Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătrașcu
Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului
Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită
Editura Sitech, Craiova, 2012, 616 p.
ISBN 978-606-11-2274-5

Cartea pe care o prezentăm astăzi cititorilor, nu este pentru autorul acestor rânduri, o surpriză. Era de aşteptat ca cei care au scris-o, Gheorghe şi Dorina Nichifor, acum însoţiţi de mai tânărul lor coleg Andrei Popete-Pătraşcu, să încerce din nou, exact acolo unde în anii din urmă succesul nu le-a lipsit niciodată. Să remarc deci, de la început, aplecarea cel puţin a primilor doi pentru spaţiul istoriei noastre moderne, în sfertul de veac al primului interbelic românesc (1878-1916), dominat de figura tutelară a prinţului Carol, devenit între timp regele românilor, de tinereţea tumultoasă a parlamentarismului românesc, de o creştere economică semnificativă şi de o viaţă socială complexă chemată acum la înnoire.

Era o lume în schimbare, nelipsită de contraste adesea dramatice, dar căreia îi era caracteristică o „joie de vivre”, o bucurie de a trăi şi de a celebra frumuseţea vieţii nemaiîntâlnită în secolul care i-a urmat. Oamenii de vârsta celui care scrie aceste rânduri, au cunoscut timpuri zbuciumate, dar au avut parte în familia lor de căldura şi de dragostea mai multor generaţii, de la părinţi, bunici şi chiar străbunici. Ei îşi aduc aminte că, ori de câte ori se căuta în trecut refugiu pentru confuzia şi brutalitatea primilor ani ai comunismului, antecesorii noştri evocau „fericitele timpuri bune” de  dinaintea primei conflagraţii.

Vremurile acelea, ca să mă întorc la subiectul nostru, ridică cel puţin pentru prezent multe întrebări tulburătoare: Cum putea fi prestigioasă o societate şi o instituţie, aici monarhică, abia ridicată din apăsarea dominaţiei străine şi a ocupaţiilor militare de tot felul? Cum se puteau păstra echilibrele sociale într-o lume scindată de inegalitate? Cum se năştea şi îşi consolida poziţiile o clasă de mijloc producătoare de stabilitate şi prosperitate?

Cum erau rezolvate „politizarea” aparatului de stat, corupţia şi birocraţia, niciuna din ele eradicate, dar oricum menţinute la un nivel care le făcea suportabile?

Tentaţia de a intra solid echipaţi în acest spaţiu, ce ne pare azi atât de îndepărtat, este firească şi autorii noştri nu i-au rezistat. Şi pentru că timpurile de care vorbim au produs personalităţi deosebite, capabile de proiecte ambiţioase în dorinţa de a recupera anii pierduţi şi de a aşeza România ferm în modernitate şi civilizaţie, cel mai bun mod de a ni le apropia este să le evocăm oamenii şi să-i căutăm şi în marile înfăptuiri ale istoriei naţionale, dar şi la ei acasă, în comunitatea în care s-au născut şi au trăit, înţelegând prin aceasta că mai binele în instituţii şi în bunăstare depinde în fond de fiecare dintre noi. Este ceea ce au înţeles autorii noştri şi lucrările lor anterioare îi recomandau cu prisosinţă pentru această nouă încercare.

Astfel, Gheorghe Nichifor s-a ocupat cu un mare devotament de institutorul cărturar Alexandru Ştefulescu (1856-1910), restaurator al tradiţiei gorjene, ctitor de instituţii, dar şi funcţionar prestigios implicat în actele de reformă ale începutului de secol XX.

Mai puţin strălucitor decât tovarăşii săi de generaţie, dar nu mai puţin important prin faptele sale, Gheorghe Chiţu (1828-1897) a format obiectul unui alt studiu, iniţiat de data aceasta de Dorina Nichifor. Dintr-o altă perspectivă decât Alexandru Ştefulescu, el a ilustrat categoria oamenilor politici de sorginte liberală, paşoptişti nu doar prin crezurile lor naţionale şi sociale ci şi prin opera lor, în cazul de faţă fericit dusă la capăt datorită unei vieţi de aproape 70 de ani. Comisar de propagandă la 1848, fruntaş al mişcării unioniste, prin publicistica sa militantă, deputat liberal radical, din ianuarie 1868, ministru, cu deosebire al Cultelor şi Instrucţiunii Publice din aprilie 1876, el s-a dovedit a fi un deschizător de orizonturi în şcoala românească, predecesor al marelui proiect de reformă iniţiat ulterior de Spiru Haret.

În fine, cartea acum înfăţişată publicului valorifică toate aceste investigaţii şi realizează în mod fericit o sinteză superioară. Cunoaşterea detaliată a vieţii politice româneşti din primul interbelic şi interferenţele acestuia cu mişcarea de înnoire a Gorjului, i-au condus pe autori la un personaj fascinant, Dincă Schileru (1846-1919), întreprinzător de succes şi om politic al locurilor, autodidact şi perfecţionist, reprezentant de frunte al Colegiului sătenilor, promotor al legislaţiei rurale, exponent al spiritului pandur şi persoană publică din plin înzestrată cu farmec personal, cu o amprentă inconfundabilă.

Bibliografia pusă acum în operă a fost impresionantă, cumulând arhive şi  manuscrise de familie, volume cu publicaţii de documente, dar şi albume, almanahuri, anuare, biografii, calendare, discursuri, enciclopedii şi monografii, multe acum pentru prima oară scoase la lumină şi o întreagă literatură cu sute de titluri care conturează veridic în cele cinci capitole ale cărţii imaginea unei personalităţi nepereche, un personaj de epocă, şi în egală măsură prin opera sa publică un om al tuturor timpurilor.

Un volum de 500 de pagini nu poate fi rezumat în câteva rânduri, vom lăsa deci întreagă cititorului plăcerea de a-l descoperi pe Dincă Schileru în paginile aceste cărţi, rezervându-ne doar privilegiul de a formula înaintea sa câteva încheieri în ordinea lecturii. Nu credem astfel că este deloc exagerat să afirmăm că apariţia unor personalităţi eminente în judeţul dintre cele două ţări române despărţite de Carpaţi este rezultatul climatului de efervescenţă culturală de la răscrucea celor două secole. Viaţa publică ilustrată prin oameni politici semnificativi, dar şi Şcoala, Biserica, Publicistica şi Arta au cunoscut un suflu înnoitor, expresie a procesului general de modernizare a societăţii româneşti, dar în egală măsură a simbiozei culturale gorjene (munteano-transilvănene) şi a spiritului pandur, parte a mentalităţii oltene, ambele definitorii pentru elitele din această parte a ţării în rândul cărora le putem subsuma şi pe Dincă Schileru.

Personajul principal al autorilor noştri s-a născut într-un sat din plaiul Vâlcan a cărui vechime documentată coboară până spre sfârşitul sec al XVI-lea într-o familie în care amintirea evenimentelor de la 1821 era foarte puternică. Aici, la poalele munţilor şi-a petrecut copilăria, aici s-a îndrăgostit statornic de folclorul local, aici „şi-a plămădit sufletul din acelaşi aluat ca toţi răzvrătiţii Gorjului” şi tot aici a învăţat carte, cât să îi ajungă pentru toată viaţa, inteligenţei, curajului şi voinţei sale nestrămutate.

Mutat după căsătorie (1868) în comuna de reşedinţă a soţiei, la Bâlteni, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, şi-a câştigat existenţa mai întâi dintr-un atelier de croitorie, impunând modelul costumului popular local şi apoi din negoţ şi agricultură. Pe la 1880, avea acum 34 de ani, era unul dintre cei mai importanţi proprietari funciari locali, priceput în cultura cerealelor, pomilor fructiferi şi viţei de vie. Creşterea cailor se adăuga precum o pasiune de suflet. A construit mori şi joagăre şi a achiziţionat spaţii întinse de pădure. Istoria averii lui Dincă Schileru, aşa cum ne-o prezintă autorii, e departe de a fi idilică, nefiind lipsită de conflicte cu obşti săteşti care se considerau nedreptăţite sau de sechestrări de bunuri, stinse atunci când în cele din urmă acuzatul îşi plătea dările către stat.

Afacerile sale nu s-au oprit aici. După ce a convins în Anglia un grup de oameni influenţi să investească în exploatarea subsolului gorjean, a preluat mina de antracit de la Schela (1893-1898). Anterior, în 1883, făcuse la el acasă, la Bâlteni, o primă încercare de a extrage petrol.

Notorietatea câştigată datorită succesului său în activităţi economice avea să îl propulseze curând şi în viaţa publică. Fără intervenţia administraţiei sau guvernului, a fost ales de ţăranii gorjeni în Consiliul local, în anul 1876. Consilier şi vicepreşedinte în deceniul care a urmat, Dincă Schileru s-a remarcat prin vehemenţa şi curajul opiniilor sale care au culminat cu un atentat la adresa vieţii sale, din fericire nereuşit, în 1880.

Începuse, cu un an înainte, în 1879, o lungă carieră de parlamentar în gruparea liberală condusă de C.A. Rosetti şi mai târziu de urmaşii acestuia, Colegiul III din Gorj alegându-l cu intermitenţe până în 1911. Anecdotica a reţinut imaginea unei persoane care călca în sălile înaltului for legislativ, îmbrăcată într-un splendid costum gorjenesc, expresie a mândriei că îşi reprezintă concetăţenii. În mod corect autorii afirmă că dincolo de exagerări, Schileru nu a fost doar un personaj pitoresc, nici „apostolul imaculat al satului gorjan” şi nici politicianul urmărit exclusiv de interesele sale.

Reprezentant fidel al capitalismului rural, el i-a susţinut aşezarea sa legislativă şi instituţională. Fără a fi un mare orator, deputatul din Bâlteni impresiona totuşi prin justeţea cauzelor susţinute, prin umor şi adecvarea la subiect. (Capitolul consacrat activităţii sale parlamentare este cel mai consistent şi reflectă aproape complet anii petrecuţi de el în conducerea legislativă a ţării).

Nu putem totuşi trece peste intervenţiile sale la legi esenţiale pentru lumea satului şi nu numai, precum cele referitoare la învoielile agricole, la împroprietărirea, la legea băuturilor spirtoase sau comercializarea costumelor naţionale, la organizarea învăţământului rural, sau la proiectele de reformă electorală, ca şi susţinerea acordată unui număr important de petiţii ale ţăranilor din judeţul său sau din judeţele limitrofe. Alegem între nenumăratele luări de cuvânt ale lui Dincă Schileru una semnalată în dezbaterile Adunării Deputaţilor din iarna 1886, al cărui subiect îl reprezenta libera trecere a porcilor şi vitelor româneşti dincolo de Carpaţi pe care deputatul gorjean o solicita pentru întreaga întindere a frontierelor de stat cu monarhia dualistă, de la Orşova la Iscani. Formalităţile complicate, spunea acesta, au creat: „un fel de privilegiu unor persoane, puţine la număr între care am avut onoarea să fac şi eu parte deoarece altfel nu s-a putut şi urma negreşit ca din două rele să primesc pe cel mai bun”. Dezbaterea continuă, şi la interpelarea lui Schileru, guvernul răspunde că autorităţile austriece au deschis un punct de vamă în Bucovina iar din Ungaria vin semnale încurajatoare. În acest punct al discuţiei intervine M Kogălniceanu în susţinerea celui ce a iniţiat acest demers, afirmându-i pe de o parte justeţea şi solicitând în consecinţă fotografierea singurului bou românesc care a trecut în ţara vecină în 1884 pentru a îl avea în vedere când se va vota noua convenţie comercială cu Austro-Ungaria. Pe de altă parte, el remarcă atitudinea consecventă a lui Schileru pentru că vreme de trei ani nu a slăbit guvernul în această chestiune. Stăruinţa în susţinerea unei cauze pe care o considera dreapta, dar şi onestitatea sa atunci când se autodenunţa drept beneficiar privilegiat al unor aranjamente sunt dincolo de orice îndoială.

Lucrarea în cea de-a doua sa ediţie, revizuită şi adăugită, redactată după normele ştiinţifice ale Academiei Române, înfăţişează acum cititorilor reconfigurarea raporturilor lui Dincă Schileru cu unele personalităţi politice importante ale timpului precum: I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, mai sus amintit, N. Fleva, Gh. Vernescu, Gh. Chiţu, G. Panu, P.P. Carp etc. Popularitatea, prestigiul şi consecvenţa sa în apărarea repetată a celor pe care îi reprezenta, sunt explicaţii pentru succesul său şi al Partidului Liberal în alegerile din 1899 organizate de conservatori. Sunt puse în valoare şi numeroase informaţii despre posibila participare a acestuia la proiectul constituirii unui partid ţărănesc, relaţiile sale cu Constantin Dobrescu-Argeş, principalul promotor fiind notorii. Astfel, întâlnirea celor doi de la Bâlteni a lansat în iulie 1882 o nouă formaţiune politică şi a propus primul congres cu delegaţi din mai multe judeţe (la Corbeni august 1882 şi unde a fost adoptat un program pe larg reflectat în paginile publicaţiei liberal radicale rosettiste). Eşecul acestei întreprinderi, datorat şi iniţiatorului ei dar şi opoziţiei marilor partide l-a apropiat pe Schileru de mişcarea haretistă de ridicare a satului, cu deosebire în ce privea băncile populare şi cooperativele săteşti. Indiferent de succesul sau eşecul unor asemenea iniţiative este cert că deputatul din Gorj a făcut parte dintr-un mai larg curent de opinie care considera că în virtutea numărului şi contribuţiei la producţia de valori materiale şi la consolidarea statului, ţărănimii i se cuvine o reprezentare parlamentară pe măsură.

Până atunci însă, el nu a ostenit să fie un vajnic susţinător al culturii şi învăţământului din judeţul său şi mi se pare firesc ca acestui subiect să îi fie consacrat un capitol întreg. Astfel, s-a numărat printre întemeietorii muzeului din Târgu-Jiu ale cărui colecţii le-a îmbogăţit în mai multe rânduri cu donaţii, a participat activ la conferinţele şi marile serbări culturale ale epocii (una prilejuită de inaugurarea in capitala Gorjului a gimnaziului unde l-a întâlnit pe Spiru Haret în octombrie 1898 şi în acelaşi an alta la dezvelirea statuii lui Tudor Vladimirescu), a susţinut mai multe publicaţii destinate lumii satului, a iniţiat şcoala din Bâlteni pe care a donat-o comunităţii locale şi a restaurat aşezarea monahală de la Locurele (Locuri Rele) şi a ctitorit biserica din satul de reşedinţă căruia i-a fixat piatra fundamentală.

Într-un ultim capitol oarecum conclusiv, autorii îşi exprimă punctul de vedere referitor la decesul lui Schileru: „pe 3 iunie 1919 în primele ore ale dimineţii în vârstă de 73 de ani” şi înfăţişează posteritatea personalităţii sale. Instituţiile pe care le-a înălţat sau la propăşirea cărora a contribuit muzeul judeţean, şcoala şi biserica din Bâlteni continuă să funcţioneze. Mina de antracit de la Schela a fost închisă în 1995. Legenda lui Schileru „superb bărbat şi splendid oltean” dăinuie însă şi lucrarea de faţă care a adunat şi interpretat sute de surse (câteva din cele mai expresive – discursuri şi intervenţii parlamentare, actele sale de donaţie şi o seamă de fotografii cuprinse în anexe) este încă o dovadă în acest sens.

La final o ultimă întrebare: Cine sunt autorii acestei cărţi? Importantă nu doar prin strădania de a aduna un material atât de dens, de a-i da coerenţă şi de a construi astfel monumentul unui om, in felul sau exemplar, asupra căruia se răsfrâng acum multe lumini noi, se clarifică cu calm şi obiectivitate chestiuni controversate, toate intr-un stil accesibil şi captivant deopotrivă. Gheorghe şi Dorina Nichifor dar şi Andrei Popete-Pătraşcu sunt oameni încă tineri profesori reputaţi în şcolile târgujiene dar şi cercetători atestaţi ai istoriei Gorjului, primii doi cu o bibliografie proprie impresionantă, încununată cu teze de doctorat, iar cel de-al treilea urmându-le exemplul nu putea decât să le stea alături. Nu în ultimul rând iniţiativele lor culturale conferă un titlu de prestigiu Societăţii de Ştiinţe Istorice din care toţi trei fac parte care este prezentă şi pe frontispiciul acestei publicaţii şi reprezentată la cel mai înalt nivel, scriam în finalul prefaţei la prima ediţie apărută anul trecut.

Între timp cartea a impus un „brand local” şi s-a bucurat de aprecieri unanime din partea oficialităţilor, a specialiştilor şi a marelui public. Nu în ultimul rând a fost încununată cu un premiu al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

Pe măsura succesului dobândit, autorii au revenit sub acelaşi titlu adăugând surse noi, bibliografia la zi (decembrie 2012) şi un indice de nume impresionant. Acolo unde au simţit nevoia şi noile investigaţii arhivistice şi de bibliotecă au impus, au revenit cu nuanţări, detalieri şi argumente suplimentare pentru o teză sau alta, desevârşindu-şi astfel lucrarea.

In faţa unei asemenea voinţe de a aduce lucrurile bine până la capăt, cunoscând bine efortul autorilor, l-a consemnările noastre nu putem să adăugăm decât dorinţa de a vedea asemenea împliniri cât mai des repetate.  

 prof. dr. Bogdan Teodorescu

Secretar General al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România