Generează cultura o realitate utopică? În faţa unei asemenea întrebări, mulţi fie ar ridica din umeri, fie s-ar apuca să consulte cele mai voluminoase compendii. Realitatea stă însă ascunsă în plachetele de versuri, în volumele de proză, în galeriile de artă ş.a.m.d. În artă, utopia nu este iluzorie. Îmi spuneam mai ieri că poate „va ninge în aprilie’’. Evident nu speram să ningă tocmai la propriu din moment ce realitatea utopică domină de departe cotidianul nuanţat şi îmbâcsit de metafore. Nu putem desluşi sau contura realitatea utopică animând un limbaj ce pare mai degrabă un ecou prelungit, în care propriul sine s-a cuibărit confortabil. Mai mult sau mai puţin utopice mi se par însă transferurile dintre sine şi transcendent. Utopia nu este altceva decât realitatea unei stări supradimensionată la un moment dat. Surplusul transcendent al unui sine creator duce la realitatea utopică şi ajungem în faţa unei a doua întrebări: Sunt scriitorii şi artiştii martori la propriile apocalipse? Încerc să evit pe cât se poate nuanţarea răspunsului şi afirm răspicat: Da! Pentru a înţelege în cele din urmă coeziunea dintre realitate utopică şi cea cotidiană, trebuie avut în vedere caracterul dual dintre mediul cultural şi societate. Acest caracter se sprijină pe sinele creator al celor iniţiaţi, acel ceva ce are puterea să topească orice utopie, ca mai apoi să o transpună într-un real palpabil şi indestructibil.