În peisajul cultural, strădania poeţilor de a „comercializa”, altfel decât este firesc, metaforele este un semn de normalitate. Cred că lumea poeţilor este o imensă „piaţă de desfacere” a metaforelor şi chiar mai mult decât atât, un bazar în care poţi găsi infinit utopii, dar şi paradigme. Poeţii îşi expun marfa într-o linişte oarbă de cuvinte şi aceasta prin felul lor de a fi. A înţelege de ce şi în ce constă comercializarea versurilor de către un poet, ţine de o realitate absolută, cu mult deasupra unei înţelegeri lacunare, căci la o astfel de înţelegere se rezumă simplul cumpărător de versuri. În ce constă această „comercializare”? – simpla publicare a unor versuri într-o revistă, plachetă ş.a.m.d. De ce? – pentru ca poetul să vândă aproape gratuit metafore. Nu cred că sunt posibile răspunsuri mai uşor de inserat în acest context. Piaţa de metafore este, dacă vreţi, o piaţă în care masa pe care îţi comercializezi marfa nu este taxabilă. De ce sună atât de colţuros cuvântul „marfă”? Astăzi, politica ne învaţă că totul în jur este o marfă. Ei bine, da… şi poezia a devenit o marfă şi uneori chiar marfă de contrabandă (aţi auzit bineînţeles de plagiatură). Exemple sunt aşadar şi nu văd de ce am căuta alţi termeni de comparaţie. Această piaţă însă este pe zi ce trece tot mai săracă. Nu… nu în marfă, ci în cumpătători. Adesea ocolită ea tinde către aplatizare şi nimic nu pare să modifice conjunctura. În ultimul timp piaţa de metafore a devenit un simplu troc. Poeţii schimbă între ei şi îşi însuşesc metafore. Cercul se închide treptat. Eschive? Totul se desfăşoară cu o comoditate firească, dat fiind interesul tot mai puţin manifestat. „Marfa” mai trecută, sau mai proaspătă este livrată în stocuri limitate – cel mult 2 – 3 exemplare pe lună. De ce toate acestea? Nicicând poezia nu a fost percepută altfel decât ca fiind un mod oarecare de achiziţionare a nisipului scurs într-o clepsidră. Altfel spus: poezia – metafore… substanţă… spirit creator… dar încă nefolositoare.