Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, victima „monstruoasei coaliţii”

Se împlinesc în acest an 152 de ani de la lovitura de stat împotriva ultimului domnitor român, Alexandru Ioan Cuza. În perfectă concordanţă cu veacul în care a trăit, acesta reprezintă una dintre figurile luminoase ale istoriei românilor. Toate reformele liberale adoptate pe timpul domniei sale, au dat României o structură modernă, în pas cu Europa vremii.

În conştiinţa poporului, deci a istoriei subiective, scrisă cu inima, Alexandru Ioan Cuza a rămas „domnul ce a împroprietărit pe ţărani, cărora le-a luat apărarea ori de câte ori a putut; a fost ctitorul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti şi fondatorul învăţământului primar gratuit şi obligatoriu”. Dar domnitorul era contestat de o mare parte a clasei politice româneşti. De asemenea, „politica sa externă a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea internă”, sunt de părere numeroşi istorici, cu toate că „noul stat românesc era prins între trei imperii – otoman, rus şi austriac – toate trei fiind interesate, în diferite grade, să intervină în treburile româneşti”.

Astfel, în timp ce uneltirile ruseşti pregăteau ruperea unirii principatelor, forţe din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: conservatorii îşi dădeau mâna cu liberalii radicali pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau un pretins revoluţionarism, ceilalţi moderaţia. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii. Acesta urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii.

Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnului”, afirmă Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) şi să părăsească ţara. De fapt, complotul politic, s-a întemeiat pe un grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea. Prevenit în mai multe rânduri, Alexandru Ioan Cuza „a manifestat o atitudine de nedemnă nepăsare”.

În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea” (Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tom I, Bucureşti Editura Enciclopedică, 2003, p. 537). Curând, fostul domnitor avea să ia calea exilului. Şapte ani mai târziu înceta din viaţă, iar trupul avea să-i fie îngropat la Ruginoasa, în mai 1873.

Lipsurile înregistrate, mai ales în ultima parte a domniei, nu pot pune în umbră marile realizări ale „celui dintâi domnitor al României, domnul Unirii şi al reformelor – Alexandru Ioan Cuza” şi nici justifica brutala sa înlăturare la 11/23 februarie 1866. În timpul domniei sale au fost create într-un ritm intens instituţii statale moderne, România intrând pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern.

Ca o încheiere, se impune un comentariu firesc pentru a repune în memoria colectivă a românilor personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.  Acest deziderat este necesar mai mult ca oricând, cu luminile și umbrele sale, primul domnitor al României și ultimul domnitor român, fiind astăzi surclasat de imaginea ultimului suveran al țării, defunctul Mihai I. Pentru că uitarea nu este o scuză, Alexandru Ioan Cuza a murit departe de România, într-un exil impus de către cei care și-au dorit pe tronul țării un principe străin.

Andrei POPETE PĂTRAȘCU

AIC

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s