Militar de carieră, doctor şi cartograf, căpitanul Sever Pleniceanu, nepot după frate al boierului Dumitru Pleniceanu stabilit în Vădenii Gorjului, se va angaja în armata colonială belgiană şi va investiga pentru trei ani, între 1898 şi 1901, regiunea centrală a Africii. La întoarcerea în ţară, acesta va publica lucrarea intitulată „Asupra Statului Independent Congo” la Tipografia Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu, în care a descris clima, vegetaţia şi fauna, credinţele şi miturile din inima continentului negru, dar şi modul de organizare al triburilor de pigmei şi canibali.
Pentru europenii secolului al XIX-lea, această zonă era supranumită „Africa întunecată”, datorită relatărilor înspăimântătoare despre canibalii care ar fi trăit în adâncimile junglei. În 1899, celebrul scriitor Joseph Conrad scria în romanul „Heart of darkness” că acesta era un „teritoriu al ororilor de coșmar şi al canibalilor sângeroşi”.
Despre aceştia din urmă, aventurierul român şi-a notat, cu acribia specifică unui veritabil documentarist, ritualurile practicate în timpul actelor de canibalism. Multe dintre informaţii sale au constituit pentru europenii de acum un veac, primele mărturii veridice despre triburile de canibali din Africa.
Astfel, aflăm din consemările aventurierului român că „în Congo de sus, mai toate triburile se hrănesc cu carne omenească. Femeile nu sunt canibale şi nici nu pot servi de ospăţ canibalilor.” (Sever Pleniceanu, Asupra Statului Independent Congo, Târgu-Jiu, Tipografia Nicu D. Miloşescu, 1902, p. 35)
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Congo, carnea de om, în special sclavi, se vindea în târguri: „cumpărătorul cu bucata, îşi alegea partea care se însemna pe corpul sclavului şi după ce s-au vândut toate, nenorocitul era omorât, despicat şi împărţit, iar fiecare cumpărător se ducea cu bucata lui” (Ibidem, p. 45).
În calitatea sa de reprezentant al armatei belgiene în Congo(„şef al zonei de nord din districtul Cataractelor”), căpitanul Pleniceanu a cunoscut de aproape modul de organizare al triburilor de canibali, aducând precizări importante despre felurile de canibalism. Aflăm din consemnările sale că existau două feluri de canibali, „cei propriu-zişi, adică al acelora ce se hrănesc cu carne omenească, din obişnuinţă, ca şi cum s-ar hrăni cu orice altă carne, şi al canibalilor de ocaziune, adică al acelora ce mănâncă pe cei căzuţi în luptă, fie ei vrăjmaşi ori de-ai lor, şi pe prinşii de războiu: credinţa le este că vor dobândi tăria şi vicleşugul acestora” (Ibidem).
Intrând în contact cu triburile de canibali, Sever Pleniceanu va fi chiar protagonistul unor întâmplări mai puţin obişnuite. În încercarea de a restabili ordinea între mai multe triburile războinice, printre care „Ababua” – trib care „avea reputaţia de a fi cel mai crud, până la venirea Europenilor; toţi sunt canibali în acest trib” (Ibidem), şi „Bakango”, ambele vorbind aceeaşi limbă, foarte puţin deosebită („aceste triburi sunt de o rasă, cel din urmă însă nu e canibal propriu-zis” – Ibidem, p. 46) căpitanul român se va afla de câteva ori faţă în faţă cu aceştia.
În cartea sa intitulată „Asupra Statului Independent Congo”, acesta va relata întâmplările la care a luat parte, doar curajul şi stăpânirea de sine, calităţi pe care le dobândise ca urmare a formării sale profesionale, ajutându-l să ducă la îndeplinire misiunile ce îi fuseseră încredinţate.
„În toate serile – nota el – audiam pe malul apus strigătele indigenilor Ababua, care ne provocau prin tot felul de insulte. Unde nu cunoşteau apa, a cărei lărgime este de 300 m. şi fiindcă nu aveau luntri nu puteau trece râul, foarte adânc. Altminterelea nu ştiu cum le-am fi putut ţine piept deoarece postul avea un efectiv numai de 35 soldaţi. După două zile plec din Bomokandi spre Djabir. După patru ore de mers, văd pe malul stâng o ceată de Ababua. Au început să tragă cu săgeţile asupra luntrei mele, dar fără să mă atingă din cauza depărtării. Să fi încercat o luptă cu ei, nu era cu putinţă deoarece aveam numai un soldat şi acesta înarmat cu o puşcă cu capsă.” (Ibidem, p. 46-47)
Ajuns la tribul Bakango, Sever Pleniceanu va constata că între războinicii acestui trib şi cei ai tribului Ababua avusese loc o confruntare sângeroasă: „Până să sosesc eu, lupta se încinsese şi acum, ce vedeam, era sfârşitul; după câtva timp de la ajungere, războinicii (Bakango – n.n.) se întorceau cu trofee: cadavre mutilate, iar la gâturi purtau înşirate degetele acestor cadavre” (Ibidem, p. 47).
Şeful acestui trib de „canibali de ocaziune”, Iamboa, deşi i-a promis căpitanului Pleniceanu că nu o să mănânce cadavrele războinicilor Ababua nu şi-a respectat cuvântul dat. „Obiceiul fusese mai tare decât promisiunea”, avea să relateze în carte sa aventurierul român: „Am asistat la înmormântarea cadavrelor şi până m-am întors în Europa am fost convins că îngropate au rămas. Ce se întâmplase de fapt? Peste noapte ei le dezgropaseră şi se duseseră de au făcut ospăţ. Am aflat aceasta de la servitorul negru ce am adus cu mine. Auzindu-mă povestind unui intim episodul, mi-a spus chipul în care Iamboa încălcase promisiunea” (Ibidem, p. 48-49).
andrei popete 
Bună ziua. Mă numesc Ioana Tudor și sunt de fel din satul Poienarii Apostoli,com.Gorgota, județul. Prahova.Bunicul meu era născut în anul 1900, iubea istoria, avea o memorie a datelor ( anii de naștere și domnie a numeroși domnitori) și imi povestea perioada copilăriei mele o mulțime de lucruri trăite de el ( când a fost în cele doua razboaie), printre care și despre boierul Sever Pleniceanu.Îmi spunea ca acest boier avea conacul în centru satului Poienarii Apostoli și ca era bătrân și cu barba mare alba, și avea generator pentru curent în beciul conacului și seara scotea un bec la poarta , aduna copii satului și le povestea despre aventura lui în Africa.Îmi spunea ca avea o iapa alba foarte bătrână pe care o îngrijea în mod deosebit, despre care spunea ca ia salvat viața când au fost odata atacati a sărit în ocean( sau bazinul Nilului- nu mai stiu) cu iapa și ca le arata canibalilor bucăți de oglinda îndreptând lumina spre ei și așa au scapat. Spunea despre sotia boierului ca iarna pleca la Paris.Când eram în scola generala, am găsit intr-o carte de geografie câteva rânduri despre Sever Pleniceanu și le-am arătat bunicului meu.Era încântat ca o sa învețe copii despre boierul pe care el îl cunoscuse.Eu am crescut știind ca acolo unde era școală și căminul cultural locuite cândva un mare om. Numai ca nici în scurtul istoric al comunei nu zice nimeni nimic și nici dumneavoastră despre șederea lui la „tara mea”. Oare unde este adevărul? Mi-a făcut plăcere sa citesc articolul dumneavoastră și sa îmi amintesc de copilărie și de Cum ascultam cu nerăbdare povestirile bunicului…Va doresc o zi buna
Stimata doamna,
Comentariul dvs. m-a ajutat sa clarific inca un aspect al vietii extraordinarului om care a fost Sever Pleniceanu, despre care se cunoaste atat de putin, dar despre care s-au scris multe neadevaruri. Stiam, de pilda, ca Sever Pleniceanu a detinut trei mosii, in judetele Gorj, Olt si Prahova. In Gorj avea mosia de la Dragutesti, langa Tg. Jiu, in suprafata de 1472 ha, mostenita impreuna cu sora sa, Ecaterina Pleniceanu (casatorita Cornea) de la parinti. In jud. Olt detinea mosia Barbatesti, din comuna Crampoaia, de 186 ha, primita ca zestre de sotia sa, Constanta Pleniceanu (nascuta Burca). Despre mosia din jud. Prahova nu aveam insa nici un indiciu. Gasisem, ce-i drept, in volumul de ,,Insemnari zilnice” al lui Constantin Argetoianu, intr-o notita referitoare la anul 1936, informatia ca Sever Pleniceanu a avut o mosie la Peris. Insa aceasta localitate se afla in jud. Ilfov, fapt ce ma contraria.
Acum insa, punand cap la cap mai multe informatii, inclusiv cea furnizata de dv., pot preciza urmatoarele fapte:
Mosia de la Poienarii Apostoli, jud. Prahova, numita si domeniul de la Crivina, dupa statia CFR cea mai apropiata (ceea ce a provocat confuzia cu gara Peris, din apropriere, facuta de Constantin Argetoianu), a apartinut ofiterului de aviatie Paul Mumuianu, coleg si bun prieten cu Sever Pleniceanu. In timpul Primului Razboi Mondial, Sever Pleniceanu l-a imprumutat pe Mumuianu cu o mare suma de bani, pentru care acesta a garantat cu mosia de la Crivina-Poienarii Apostoli. Capitanul Paul Mumuianu a pierit tragic, pe 21 dec. 1916, cand a ars impreuna cu avionul sau (un ,,Voisin” de fabricatie franceza) pe aerodromul militar de la Barlad. Sever Pleniceanu a intrat in posesia mosiei Crivina, micsorata substantial prin reforma agrara din 1921, cu titlu provizoriu, pana la recuperarea creantei. Sever Pleniceanu avea domiciliul permanent in Bucuresti, intr-o vila impunatoare ce poate fi vazuta si astazi, pe strada Jean Louis Calderon nr. 20 (aceasta strada a fost numita succesiv Polona, Gogu Cantacuzino, si in final, Alexandru Sahia), construita dupa planuri intocmite in 1912 de arhitectul Ion D. Berindey. In anii 1920, Sever Pleniceanu a folosit conacul de la Crivina ca resedinta la tara, datorita, atat locatiei cat si faptului ca nu avea o alta locuinta rurala, conacul de la Dragutesti fiind distrus in timpul rascoalei din 1907, iar mosia din Olt neavand o locuinta proprie. Probabil atunci s-au petrecut faptele relatate de bunicul dvs. Sever Pleniceanu iesise la pensie din armata in 1925 si avea timp suficient sa petreaca la tara, unde spunea povesti taranilor….Este insa exclus ca iapa alba de care povestea bunicul dvs. sa fi fost in Congo. Caii, precum si vitele cornute mari, nu pot trai acolo datorita infestarii regiunii cu musca tse-tse, care provoaca si la om cumplita ,,boala a somnului” (tripanosomiaza). Mai probabil, acest cal a fost un animal de suflet al lui Pleniceanu, tinand cond ca acesta se formase ca ofiter de cavalerie, servind succesiv in jandarmeria rurala, in jandarmeria militara, in trupele regulate de cavalerie (rosiori), iar dupa intoarcerea din Africa, in cavaleria teritoriala (calarasi). Abia dupa ce s-a mutat in Bucuresti si a obtinut brevetul de pilot militar in 1913, a fost transferat in Corpul de Aviatie, ajungand pana la functia de comandant de grup aeronautic si la gradul de colonel de aviatie (din 1931 acest grad a fost echivalat cu cel de comandor). Cat despre frecventele calatorii la Paris ale sotiei lui Pleniceanu, acestea sunt explicabile. Constanta Pleniceanu era sora mai mare a Ecaterinei Titulescu (ambele erau nascute Burca) si probabil o insotea frecvent in calatoriile pe care aceasta la facea impreuna cu sotul sau, Nicolae Titulescu, pe cand acesta era ministru de externe. Nu este exclus ca Nicolae Titulescu sa fi fost oaspete la conacul de la Crivina, si poate au fost acolo si alte personalitati ale vremii, apropiati ai lui Pleniceanu, precum fostul prim-ministru Alexandru Marghiloman, Alexandru Tzigara-Samurcas sau Mihail Sadoveanu.
In ceea ce priveste sfarsitul acestei povesti, nu pot face decat alte supozitii, intrucat nu am date concrete. In ,,Jurnal: 1935-1944″ am gasit pentru anul 1936 informatia ca Mihail Sebastian, autorul acestui volum, romancier, dramaturg si…avocat in timpul liber, a aparat-o pe Constanta Pleniceanu intr-un proces, pe care, de altfel, l-a si pierdut, si care a facut valva in epoca, proces de care a auzit si Constantin Argetoianu, care l-a relatat cu cinismu-i cunoscut.
Sever Pleniceanu decedase in 1933, la varsta de 64 de ani, fara mostenitori directi, iar mostenitorii familiei Mumuianu, probabil considerand ca dreptul de creanta s-a stins odata cu titularul, au revendicat mosia si au obtinut-o. Constanta Pleniceanu s-a recasatorit cu Radu Mandrea, fost director general al CEC-ului si proprietar al conacului familiei Balcescu din jud. Valcea.
Versatilul si cinicul Constantin Argetoianu, cam de aceeasi varsta cu Pleniceanu, si care nu a avut cuvinte prea bune pentru el, i-a supravietuit inca doua decenii, doar pentru a-si sfarsi zilele intr-o temnita comunista. Sic transit…