Nu e uşor să fii poet. Să alegi din noianul de întâmplări una pe care să o împarţi cu lumea. Iar în momentul în care o pui pe hârtie, să te gândeşti la ea ca şi cum n-ar mai fi a ta; un pas greşit spre identificarea cu eul liric şi ai pierdut orice legătură cu cel care te ascultase. Este o mare responsabilitate (a se citi „curaj”) pe care Andrei Popete – Pătraşcu nu ezită să şi-o asume. Joacă cu seriozitate un joc al sensurilor de cuvinte, iar dovada câştigului o constituie înţelesul filozofic al poeziilor sale. Spun asta fiindcă foloseşte procedeul confuziei voite între sensul metaforic, figurat şi cel propriu al expresiilor.

În poeziile sale există un fel de filozofie întoarsă spre existenţă, în care experienţa trece printr-un proces de generalizare şi abstractizare (cred că „abstractizare” este cuvântul potrivit pentru a numi poezia lui Andrei Popete – Pătraşcu). Datorită caracterului laconic, poezia sa e mai greu de abordat, dar cu un dram de ironie, dă un nou înţeles sintagmelor obişnuite prin utilizarea în situaţii deosebite. Andrei îşi relevă dreptul de a descifra acel ceva nenumit, acordându-i diferite ipostaze. Nenumitul este o parte din fiecare lucru, străjuit de un Dumnezeu, de îngeri şi de timp şi peste care cad picături de ploaie.

Silvia – Mihaela BRĂNESCU