Oricât am blama societatea pentru dezinteresul aproape total manifestat faţă de cultură, rezultatul ar fi acelaşi. Astăzi, poate mai mult decât ieri, societatea se găseşte  într-o evidentă şi permanentă frustrarea. A face cultură într-o societate interesată doar de venituri directe şi rapide, este mai degrabă o autoironie a propriului sinelui. Şi totuşi, spaţiu inepuizabil de redefinire a sinelui, cultura se încăpăţânează să îşi continue inefabilul drum pe Golgota românească. Ajunşi să întoarcem pagina de cultură a ziarelor (celor care încă mai au o astfel de pagină), fără ca măcar să fi aruncat ochii asupra vreunui articol sau a unei recenzii, nu ne rămâne decât să ridicăm întrebători din umeri: „Când va veni şi timpul culturii în România?”. Să ne înţelegem, nu vorbim de actuala cultură, pe care eu mă grăbesc să o cataloghez ca fiind una de post-tranziţie. Vorbim de acea cultură capabilă să emită energii vibrante, viguroase resurse pentru generaţiile ce vin. Educaţi în spiritul valorilor adevărate nu ne putem teme de vicisitudini, dar acum criza economică şi polemicile politice  ne ţin departe de cultură. Ajunsă, din câte se pare, o pată pe obrazul societăţii, arta românească se zbate în faţa colapsului cultural, raţionalizat şi transformat într-o fantasmagorică maşinărie programată să distrugă (din interior) singura instituţie care a supravieţuit purtată de propriile alizee. Cultura nu reprezintă la ora actuală o prioritate naţională, ea reuşind să supravieţuiască doar prin prisma celor ce se îndeletnicesc, aproape „benevol”, cu actul creator în sine. Instituţia în cauză afişează o frustrantă neputinţă, soră cu indiferenţa. Întrebarea ce înmugureşte în astfel de situaţii este foarte clară: De ce „specialiştii” de la Ministerul Culturii ţin să facă din prezenţa lor, un proces de autodesfiinţare a Culturii române, strict ca instituţie?