Timpul ne arată de fiecare dată cât de neputincioşi ne găsim în faţa sa. Urme ale trecutului rămân pentru totdeauna în gândul nostru, fără a le putea face măcar pierdute. Unii dintre noi par să se fi obişnuit cu ideea că moralitatea este din start o cauză pierdută şi acţionează ca atare. Nu suntem încă suficient de puternici să depăşim unele prejudecăţi.

Să le dăm crezare celor care afirmă că România e ţara tuturor posibilităţilor. Noroc că trăim aici şi ştim mai bine decât oricine altcineva ce însemnă să fii român, cu bune şi rele. De fiecare dată se schimbă ceva. Pierdem ceva, câştigăm ceva… şi tot aşa. Mai plictisiţi ca oricând de acest joc stupid în care investim iluzii şi culegem dezamăgiri, ne predăm destinului, fără a cere nimic în compensare, vorba poetului… de vorbă cu timpul.

Ne trezim secătuiţi de simţăminte şi beţi de tăcere, orbecăim după nurii unui trai altfel decât cel suportat sisific de propria noastă conştiinţă… Scrijelim apoi la masa unei tăceri asurzitoare unele netrebnicii care nu ne cad tocmai bine la suflet. Oblic şi nu perpendicular, aşa cum am învăţat la şcoală, ne prăbuşim în noi cu fiecare trecere a clipei-infinit.