Existǎ multe puncte de vedere privind modul în care trebuie redatǎ istoria şi semnificaţia acesteia pentru contemporani. Unii susţin cǎ istoria este o „carte de învǎţǎturǎ”, alţii cǎ ea „nu ne învaţǎ nimic”. Unii cred  cǎ istoria este „obiectivǎ”, în timp ce alţii o considerǎ creaţia subiectivǎ a celui care o scrie.

Cel mai adesea, asemenea consideraţii sunt menite sǎ exprime o atitudine politicǎ, fǎrǎ ca preopinenţii sǎ o mǎrturiseascǎ deschis. Aceastǎ realitate s-a putut observa imediat dupǎ 1989, când unii au afirmat cǎ tot ce s-a scris pânǎ la acea datǎ în domeniul istoriei era fals, şi cǎ trebuie „sǎ o luǎm de la zero”. Ei susţineau, sus şi tare, cǎ adevǎratele cǎrţi de istorie nu au putut fi publicate, ele rǎmânând în sertarul autorilor, care nu au acceptat sǎ facǎ compromisuri cu puterea politicǎ.

Dar, dupǎ mai mult de douǎ decenii de la asemenea „verdicte”, o vizitǎ în librǎrii aratǎ limpede cǎ promotorii acestui punct de vedere  lipsesc aproape cu desǎvârşire, astfel cǎ pledoaria era menitǎ sǎ ascundǎ propria lor impotenţǎ intelectualǎ şi sǎ-i descurajeze pe cei care, într-un context politic dificil, s-au strǎduit sǎ scrie o istorie corectǎ, fǎrǎ compromisuri majore.

Este o realitate cǎ, la acest început de secol şi de mileniu, deşi tehnica a luat un avânt extraordinar, istoria a rǎmas pentru foarte mulţi români un domeniu de mare interes, dovadǎ fiind  sutele de cǎrţi care apar, an de an, în zecile de edituri de pe întreg cuprinsul ţǎrii.

Acest fapt se datoreşte  istoricilor care, în covârşitoarea lor majoritate, au depistat noi documente de arhivǎ, şi-au  extins aria tematicǎ, şi-au adaptat maniera de abordare, stilul şi limbajul noilor condiţii în care calculatorul şi internetul se aflǎ la îndemâna tuturor semenilor noştri.

În prezent, istoricii români – asemenea colegilor lor din statele dezvoltate ale lumii – promoveazǎ o viziune mai amplǎ asupra istoriei, în atenţia acestora intrând atât marile evenimente şi personalitǎţi, cât şi viaţa cotidianǎ, trǎirile oamenilor obişnuiţi, cu bucuriile şi necazurile lor.

Cert este cǎ istoria lumii a fost trasatǎ, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, de personalitǎţi, precum Alexandru cel Mare, Baiazid, Napoleon, Hitler, Stalin, Mao Zedong, Gorbaciov etc. Dupǎ cum, istoria românilor, şi în parte cea universalǎ, este marcatǎ de Burebista, Decebal, Mircea cel Bǎtrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Mihail Kogǎlniceanu, Ion C. Brǎtianu, Ion I.C. Brǎtianu, Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu etc.

Dar nu mai puţin adevǎrat este cǎ asemenea personalitǎţi s-au impus pe scena istoriei ca urmare a capacitǎţii lor de a mobiliza şi conduce mase mari de oameni, de a le insufla dorinţa de acţiune şi de a accepta sǎ parcurgǎ pe jos sute şi mii de kilometri, de a înfrunta  foamea şi frigul, de a-şi da chiar viaţa pentru o idee şi pentru idolul lor.

Aceleaşi mase, în vremuri liniştite, parcǎ devin inerte, astfel cǎ trec anii şi deceniile fǎrǎ sǎ se ştie de existenţa lor. Aceasta nu înseamnǎ cǎ viaţa lor nu trebuie cunoscutǎ şi adusǎ la luminǎ dupǎ cercetǎri atente şi minuţioase. Este datoria istoricului sǎ analizeze şi sǎ prezinte atât momentele de mare tensiune, când se schimbǎ mersul istoriei, cât şi pe cele line, când pare cǎ timpul a rǎmas pe loc.

Animaţi de aceastǎ idee a istoriei totale, istoricii Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor şi Andrei Popete-Pǎtraşcu analizeazǎ, în cartea de faţǎ, viaţa cotidianǎ din Gorj în perioada cuprinsǎ între lovitura de stat de la 10 februarie 1938, prin care Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate monarhicǎ, şi 30 decembrie 1947,  când ultimul rege al României a fost nevoit sǎ semneze actul de abdicare. 

În acest interval, de numai 9 ani, istoria s-a rǎzbunat: nesocotirea de cǎtre Carol al II-lea a normelor constituţionale datând de peste şapte decenii (din 1866) şi acapararea unei puteri politice peste limitele normale, a fǎcut ca rǎspunderea pentru prǎbuşirea graniţelor în 1940 sǎ fie pusǎ de adversarii politici, dar şi de marea masǎ a populaţiei României pe seama monarhului. La 6 septembrie 1940 el a fost nevoit sǎ pǎrǎseascǎ tronul, dupǎ ce a încredinţat puterea generalului Ion Antonescu.

Succesorul sǎu nu a putut redresa situaţia instituţiei monarhice şi – într-un context istoric dificil, marcat de ocuparea ţǎrii de cǎtre armata sovieticǎ – a fost nevoit sǎ lase drumul liber pentru proclamarea Republicii.

În cartea de faţǎ, cititorii vor întâlni câteva personalitǎţi politice de marcǎ la nivel naţional (din rândul cǎrora se detaşeazǎ gorjeanul Gheorghe Tǎtǎrescu – preşedinte al Consiliului de Miniştri, ambasador, şef de partid, ministru de Externe al României), dar şi mulţi politicieni locali, precum şi  profesori, avocaţi, negustori, militari, funcţionari, elevi, lucrǎtori, ţǎrani, cerşetori, invalizi de rǎzboi etc. Adicǎ societatea realǎ, în toatǎ complexitatea ei.

Vor constata cǎ momentele de bucurie alterneazǎ cu cele de mare durere. Sunt descrise serbǎri şcolare, banchete date în cinstea unor oficialitǎţi venite în oraş sau a unor cǎrturari la zile aniversare, dar şi inundaţii, accidente, decese, slujbe de înmormântare etc.

În acei ani s-au înregistrat mari rǎsturnǎri de valori. Sunt prezentate numeroase cazuri concrete, când unii urcǎ pe scara ierarhicǎ, profesionalǎ sau politicǎ, în timp ce alţii decad sau chiar se prǎbuşesc. Cei mai mulţi români se adapteazǎ realitǎţilor mereu schimbǎtoare, rǎmânând, totuşi, ei înşişi.

În fond, aceasta este viaţa, aceasta  este lumea: cu foarte mulţi oameni obişnuiţi, cu unele personalitǎţi emblematice şi caractere puternice, dar şi cu nulitǎţi şi lichele.

Lucrarea redǎ existenţa realǎ a gorjenilor, cu luminile şi umbrele ei. Aşa trǎiau românii, din toate judeţele, şi pe un plan mai larg toţi cetǎţenii Europei, marcaţi în acei ani de cel mai pustiitor Rǎzboi din istoria omenirii. Multe din cele relatate în aceastǎ carte se regǎsesc şi în societatea româneascǎ de astǎzi, adeseori în forme mai acute. Evident, faptul cǎ şi în perioada 1938-1947 românii se confruntau cu lipsa de moralitate, delapidarea bunului public, nesocotirea valorilor reale,  sǎrǎcia extremǎ, dar acestea nu trebuie sǎ fie pentru contemporanii noştri o consolare şi nici sǎ genereze o atitudine fatalistǎ.

Sper ca lucrarea de faţǎ sǎ fie şi o „carte de învǎţǎturǎ”,  sǎ-i determine pe gorjeni – şi nu numai pe ei – sǎ nu mai accepte cocoţarea non-valorilor în posturi de conducere, ci sǎ-i tragǎ la „răspundere” pe cei care au distrus economia naţionalǎ, învǎţǎmântul şi sǎnǎtatea, afectând grav prin politica lor însǎşi fibra poporului român, au jefuit bunul public, urmǎrind numai propria lor înavuţire, cu preţul sǎrǎcirii milioanelor de români. Sǎ nu mai admitǎ imoralitatea, impostura şi demagogia.

Trebuie sǎ se reţinǎ faptul cǎ regimurile autoritare evocate în aceastǎ carte s-au instaurat şi au dǎinuit, în principal,  datoritǎ pasivitǎţii cetǎţenilor, care au abdicat de la propriile lor drepturi şi îndatoriri, lǎsând cale liberǎ unor indivizi avizi de putere, care au împins ţara spre dezastru. Sǎ nu se uite cǎ, potrivit actualei Constituţii, „suverani-tatea naţionalǎ aparţine poporului român” şi cǎ „nici un grup şi nici o persoanǎ nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”.

31 octombrie 2011

                                                             Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

Preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România