propusă de a solicita, oficial, Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” să cedeze o suprafață de 5.300 mp din proprietatea pe care o deține în Șoseaua Kiseleff nr. 1, cu scopul construirii Muzeului Național de Istorie a Evreilor și Holocaustului, Ministerul Culturii și Identității Naționale a adăugat acum și comasarea altor muzee în cadrul unui complex muzeal. 

Ministrul Valer-Daniel Breaz a anunțat joi seara, într-un comunicat, postat pe siteul instituției, „soluția” în disputa cu Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, în favoarea viitorului Muzeu Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului din România: comasarea a trei muzee reprezentative pentru cultura și identitatea națională cu un al patrulea care, nu înțelegem ce are de-a face cu identitatea națională.

Este trist că în Anul Omagial al Satului Românesc, după cum este declarat de către Patriarhia Română, Ministerul Culturii și Identității Naționale „sacrifică” identitatea individuală a trei instituții reprezentative pentru cultura națională, de dragul dorinței celor care au afirmat că Muzeu Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului din România trebuie să se afle într-o zonă centrală, unde există și alte muzee, nu „aruncat undeva” în oraș. 

Cu toate că zeci de personalități academice și ale societății civile au susținut Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Ministerul Culturii și Identității Naționale a dictat comasarea altor două muzee naționale, fapt fără precedent credem noi, pentru cultura românească. Ce interese au un preț mai mare decât identitatea națională? Susținem înființarea unui muzeu care să conserve memoria Holocaustului, dar nu printr-o măsură injustă față de o serie de instituții care transmit generațiilor actuale și viitoare memoria națională românească, ci printr-o analiză atentă care să nu altereze identitatea unor muzee datătoare de lumină atunci când praful uitării se așterne. 

Sunt acestea motivele pentru care, domnule secretar de stat, la Ministerul Culturii și Identității Naționale, Mihai Alexandru Gherghe, vă adresăm rugămintea de a susține cauza păstrării identității culturale românești, transmisă din generație în generație, de cei cărora muzeele amintite mai sus le păstrează memoria, prin activitatea și patrimoniul lor.

Târgu-Jiu, 19 iulie 2019

Consiliul Director al Asociației cultural-istorice „Dumitru și Maria Pleniceanu”

Gorjul pe harta României eroice. Studii și articole

Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite sa te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Ce se întâmplă însă astăzi cu noi românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spunem ră-dăcini spunem Istorie și legătura noastră fizică, directă cu istoria: EROII.carte

Ajungem astfel să rătăcim, căci fără repere, ne pierdem identitatea națională. Ei, eroii și istoria tăcută a jertfei lor sunt acele repere pe care încet le pierdem din vedere, nu neapărat ignoranți, dar preocupați de condiția imediată, directă. Nu mai avem timp să ne hrănim sufletul cu aceste repere, atât de necesare astăzi. Eroii au fost, sunt și vor rămâne piatra de temelie a comunității, fără de care, identitatea noastră se poate prăbuși. Și atunci se naște o întrebare: Ce datorăm noi eroilor?

Cu siguranță, răspunsurile pot apărea într-un mod suprinzător, în funcție de felul în care fiecare își raportează propria existență la eroi. Nu avem nevoie de cuvinte în fața eroilor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând istoria familiilor noastre prin vene. Fără ei, astăzi noi nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează într-un cuvânt România de astăzi.

Despre istoria tăcută a jertfei eroilor vorbesc mormintele lor, monumentele, sigur acelea care încă își mai înalță trupurile spre cer. Să credem oare că ei eroii, în tăcerea lor își vor întoarce privirea de la noi, așa cum noi o facem, periclitându-le memoria? Sau ne veghează încă și în buna lor credință ne pot înțelege, chiar și atunci când noi nu mai suntem în stare să o facem? Tăcerea lor poate prinde glas doar în sufletele curate care simt românește.

Prezentul volum cuprinde o serie de studii și articole scrise în ultimii ani, dedicate eroilor gorjeni care, de-a lungul timpului, au așezat Gorjul pe harta României eroice. Sacrificiul și numele lor rămân pildă generațiilor de azi și de mâine.

Memorialul de război care are nevoie să intre în conștiința tuturor românilor: „Calea eroilor” de la Târgu-Jiu

Ca un arc peste timp, Ansamblul monumental comemorativ „Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu, înscris în Lista monumentelor istorice din Gorj cu cod LMI GJ-III-a-A-09465, este un omagiu adus eroilor, proiectat și construit de Constantin Brâncuși, în urmă cu 78 de ani, cu valoare de operă comemorativă de război, chiar dacă acest lucru este mai puțin cunoscut astăzi. Fiecare parte componentă a acestui ansamblu monumental are o simbolistică proprie, dar parte integrantă a unui tot unitar, dedicat eroilor știuți și neștiuți căzuți pe câmpurile de luptă în timpul Primului Război Mondial.

„Calea Eroilor” ar trebui să semnifice astăzi un tribut adus tuturor eroilor, indiferent de naționalitate și timp, căzuți la datorie, căci jertfa lor trebuie să rămână un veșnic memento. Vorbim așadar, aici la Târgu-Jiu, în „orașul eroilor”, despre o operă comemorativă de război cu valoare excepțională, alături de Mausoleul de la Mărășești, Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman, Mormântul Ostașului Necunoscut sau Arcul de Triumf de la București, care prin simbolistica sa, este un veritabil memorial de tip sanctuar.

Alături de Ansamblul monumental comemorativ Calea Eroilor, Târgu-Jiul așează Gorjul pe harta României eroice, prin mausoleul care adăpostește osemintele eroinei poporului român, slt. Ecaterina Teeodoroiu, și Cimitirul Internațional al Eroilor care adăpostește osemintele a peste 1100 de eroi români, germani, austrieci, unguri, ruși și polonezi, pe ale căror oase odihnește astăzi statornic pământul Gorjului.

Astăzi, la 80 de ani de la inaugurare, semnificația reală, comemorativă, este prea puțin cunoscută. Opiniile exegeților, a brâncușiologilor, de-a lungul anilor, au redus într-o anumită măsură semnificația simbolisticii inițiale pe care Brâncuși a dat-o ansamblului de la Târgu-Jiu. S-a vorbit mai mult despre operele de artă ale lui Brâncuși și mai puțin despre semnificația lor ca parte unitară a unui memorial de război. Nu avem doar o Masă a tăcerii, o Poartă a Sărutului, o Coloană fără Sfârșit și niște scaune de piatră. Încă nu ne-am obișnuit să vorbim despre Ansamblul monumental comemorativ „Calea Eroilor”. Fiindu-i solicitat să realizeze la Târgu-Jiu un monument al eroilor, Brâncuși nu a putut face un simplu monument. „Cunoștea prea bine obiceiurile locului, precum și Legea cultului eroilor ce impunea anumite condiții pentru desfășurarea ceremonialurilor de pomenire și de cinstire a celor trecuți în lumea de dincolo. Și-a organizat opera în ordinea cerută de filosofia ceremonialului de trecere, în sensul de mers al sufletului spre înălțare și înviere.” (general de brigadă (r.) Grigore Buciu)

Plecarea eroului din punctul primordial al existenței sale, gospodăria umbrită de pădure (Parcul Central), acolo unde se află masa pietrelor de moară care macină grâul vieții, el însuși, eroul, devenit asemeni grâului măcinat, zdrobit de pietrele războiului, luând calea tăcerii. Până la poarta despărțirii, Arcul de Triumf al eroilor, stilizat de Brâncuși, sub forma unei porți a despărțirii de iubirea celor dragi, prin sărutul morții și trecerea spre o altă ființă, sunt scaunele păstrate de priveghi, împietrite, dar nu de veșnicie ci de durerea despărțirii. Sunt grupate câte trei, simbol cheie a treimii creștine. „Sufletul eroilor, părăsind lumea aceasta, calcă, jelit de bătrâni și plâns de urmași, pe Calea eroilor, făcând o ultimă oprire la mijlocul drumului”, sfințindu-se prin slujba creștinească de înmormântare în biserica neamului. Străbate a doua partea a drumului, ușurat de păcatele lumii, spre întâlnirea cu strămoșii nemuritori, acolo unde e așezat stâlpul de căpătâi, Coloana fără Sfârșit. Pe aceasta urcă sufletul eroului căzut pentru țară și neam. Acest semn de căpătâi, încă mai poate fi văzute în cimitirele din satele din sudul Gorjului. El marchează totodată simbolic un mormânt fără trup. Iată cum Brâncuși, cel căruia atâția și atâția exegeți caută să-i deslușească opera, a redat simplu, cum doar el știa, conceptul liturgic, ritualul de înmormântare în stil gorjenesc și prin extensie național, dar fără mort, subliniind moartea sacrificială. Și mai arată general de brigadă (r.) Grigore Buciu că aici, la Târgu-Jiu, Brâncuși a creat „catedrala eroilor neamului în toată măreția ei simplă și genială”, întrebându-se retoric de ce nu s-a petrecut până acum niciodată o ceremonie liturgică în acest sanctuar plin de spiritualitate. Complexul de la Târgu-Jiu, așa cum marele Brâncuși l-a gândit „a intrat în uitare, aproape nimeni nu mai vede sanctuarul, ci numai operele disparate”. Doar organizarea de ceremonialuri adecvate scopului pentru care a fost construit i-ar reda memorialului de război de la Târgu-Jiu măreția omagiului adus eroilor.

photo_APP (24)

Când noroiul e doar în ochii lor

Că principiul echidistanței lipsește în ultima vreme, în presa din Gorj, îmi era bine cunoscut. Atunci când presa se face fără argumente, iar informațiile sunt preluate din alte surse, atunci când principiul „audiatur et altera pars”, nu este respectat, deși este menționat în lege, îmi pare că jurnalismul la unele publicații se face mai mult după ureche.

De ce scriem despre principiul echidistanței? Pentru că atunci când acesta este încălcat, înseamnă că din varii motive, informațiile culese și interpretate de o publicație, editor sau autor, nu au fost de la bun început confruntate și cu persoana la care ele fac – direct sau indirect – referire.

Acum înțelegeți de ce se impune să afirmăm că în ultimii ani acest principiu a fost călcat în picioare. Cum spațiul online este suficient de generos, au apărut chiar și o serie de publicații cu un pronunțat caracter „conspirativ”, cu autori necunoscuți, ostile unora sau altora, după cum interesele o cer. De data aceasta nu despre ele vorbim, ci despre o publicație a cărei istorie o cunosc mai bine alții și mai puțin proprii jurnaliști. Dar, nu-i așa, e mai ușor să arunci cu noroi în cei din jur decât să îți îngrijești propria imagine, care impune totuși o anumită rigoare? Când presa de informație este înlocuită cu presa de opinie, atenția autorilor ar trebui îndreptată cu mai multă băgare de seamă asupra felului în care se raportează la o problemă evitând astfel interpretarea în cheia unui interes părtinitor față de un anumit subiect.

Atunci când tu, autor, editor sau publicație te așezi confortabil cu bocancii pe onoarea, reputația, precum și dreptul la imagine ale unei persoane, fără să ții cont de principiul echidistanței, practicat în jurnalismul de înaltă clasă, înseamnă că ai încălcat Art. 30, aliniatul 6, din Constituție sau, dacă preferi altfel, te-ai coborât la cea mai de jos speță a practicării unei meserii ce impune luciditate, nicidecum atitudine de falsă obiectivitate și pretinsă nepărtinire. Unele voci i-au spus direct, jigodism, având o poziție tranșantă față de felul în care se acceptă punerea la zid a unor oameni dedicați meseriei lor, buni practicanți, repere pentru mâine într-o societate care astăzi vede doar senzaționalul, care râde cu gura larg deschisă când vede noroiului, fără să înțeleagă că de fapt noroiul este doar în ochii lor.

Despre profesorul meu, Gheorghe Nichifor, nu voi avea niciodată suficiente cuvinte care să exprime tot ceea ce reprezintă omul, dascălul și nu în ultimul rând prietenul care simte și trăiește prin pasiunea sa pentru trecut și istorie un altfel de prezent, scrutând spre mâine cu speranța zecilor de generații pe care le-a învățat că sinceritatea este cea mai importantă lecție a istoriei!

http://www.andreipopete.com

România de azi

România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană, dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi. O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min­ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate.

Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iohannis, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află, așadar, între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Aceasta este România care își trimite din 26 mai reprezentanții în Parlamentul European. O Românie care speră ca locul ei să fie de această dată respectat la Bruxelles. O Românie care speră la prosperitate și respect. O Românie care insistă pentru interesul național, fără a ignora valorile europene. O Românie a noastră, a tuturor românilor.

61936178

Proiectul „Povești și obiecte din Marele Război”

Începând cu luna februarie, Asociația „Detecții Gorj” și Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” lansează proiectul „Povești și obiecte din Marele Război”. Pornind de la unele obiecte descoperite de membrii Asociației „Detecții Gorj”, Dana Ștefania Brașoavă va recreea viața din tranșeele Primului Război Mondial, sub forma unor povestiri dedicate soldaților români plecați pe front.

Poveștile și obiectele din Marele Război vor vedea în acest an și lumina tiparului. Până atunci vă propunem spre lectură, prima poveste și un obiect bizar descoperit de Asociația „Detecții Gorj”, în „Povestea celor două cartușe”.

„Pentru George, pământul era rece și îmbibat de lacrimi. Orele treceau ca săptămânile, iar speranța că, anul acesta, Crăciunul îl va găsi acasă se pierduse undeva în spatele liniilor inamice. Toate hainele lui erau umede, iar picioarele atât de umflate încât nici vorbă să mai încapă în bocanci. Era sleit de puteri și sătul să mai poarte în nări duhoarea asta a morții de care nu credea că va scăpa vreodată.

Obosise să își privească tovarășii de arme cum se prăbușesc unul câte unul și începuse să resimtă o aversiune profundă față de tot ceea ce însemna război. De câteva zile, deși se străduise să își inhibe repulsia, ura i se mutase de la bărbații în uniforme cenușii la cei din imediata lui apropiere… la cel care ațipise ghemuit lângă el. Ionel n-avea nici nouăsprezece ani. Avea o sfoară legată de inelarul mâinii stângi și, când dormea, strângea în mâini o scrisoare de pe care începuse să se ducă scrisul. De fapt, era cu doar câțiva ani mai mare decât Ștefan al lui. Ștefan al lui în poziție de drepți cu raniță în spate și pușca în ambele mâini; Ștefan al lui pe burtă, în nămolul tranșeelor, cu mâinile împreunate a rugăciune.

Se cutremură. Stomacul începuse să îl doară și mai tare. „Apăsăm trăgaciul acelorași puști și mușcăm aceleași bucăți uscate de pâine”, gândise el. „Pentru cealaltă parte, noi vom rămâne întotdeauna aceia care au lăsat un copil orfan sau un tată fără fecior.” Ieri-dimineață, prin minte îi trecuseră niște halucinații vii, dar stranii: se făcea că, alături de camarazii rămași în viață, căra soldații morți din șanțuri; se făcea că stătea în capul unei mese și tăia cu ața o mămăligă aburindă din care mai apoi două perechi de mânuțe lacome se înfruptau și…

… Nu își mai amintea nimic. Pe buzele tuturor erau doar două cuvinte „S-a terminat.” În dreapta lui, Ionel plângea. Îl întrebase de ce plângea, pentru ca imediat să își dea seama că și pe obrajii lui lacrimile curgeau șiroaie. Și până să apuce să își întoarcă privirea sau să își șteargă fața, i se aruncase de gât și începuse să-l pupe pe obraji și pe frunte, hohotind și țipând ca un copil. Vaietul armelor fusese înlocuit de chiuituri și râsete. George se lăsase pe vine în momentul în care simțise că își pierde echilibrul.

Disperat, începuse să pipăie buzunarele hainei, căutând poza din care Maria și cei doi băieți îi zâmbeau. În schimb, tot ce găsise fuseseră două cartușe rămase neutilizate. „Mâine, două mame sau două soții vor simți îmbrățișarea după care au jelit luni întregi”, gândise el zâmbind. … Nu-și amintea cât timp stătuse jos. Un tremur violent îi cuprinsese tot corpul, făcându-l să uite de foame și de frig. Lacrimile i se uscaseră pe obraji, iar pumnii se învinețiseră din cauza puterii cu care strângea cele două cartușe. Zarva din jurul lui acoperea orice gând. Sicriele astea pline de vii morți pe care ei le numeau tranșee fremătau acum de prea multă viață. Meticulos, începuse să desfacă cele două cartușe, golindu-le de praful de pușcă. Îndesase în buzunar unul dintre gloanțe, gândindu-se că va fi o lecție bună pentru băieți, iar pe cel rămas îl introdusese invers în tubul cartușului, cu vârful spre capsa percutoare, apoi împinsese cu forță cel de-al doilea tub pe primul.

Rămase mult timp privind obiectul ciudat care părea că întruchipează doi inamici anihilându-se unul pe celălalt. Sau poate oferindu-și ultima îmbrățișare. „Moartea morții”, gândise cu voce tare, lăsând să-i cadă din mână straniul obiect. Își duse mâna în dreptul buzunarului de la piept, pipăind fotografia prin materialul aspru și, ridicându-și privirea spre ceilalți camarazi, îl zări pe Ionel jucându-se cu sfoara de pe deget. Acum mai mult ca niciodată semăna cu Ștefan al lui. Se apropiase de el, îl cuprinsese de după umeri și îi întrebă râzând:

– Ionele, spune-mi! Cum o cheamă pe fetișcana care ți-a furat inima?”

Dana Ștefania Brașoavă

coperta 2