S-a vorbit în presa locală (în general fără măcar o sumară verificare a surselor de documentare) despre manifestările artistice preistorice din judeţul Gorj: desenele rupestre. Subliniem şi faptul că pe foarte multe site-uri care promovează turismul din Gorj, desenele rupestre de la Runcu, de pildă, de pe Cheile râului Sohodol, constituie veritabile atracţii, pentru curioşi. Dezamăgire cruntă însă! Desenele rupestre de aici nu există, sau pentru a fi mai precişi… nu mai există!

Între anii 1925-1930, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopşor, nimeni altul decât nepotul deputatului gorjean Dincă Schileru, descoperea câteva picturi rupestre, a căror publicare avea să facă subiectul unor dezbateri aprinse.

La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peşterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopșor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” şi reprezintă „imagini antropomorfe şi zoomorfe, desene geometrice şi simboluri solare”. În locul numit „La Bulbuc” au fost deasemenea descoperite desene „pe suprafaţa netezită a unei stânci”, realizate „cu ajutorul unui instrument ascuţit”. 

De la academicianul C.S. Nicolăescu-Plopşor, la abatele francez Henri Breuil

După ce a copiat desenele şi gravurile, reputatul arheolog cu origini gorjene le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului şi a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peşteri, împreună cu profesorul Marton Roska.

Răspunsul abatelui a aprins speranţele ca reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile şi gravurile din Spania şi Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.

Cercetătoarea Gabriela Dobrescu arată într-un studiu despre desenele rupestre de pe Valea Sohodolului, plecând de la reproducerile realizate de C.S. Nicolăescu-Plopșor, că: „cea mai semnificativă imagine, din acest punct de vedere, cu pură şi dezinteresată încărcătură estetică, este aceea a calului. Este o imagine în unduitoare esenţializări abstracte, cum sunt, în general, mai toate desenele rupestre de pe toate meridianele lumii. Imaginea calului dispune de o astfel de schematizare plastică, a cărei proeminenţă stilistică nu lasă nici o îndoială asupra intenţionalităţii creatoare, încărcată de autentică fantezie, de a contura silueta unui cal într-o clipă de aşteptare fastă, amoroasă, a existenţei lui. Un indicibil vitalism erotic. Căci ce altceva ar putea semnifica alura flamboaiantă, de maximă încordare aţâţătoare şi deopotrivă în extaz, a acestei siluete zoomorfe ? Nu am nici o îndoială că în cazul desenului rupestru al calului de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”, ne aflăm în faţa unei pure imagini artistice, înflăcărate, flamboaiante, fără semnificaţii magico-practice, izvorâtă exclusiv dintr-o tentaţie de natură estetică, având la bază un plus de libertate interioară rezonatoare, oricât de modest va fi fost el în acele vremuri îndepărtate. Asemenea imagini rupestre, de pură înflăcărare artistică – cum este cea a calului „îndrăgostit” – a fost creat într-un teritoriu natural al Gorjului, unde, în perindarea istorică şi nemărginită a timpului, a laut naştere o comunitate umană, cu spiritul unui neastâmpăr creator şi înflăcărat.”

Imagini zoomorfe vechi de mii de ani

Există însă în desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului o aură de mister. În afară de C.S. Nicolăescu-Plopşor, nu a mai văzut nimeni picturile şi gravurile rupestre de pe Cheile Sohodolului, sau aproape nimeni. Practic nu există nicio dovadă a existenţei lor, în afara mărturiilor şi reproducerilor lui C.S. Nicolăescu-Plopşor. În repetate rânduri chiar, în ultimii ani, specialiştii români au căutat desenele rupestre indicate de acesta, fără a le da de urmă. Se pare totuși că unul dintre cercetătorii locali, prof. Grigore Smeu a reușit să identifice presupuse desene rupestre publicând și un studiu în această direcție.

Aceeași cercetătoare Gabriela Dobrescu, analiza reproducerile academicianului C.S. Nicolăescu-Plopşor, afirmând că: „încă două desene de pe stânca, de la „Lunca cu Pruni”, se impun a fi semnalate cu o anumită încărcătură şi rezonanţă flamboaiantă. Imaginea zoomorfă cu coarne – reprezentând o bovină – dispune de o anume caracteristică similară celei a imaginii calului: o expresivă dinamicitate a încordării făpturii în cauză, într-un gest năvalnic, înflăcărat, anevoie de definit până la capăt, de a lua, parcă, lumea în piept, o lume a unei naturi şi a unor vicisituni refractare, greu de stăpânit. În cazul desenului pe care-l interpretăm – descoperit de C.S. Nicolăescu-Plopşor – imaginea dispune de eleganţa unei sugestivităţii estetice flamboaiante, a mişcării, cumva a unui „salt” înflăcărat în întâmpinarea necunoscutului.”

Cel de-al treilea desen, ridică și pentru distinsa cercetătoare probleme dificile de interpretare: „Înclin să cred că este vorba de o pasăre cu aripile întinse. Dar nu este cu totul exclus să fie vorba de o făptură fantastică, din repertoriul unei mitologii ancestrale. Orice ar reprezenta, şi această imagine excelează printr-o dinamicitate înflăcărată, printr-un misterios nimb al unui imaginar flamboaiant.”

Dacă aceste desene au existat însă cu adevărat, nu vom cunoaşte probabil niciodată. Este dacă vreţi, un mister cum au dispărut desenele, dacă ele au existat vreodată, sau dacă cele identificate astăzi, sunt autentice.