În fiecare an, după afișarea rezultatelor la Evaluarea Națională, asistăm la același ritual. Se numără procente, se compară promoții, se caută vinovați. Se vorbește despre elevi nepregătiți, despre generații tot mai slabe și, aproape invariabil, despre profesori care „nu-și mai fac meseria”.
Scriu acest editorial din postura profesorului care predă la gimnaziu. În goana după explicații, profesorii au devenit țapii ispășitori ai unui eșec pe care nu l-au creat ei. Este cea mai simplă și mai comodă explicație: dacă rezultatele sunt slabe, înseamnă că dascălii nu și-au făcut treaba. Numai că realitatea este mult mai complexă. Un profesor, oricât de dedicat ar fi, nu poate repara singur un sistem construit pe improvizație, subfinanțare și schimbări permanente. Nu profesorii decid programele școlare, nu ei stabilesc politicile educaționale, nu ei aleg cât se investește în școli și nici nu pot elimina inegalitățile dintre mediul urban și cel rural. A le pune în spate întreaga responsabilitate înseamnă, de fapt, a-i absolvi pe adevărații responsabili.
Adevărul este unul pe care autoritățile îl evită de fiecare dată: la Evaluarea Națională nu au eșuat doar mii de elevi. A eșuat, încă o dată, sistemul de educație din România. Cum poate fi făcut responsabil un copil de 14 ani pentru un mecanism construit și administrat de adulți? Cum poate fi judecat un elev pentru ceea ce nu a fost învățat să înțeleagă, ci doar să memoreze? Când aceleași probleme apar an după an, indiferent de generație, nu mai vorbim despre vina unor copii sau a unor profesori, ci despre un eșec instituțional.
România schimbă miniștri ai Educației cu o viteză amețitoare. Fiecare vine cu propria reformă, propriile promisiuni și propriile experimente. Programele sunt rescrise înainte ca cele vechi să fie înțelese, regulile se modifică aproape anual, iar elevii și profesorii sunt transformați în cobai ai unor decizii luate din birouri, fără legătură cu realitatea din școli.
Între timp, în multe comunități, școala înseamnă clase supraaglomerate, clădiri degradate, lipsa laboratoarelor, biblioteci aproape inexistente și profesori obligați să completeze munți de hârtii în loc să pregătească lecții. În mediul rural, mii de copii fac naveta ore întregi sau învață în condiții pe care niciun politician nu le-ar accepta pentru propriii copii. Cu toate acestea, la final, toți sunt evaluați după același standard.
S-a creat iluzia că succesul în educație înseamnă nota obținută la examen. Elevii sunt antrenați pentru teste, nu pentru viață. Învață modele de rezolvare, formule și algoritmi, dar prea puțin sunt încurajați să gândească, să argumenteze, să pună întrebări sau să caute soluții. Educația a devenit o cursă pentru note, nu pentru formarea unor oameni capabili să înțeleagă lumea în care trăiesc.
Sigur, există profesori mai buni și profesori mai slabi, așa cum există oameni competenți și mai puțin competenți în orice profesie. Dar este profund incorect să reducem întreaga discuție la prestația dascălilor. Mii de profesori își cumpără materiale din propriul buzunar, petrec ore suplimentare cu elevii fără să fie plătiți și încearcă să compenseze lipsurile unui sistem care îi împovărează cu birocrație și îi motivează prea puțin. Ei nu pot suplini ceea ce statul refuză să construiască.
În schimb, cei care conduc educația apar doar atunci când trebuie explicate rezultatele. Vorbesc despre analize, strategii și reforme, apoi dispar până la următoarea sesiune de examene. Nimeni nu răspunde pentru promisiunile încălcate, pentru investițiile amânate sau pentru haosul legislativ care afectează fiecare generație de elevi.
Poate cea mai mare problemă este ipocrizia. Educația este declarată „prioritate națională” în aproape fiecare campanie electorală, dar rămâne printre ultimele priorități atunci când se împart banii. Se vorbește despre digitalizare în școli în timp ce există încă unități fără laboratoare funcționale, fără consilieri școlari și fără condiții decente pentru elevi și profesori. Se vorbește despre performanță, în timp ce abandonul școlar și analfabetismul funcțional continuă să afecteze sute de mii de copii.
Rezultatele Evaluării Naționale nu sunt doar niște cifre într-un tabel. Ele reprezintă radiografia unei societăți care acceptă inegalități uriașe și care cere performanță fără să ofere șanse egale. Nota unui copil spune uneori mai puțin despre capacitatea lui și mult mai mult despre școala în care a învățat, familia din care provine și sprijinul pe care l-a primit sau nu l-a primit.
Poate că întrebarea corectă nu este de ce un elev a luat nota cinci și nici de ce profesorul lui nu a obținut rezultate mai bune. Întrebarea este de ce, după opt ani de școală obligatorie și după zeci de promisiuni privind reforma educației, statul român continuă să producă aceleași rezultate și să caute aceiași vinovați.
Un sistem de educație nu se judecă după numărul olimpicilor pe care îi produce, ci după șansa pe care o oferă fiecărui copil de a reuși. Iar până când vom avea curajul să discutăm despre cauzele reale ale eșecului și nu doar despre efectele lui, vom continua să sacrificăm generații întregi și să transformăm profesorii și elevii în țapi ispășitori pentru neputința unui stat care a uitat că educația nu este o cheltuială, ci cea mai importantă investiție în viitor.
Și nu, nu vă grăbiți să trageți concluziile. Urmează rezultatele examenului de Bacalaureat. Dacă și acolo vom căuta aceiași vinovați, vom evita din nou adevărata întrebare: de ce un sistem care promite reforme de zeci de ani continuă să producă aceleași rezultate?
andreipopete.com
Blog 