Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional deplânge, ori de câte ori are ocazia, starea financiară falimentară în care se află, dar în ciuda lacrimilor de crocodil, pe care ostentativ reprezentanţii ministrului vorbitor de limba maghiară le afişează, bani la cultură sunt. Gestionarea lor este însă „deficitară” şi ghilimelele de rigoare îşi găsesc bine rostul în acest context. Nu contează foarte mult suma solicitată, cât gradul de „cunoştinţă” cu cei care împart banii de la Cultură. De fapt bani sunt pentru cei care au „atuurile” lor, şi nu sunt mai puţini, decât Cultura ar avea nevoie. Felul în care sunt însă ei împărţiţi creează întreaga frustrare a celor care se simt astfel neîndreptăţiţi.

Proiecte derizorii sunt finanţate în pofida documentaţiei puţin valabile pe care o prezintă, dar astfel de aspecte interesează doar în măsura în care cei implicaţi direct sunt traşi la răspundere doar foarte „de sus”. Banii sunt împărţiţi în „virtutea  unor inerţii” care ţin doar de bunul-simţ al celor care sunt cu mâna „în pungă”, ori ei nu fac altceva decât să dea prilej de noi comentarii „frustraţilor din presa culturală”, căci, mai nou, cu astfel de apelative sunt alintaţi cei care atrag atenţia la felul incalificabil în care fondurile Culturii sunt risipite. Spectacole de teatru, filme documentare, albume omagiale, dineuri şi ceremonii organizate cu mult fast şi cheltuială pe măsură, iată doar câteva exemple din proiectele şi acţiunile pe care Ministerul Culturii catadicseşte să arunce cu foarte mulţi bani. Dacă fonduri sunt, dar cei responsabili nu ştiu să le gestioneze, despre cultură nu sunt prea multe de spus, doar că această agonizare nu duce la nimic dătător de speranţe pentru o lume a artelor aflată în contratimp.