Astăzi, tendinţa generală este îndreptată către speranţă. O „speranţă” care poate fi măsurată după bunul plac al fiecăruia, căci la noi totul este măsurabil. Optimismul se cântăreşte, nivelul de trai este şi el măsurabil, iar de mărimea salariului se leagă şi pofta de viaţă a românului. „Cei ce se îndeletnicesc cu scrisul comit implicit imprudenţa de a scrie, iar trecutul este ceva infinit mai statornic decât prezentul…” – spunea M.Yourcenar, dar cum rămâne cu viitorul care, între noi fie vorba, nu este zugrăvit în culori calde? Incertitudinile sunt incertitudini. Timidă până peste măsură, cultura parcurge un itinerar oscilant. Curios este faptul că acest itinerar, în loc să fie şi el măsurabil, este lăsat în paragină. De la an la an, acesta devine tot mai anevoios, mai plin de spini (atât la propriu cât şi la figurat). O fi spus cândva, cineva: „prin spini către astre”, dar atunci când aceştia sunt ascuţiţi şi înţeapă de mama focului, nu prea îţi mai vine să-ţi toceşti călcâiele prin colbul artelor, oricât ar fi el de aurit. Nu mă încearcă sarcasmul, dar tot mai puţini „temerari” se încumetă să ia în piept un itinerar nemăsurabil, plin de incertitudini şi spini. În general, cei uşor trecuţi de 40-50 de ani au tendinţa de a exalta trecutul, pe când tinerii au obiceiul de a se avânta spre viitor. Sprititele creatoare, aceste „minuni sufleteşti” se avântă, indiferent de vârstă spre „ce va fi”, spre incomensurabil.  A căuta să înţelegi de ce trebuie să îţi zdreleşti călcâiele şi genunchii prin colb şi spini ţine de tendinţele generale. Către astre, drumul este nemăsurabil şi poate o viaţă de om nu este suficientă, dar spiritul transcende. Mai aproape prin artă… de stele? Poate „da”, poate „nu”, dar cu toţii purtăm un infinit pe umeri.