… din Ţara Maramureşului (2007)

O excursie cu mocăniţa pe valea râului Vaser din Maramureş este ceva inedit. Construită între anii 1930 – 1933, linia ferată pe ecartament îngust (760 mm) are o lungime de 56 km, între Vişeu şi Izvorul Comanului. În momentele lui de glorie, trenul merge cam cu 15-16 km/h şi se zgâlţâie pe şinele contorsionate. Peisajul este atât de frumos, încât aproape toţi turiştii uită să mai vorbească. Doar privesc, filmează sau fotografiază.

În cadrul Cursurilor de vară organizate sub egida Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, în anul 2007, am avut plăcuta ocazie să călătorim cu mocăniţa pe valea râului Vaser. Călătoria a fost una specială pentru mulţi dintre profesorii de istorie participanţi la cursuri, fiind pentru întâia oară când făceau cunoştinţă cu aceste „bătrâne doamne” ale căilor ferate din ţara noastră.

Mocăniţa este un tren forestier, a cărui utilizare în România este din ce în ce mai restrânsă – pe lângă vechimea utilajelor şi costurile mari de întreţinere, mocăniţa trebuie să facă faţă şi noilor posibilităţi de transport, care au o fiabilitate mai bună. Din fericire pentru mocăniţa de pe valea râului Vaser, aceasta constituie singura posibilitate de transport, în bună măsură datorită nevoii de deplasare a localnicilor, a transportului de masă lemnoasă, dar mai ales pentru că a devenit un obiectiv turistic. Nu vă aşteptaţi să găsiţi peroane ca la Sinaia sau şefi de gară şpilcuiţi. Gara e o amestecătură de platforme goale şi pline, de locomotive şi drezine ciudate.

Locomotivele, model „Reşiţa”, sunt fabricate în anii ’50 şi după ce îşi completează provizia de lemne şi de apă, mocăniţa se urneşte, pufăind şi bufnind din greu. Urcuşul este dificil şi trenul face dese opriri pentru alimentare la gurile pâraielor, de unde încarcă apa.

Pe jumătate orbiţi de aburi şi funingine (îndeosebi prin tunelele săpate în munte pentru accesul mocăniţei), nu ştii de pe care parte a platformei să priveşti şi să fotografiezi.

În momentele ei de glorie, mocăniţa merge cam cu 15-16 km/h şi se zgâlţâie pe şinele contorsionate. Pe urmă, stop. „Elveţia” (numele mocăniţei noastre) a transpirat abundent şi acum are nevoie de apă. Mecanicul se dă jos, desface un furtun pe care imediat îl scufundă în râul Vaser. În timp ce Elveţia bea apă, se face o revizie sumară: se pune ulei la lagărele roţilor, şi se mai bagă unu-doi butuci pe foc. Turiştii coboară din tren şi se fotografiază lângă Elveţia. Faza aceasta se va repeta încă de vreo două ori până ajungem la destinaţie.

Urcând, valea devine din ce în ce mai îngustă şi mai abruptă; ajungem şi la intersecţia cu linia care merge spre Novat, dar noi urcăm mai departe spre Făina. Pitorescul zonei este deosebit. Impresionează casele izolate şi râul Vaser.

Micile halte de pe traseu – Novat, Cozia, Bârdău, Botizu, Făina – erau cândva districte silvice, însă în prezent cabanele din lemn sunt lăsate în paragină.

Elveţia pufăie, se opinteşte şi ne trage la deal. Pe drum, înâlnim un VW transporter pe post de drezina. Facem „cruce” cu un lung tren cu lemne, care coboară; trecem pe lângă un post de grăniceri, pe lângă cantoane silvice frumos aranjate şi într-un final ajungem la Făina, unde trenul nostru opreşte.

Admirăm peisajul şi facem fotografii. Aerul de munte şi liniştea pădurii ne îndeamnă să rămânem preţ de câteva ceasuri la Făina, dar într-un final, ne îmbarcăm din nou în „vagoanele terasă”.

Parcurgem acelaşi traseu şi peisajul ne încântă privirea pentru a doua oară. Împărţim impresii de călătorie şi promitem să revenim pe valea râului Vaser, pentru o nouă călătorie cu mocăniţa.

 „Note de călătorie. Ţara Maramureşului, leagăn de istorie şi cultură românească”,

Craiova, Editura Sitech, 2009