„Timpul perfecţionează spiritul românesc” afirma Constantin Brâncuşi fără să îşi imagineze măcar, dimensiunea colosală la care avea să ajungă întregul său destin. Brâncuşi continuă să existe în noi, prin operele sale. Încă nu ştiu dacă numele său este deasupra sculpturilor pe care le-a realizat sau viceversa. De fapt nici nu ştiu dacă îl putem separa pe Brâncuşi de creaţia sa. El este însă, înainte de toate, un titan.

Ştiu că titanii se pot dezice la un moment dat de creaţia lor. Forţa lui Brâncuşi vine însă din energia pe care creaţia sa o generează. El este una cu materia căreia i-a dat viaţă. Mai ştiu de asemenea că despre Brâncuşi nu este niciodată nepotrivit să aminteşti, sau să-i cinsteşti memoria, printr-un pios omagiu. Brâncuşi este irepetabil, ca de altfel şi întreaga sa operă.

Scriam în urmă cu ceva timp că oraşul nostru a avut şansa unică, în felul ei, de a fi părtaş la ceea ce am putea numi… miracolul Brâncuşi. Târgu Jiul fără Brâncuşi nu ar fi fost Târgu Jiu. Oraşul este impregnat în spiritul marelui Brâncuşi. Mi se pare însă să oricâte apelative vom avea la adresa lui Brâncuşi totdeauna vom fi în imposibilitate de a reda întreaga sa complexitate spirituală. Brâncuşi încă ne depăşeşte limitele.

„Există un scop în toate lucrurile. Pentru a-l înţelege, trebuie să te desfaci de tine însuţi.” – afirma Brâncuşi; dar noi tot nu am reuşit. Trăim fără a avea un scop clar definit şi asta pentru că viaţa noastră este în sine o umbră. Ori din umbră nu ne putem desface  pe noi înşine. Brâncuşi a înţeles această filosofie aparent simplă şi a aplicat-o propriului destin, pe care, precum lutul, l-a modelat după propriile-i exigenţe. Scopul său a fost acela de a bucura mintea şi inima celor ce îi priveau, îi privesc şi îi vor privi lucrările, adică sufletul său…