Timpul, generic vorbind, defineşte spiritul uman într-o societate versată în anumite direcţii în care cultura este mai degrabă tolerată şi suportată decât acceptată. Există pur şi simplu o nepăsare exersată de câţiva ani încoace şi care acum dă roade. Cultura este astăzi privită ca o „temă a nimicului”, sau mai mult, ca un „exercițiu util de disperare dresată”. Senzaţia de prim-plan resimțită acut, de cei care se îndelednicesc cu ceea ce încă se mai numeşte artă, este că aceasta primeşte periodic doze „aproape insuportabile” de subversiune. Contează la ce raportăm acest termen şi vina nu mai aparține în acest caz niciunui ministru lacunar.

     Interesul tot mai scăzut pentru cultură este sinonim cu subversiunea. Acest fapt duce la o evidentă „încețoşare a mersului creației”, firească de altfel prin prisma senzației resimțită de creator. Nepăsarea exersată de (ne)publicul şi (ne)consumatorul de cultură creează o vădită stare de „disconfort” creator.

    Unor publicişti deprinşi cu enunțuri radicale le-a fost pe plac să stigmatizeze cultura românească de după ’89, ca pe o „Siberie a spiritului”. Cât de mult poate cântări această formulare? Consider că astfel este dată în vileag necunoaşterea şi nerecunoaşterea segmentului cultural în țara noastră. A înțelege toate acestea presupune să privim însă dintr-un alt unghi cultura zilelor noastre.