La 25 decembrie, în lumea satului interbelic din Gorj, întreaga comunitate  sărbătoarea „naşterea după trup a Domnului Iisus Hristos”, aceasta fiind considerată încă din vechime drept una dintre cele mai mari sărbători creştine. În ajun, preotul satului, însoţit de cântăreţ mergeau pe la casele creştinilor cu icoana Naşterii, iar noaptea spre ziuă se făcea la biserică Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Foarte bogată în tradiţii şi obiceiuri străvechi, Sărbătoarea Naşterii Domnului se bucura de o foarte mare popularitate, fiind foarte aşteptată, aceasta şi după postul deosebit de aspru la care credincioşii erau supuşi.  În popor, bucuria duhovnicească a acestei sărbători, care se mai numea şi Crăciun, la fel ca în zilele noastre, ţinea până la Botezul Domnului, cu care se încheia ciclul sărbătorilor Crăciunului.

„În ajunul de Crăciun, la 24 decembrie, cam de la miezul nopţii, copiii se sculau şi cu un săcui atârnat de gât, plecau în piţărăi.”[1] Piţărăul era un băţ, din lemn de alun,[2] de mărimea copilului, curăţit de coajă şi ornat cu negru de fum de la o lumânare. „Şi toţi copii aveau acest piţărău, care mai de care mai frumos ornat, de către cei bătrâni care aveau grijă să le facă această bucurie.”[3]

Colindătorii primeau colaci, mere, pere sau covrigi. „Dacă omul nu avea colaci sau fructe, ieşea cu un hârdău cu vin şi dădea de băut la piţărăi, căci participau şi oameni, alături de copii”[4].

„Odată cu seara, îşi lăsau acasă secuiele sau micile trăistuţe cu colaci şi ce au primit în piţărăi şi plecau a ura pe la casele vecinilor: „Moş Crăciun cu plete albe” şi  „Bună dimineaţa la Moş Crăciun”. Şi aici primeau aceleaşi daruri, dar şi bani. În unele sate gorjene, colindătorii primeau şi carne de porc sau caltaboşi[5]. Unii dintre ei îşi luau şi un felinar aprins, care prin nămeţii de zăpadă oferea un aspect nespus de frumos nopţii de Crăciun.”[6]

Colindătorii purtau „costume naţionale cu peruci de hârtie colorată, bărbi din câlţi de lână”[7], sau „cu haine curate după portul satului, cu bastoane de alun şi căciuli moţate”[8].

prof. ANDREI POPETE PĂTRAȘCU