După două decenii de capitalism şi perioada ultimilor ani în care foşti și actuali guvernanţi politici sau tehnocrați au închis ochii la toate eșecurile României ca țară, de fiecare dată cetăţeanul a închis și el ochii şi a aplicat oblic ştampila rotundă, atât cât conturul acesteia să se încadreze în chenarul electoral. Marea familie a politicii românești, cu guvernări democrat-liberale, social-liberale, social-democrate iar acum tehnocrate, cu mercedes-uri clasa S şi genţi Louis Vuitton, cu vile de lux și companii offshore, a sfâşiat o Românie peticită economic, la limita supraviețuirii, o Românie cârpită în genunchi și coate.

După semnarea Tratatului de aderarea al României la Uniunea Europeană, de la Bruxelles, oficialii U.E. se declarau surprinşi de procentul extrem de ridicat, în jur de 70%, al populaţiei din România care declara că doreşte integrarea în structurile europene. Astăzi, aceiaşi oficiali ar fi, probabil, extrem de surprinşi să afle că 70% din cei 70% nu cunoşteau și nu cunosc ce înseamnă Uniunea Europeană: impunerea unui deficit bugetar de maximum 3%, sau a unei rate a inflaţiei de sub 10%; cât de stricte sunt rigorile impuse de U.E. în privinţa liberalizării preţurilor, a importurilor şi exporturilor; ce efecte va genera accelerarea procesului de restructurare a economiei, prin valurile de disponibilizări. Niciodată nu e prea târziu, dar cât să mai cârpim România? Astăzi ni se cere din nou votul în comunitățile locale, iar mulți cetățeni vor închide din nou ochii și vor aplica ștampila. Lucrurile despre care scriem astăzi nu se întâmplă doar la nivelul instituțiilor centrale. Ele pleacă de aici din satele, comunele și orașele României cârpite.

Cât suntem de săraci ştim şi singuri, fără să mai arate Uniunea Europeană cu degetul. Este curios la prima vedere cum ştiu ei, străinii, mai bine decât noi, cu ce probleme ne confruntăm şi de ce avem nevoie. Și aceasta pentru că ei vor și pot, în timp ce noi doar ne cârpim. Noi ne complacem în starea de indiferență acută și atunci când ne trezim, după caz odată la patru sau cinci ani, nu știm să ne exercităm dreptul constitutional de cetățeni liberi. Uităm că democrația înseamnă puterea poporului și devenim creduli la promisiunile celor care știu ce e mai bine pentru ei.