Începând cu luna februarie, Asociația „Detecții Gorj” și Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” lansează proiectul „Povești și obiecte din Marele Război”. Pornind de la unele obiecte descoperite de membrii Asociației „Detecții Gorj”, Dana Ștefania Brașoavă va recreea viața din tranșeele Primului Război Mondial, sub forma unor povestiri dedicate soldaților români plecați pe front.

Poveștile și obiectele din Marele Război vor vedea în acest an și lumina tiparului. Până atunci vă propunem spre lectură, prima poveste și un obiect bizar descoperit de Asociația „Detecții Gorj”, în „Povestea celor două cartușe”.

„Pentru George, pământul era rece și îmbibat de lacrimi. Orele treceau ca săptămânile, iar speranța că, anul acesta, Crăciunul îl va găsi acasă se pierduse undeva în spatele liniilor inamice. Toate hainele lui erau umede, iar picioarele atât de umflate încât nici vorbă să mai încapă în bocanci. Era sleit de puteri și sătul să mai poarte în nări duhoarea asta a morții de care nu credea că va scăpa vreodată.

Obosise să își privească tovarășii de arme cum se prăbușesc unul câte unul și începuse să resimtă o aversiune profundă față de tot ceea ce însemna război. De câteva zile, deși se străduise să își inhibe repulsia, ura i se mutase de la bărbații în uniforme cenușii la cei din imediata lui apropiere… la cel care ațipise ghemuit lângă el. Ionel n-avea nici nouăsprezece ani. Avea o sfoară legată de inelarul mâinii stângi și, când dormea, strângea în mâini o scrisoare de pe care începuse să se ducă scrisul. De fapt, era cu doar câțiva ani mai mare decât Ștefan al lui. Ștefan al lui în poziție de drepți cu raniță în spate și pușca în ambele mâini; Ștefan al lui pe burtă, în nămolul tranșeelor, cu mâinile împreunate a rugăciune.

Se cutremură. Stomacul începuse să îl doară și mai tare. „Apăsăm trăgaciul acelorași puști și mușcăm aceleași bucăți uscate de pâine”, gândise el. „Pentru cealaltă parte, noi vom rămâne întotdeauna aceia care au lăsat un copil orfan sau un tată fără fecior.” Ieri-dimineață, prin minte îi trecuseră niște halucinații vii, dar stranii: se făcea că, alături de camarazii rămași în viață, căra soldații morți din șanțuri; se făcea că stătea în capul unei mese și tăia cu ața o mămăligă aburindă din care mai apoi două perechi de mânuțe lacome se înfruptau și…

… Nu își mai amintea nimic. Pe buzele tuturor erau doar două cuvinte „S-a terminat.” În dreapta lui, Ionel plângea. Îl întrebase de ce plângea, pentru ca imediat să își dea seama că și pe obrajii lui lacrimile curgeau șiroaie. Și până să apuce să își întoarcă privirea sau să își șteargă fața, i se aruncase de gât și începuse să-l pupe pe obraji și pe frunte, hohotind și țipând ca un copil. Vaietul armelor fusese înlocuit de chiuituri și râsete. George se lăsase pe vine în momentul în care simțise că își pierde echilibrul.

Disperat, începuse să pipăie buzunarele hainei, căutând poza din care Maria și cei doi băieți îi zâmbeau. În schimb, tot ce găsise fuseseră două cartușe rămase neutilizate. „Mâine, două mame sau două soții vor simți îmbrățișarea după care au jelit luni întregi”, gândise el zâmbind. … Nu-și amintea cât timp stătuse jos. Un tremur violent îi cuprinsese tot corpul, făcându-l să uite de foame și de frig. Lacrimile i se uscaseră pe obraji, iar pumnii se învinețiseră din cauza puterii cu care strângea cele două cartușe. Zarva din jurul lui acoperea orice gând. Sicriele astea pline de vii morți pe care ei le numeau tranșee fremătau acum de prea multă viață. Meticulos, începuse să desfacă cele două cartușe, golindu-le de praful de pușcă. Îndesase în buzunar unul dintre gloanțe, gândindu-se că va fi o lecție bună pentru băieți, iar pe cel rămas îl introdusese invers în tubul cartușului, cu vârful spre capsa percutoare, apoi împinsese cu forță cel de-al doilea tub pe primul.

Rămase mult timp privind obiectul ciudat care părea că întruchipează doi inamici anihilându-se unul pe celălalt. Sau poate oferindu-și ultima îmbrățișare. „Moartea morții”, gândise cu voce tare, lăsând să-i cadă din mână straniul obiect. Își duse mâna în dreptul buzunarului de la piept, pipăind fotografia prin materialul aspru și, ridicându-și privirea spre ceilalți camarazi, îl zări pe Ionel jucându-se cu sfoara de pe deget. Acum mai mult ca niciodată semăna cu Ștefan al lui. Se apropiase de el, îl cuprinsese de după umeri și îi întrebă râzând:

– Ionele, spune-mi! Cum o cheamă pe fetișcana care ți-a furat inima?”

Dana Ștefania Brașoavă