În urma rezultatelor alegerilor parlamentare de duminică mi-am propus să nu mai aduc în discuţie impostura şi circul ieftin aduse în Târgu-Jiu de către Dan Diaconescu şi a sa lume, tot mai disperată, tot mai flămândă, alienată şi fără viitor. Este acesta un subiect pe care vrem să îl facem cât mai curând uitat, căci suntem datori să arătăm o altă politică şi o altă formă de responsabilitate faţă de societate.

Recentele declaraţii ale primului ministru Victor Ponta despre o posibilă alianţă a U.S.L. cu U.D.M.R. au stârni reacţii dintre cele mai diverse. Este drept că un caz aparte al minorităţilor etnice din România îl reprezintă comunitatea maghiară, dar aproape tot din ceea ce gândesc românii sau maghiarii, unii despre alţii, se raportează subiectiv aceloraşi coordonate.

Răul nu vine numai din partea U.D.M.R. care  însă este o organizaţie finanţată în principal de Soros şi Lantos, care figurează în anuarul ONG-urilor din România, nu este înscrisă la tribunal, dar paradoxal este în Parlamentul României şi atunci când situaţia a fost favorabilă chiar  şi la guvernare. De fapt ce a făcut U.D.M.R. pentru ungurii din România? Aproape nimic şi aceştia din urmă sunt conştienţi, dar nu vor să recunoască nici în ruptul capului că udemeriştii nu fac altceva decât să dezvolte din când în când resentimente de natură iredentistă, faţă de români.

În ciuda faptului că românii şi ungurii au învăţat unii de la alţii să convieţuiască, există în continuare opinii şi dorinţe diferite din ambele părţi. Care este până la urmă discordia? Evident – Ardealul. Am informaţii despre ce gândesc maghiarii din Ungaria despre Ardeal. Atitudinea lor este exact aceeaşi precum cea a românilor faţă de Basarabia, la modul: „Ar trebui să fie a noastră!”. Dar nimic mai mult. În plus, adevărul istoric, undeva la mijloc, în cazul Ardealului, este puţin relevant pentru oricare dintre cele două părţi, iar românul este ambivalent de la mama lui, aplicând adeseori principiul: te faci frate cu dracul, până treci puntea.

Cred că ar fi un punct câştigat dacă am ieşi din această „ambivalenţă” şi am face totul aşa cum declarăm de ochii lumii. Aici intervine şi paradoxul, acela că de-a lungul istoriei, dar şi în prezent, a existat şi o prietenie româno-maghiară, iar aceasta a fost una de conjunctură, mai ales la nivel politic.

Dincolo de conjunctură însă, în Ardeal de exemplu, există o adevărată convieţuire, unde oamenii se ajută şi se respectă reciproc, indiferent de etnie. Să nu mire pe unii dacă spun că există maghiari mai serioşi decât unii români. În cei patru ani de studenţie la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj, am avut colegi maghiari care nu de puţine ori m-au ajutat în diverse probleme. Am constatat însă de nenumărate ori că există şi o teamă reciprocă de a nu fi respinşi. Mai cred şi că românii, majoritari în această ţară, ar trebui să asigure un climat cordial. Dacă un astfel de percept ar fi realizabil, mă îndoiesc că etnicii maghiari din România ar mai dori Ungaria, doar din ideea de naţionalism. Desigur există şi din aceştia. Nu e nimic însă condamnabil: fiecare popor tinde să trăiască într-un stat al său. Inversul ar fi anormal, adică ceea ce se întâmplă tocmai la noi, unde tot mai mulţi români vor să trăiască în afara României, dar aici nu discutăm despre diseminarea autorităţii statului român.

         Iată doar câteva din motivele pentru care cred că o alianţă între U.S.L. şi U.D.M.R. în actuala conjuctură politică a României ar putea fi dacă nu necesară, cel puţin de acceptat şi de către unii sceptici.