Cultura zilelor noastre pare să îşi caute încă drumul propriu şi inefabil. Optimizând existenţa celor din jur si respirând aerul tare al „înaltelor sfere”, cei ce se îndeletnicesc cu arta reprezintă, spiritual vorbind, chintesenţa trăirilor dintre oamenii de rând şi divinitate. Harul, căci despre el este vorba, domină transluciditatea înşelătoare a cotidianului existenţial. Cultura, această metefizică existenţială, transpusă cotidianului este singura alternativă la eradicarea tranziţiei. Neînţeleasă, de multe ori, cultura nu poate susţine confortul material pe care mulţi îl visează. Incapacitatea celorlalte instituţii ale statului de a răpune ceea ce s-a încimentat în minte românului, cum că „tranziţia din ţara noastră seamănă cu o pisică – are şapte vieţi” este explicabilă prin lipsa spiritului metafizic pe care doar cultura îl deţine. Pentru a percepe deluzorietatea existenţialismului nostru, cred că ar trebui să învăţăm a gândi nu doar cu ajutorul „raţiunii”, dar şi cu „spiritul”. Vedem limpede unde ne-au adus raţiunile abstracte ale clasei politice româneşti, lipsită de viziuni spiritual-creatoare: la o nedreptate marginalizare. Nu este acesta un capăt de lume, dar trebuie să reclădim acel spirit creator capabil de resurse optimizante. Astăzi, doar cultura mai poate salva ceea ce mai poate fi încă salvat. Vorbim de spiritul existenţial şi nu în cele din urmă creator al cetăţeanului simplu, al adevăratului român, al celui ce s-a născut şi vieţuieşte în această ţară.