Prietenul Ionuţ Murareţu m-a invitat să îmi exprim opiniile despre ultimul rege al României. Astăzi, Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca… „un om al timpului său”.  

După ce tatăl său, Carol al II-lea, a renunţat la prerogativele de moştenitor al tronului, în ianuarie 1926, Mihai I a devenit moştenitor al familiei regale. La moartea bunicului său, regele Ferdinand (1927), Mihai a fost proclamat rege, dar prerogativele sale, fiind minor, erau îndeplinite de o regenţă.

Realitatea este că această perioadă a regenţei (1927-1930) a reprezentat una dintre cele mai dificile etape din istoria monarhiei. După revenirea lui Carol în ţară (iunie 1930) şi proclamarea sa ca rege al României, regenţa a fost dizolvată, iar Mihai a devenit Mare Voievod de Alba Iulia (1930-1940).

Ascensiunea Germaniei în Europa şi pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940 au determinat abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai redevenind rege, la 6 septembrie 1940. Prerogativele sale erau însă formale, adevăratul „Conducător” al statului fiind Ion Antonescu.

A doua domnie a regelui Mihai a început aşadar în condiţii dramatice, într-o Românie mică, „ciuntită din toate părţile”, într-o Europă în război. Prerogativele sale fuseseră drastic limitate, întreaga putere executivă aflându-se în mâinile lui Ion Antonescu şi a guvernului său compus, la început, în mare parte din membrii Mişcării Legionare, apoi din militari.

La 23 august 1944, în faţa refuzului de a încheia imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite, regele Mihai a dispus arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României din războiul dus alături de Axă. 

Chiar şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, caracterul monarhiei, în România, a rămas unul protocolar, aceasta fiind menţinută de comunişti din considerente strategice.

Regele Mihai I nu a putut să împiedice comunizarea ţării, cu atât mai mult cu cât Marile Puteri hotărâseră ca România să intre în sfera de influenţă sovietică. A încercat să se opună, o formă de protest fiind şi greva regală din 1945-1946. În anul 1947, România era de altfel singura ţară din zonă care mai păstra instituţia Monarhiei, iar Mihai I reprezenta „unicul obstacol” în calea comunizării depline a ţării.

La 30 decembrie 1947, lipsit de sprijin extern, regele a abdicat sub ameninţare, renunţând la tronul României „în numele său şi al urmaşilor”. Monarhia a fost desfiinţată, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, România a fost proclamată Republică.

Clişee precum „Mihai I – regele marionetă” sunt astăzi bine cunoscute din cărţile de istorie, însă ultimul rege al României a fost înainte de toate „un monarh constituţional”, într-o vreme în care Europa era dominată de principii care astăzi sunt greu de acceptat.

Să credem că toate  conjuncturile i-au fost potrivnice, este de asemenea greu de conceput, iar regele Mihai I nu poate să rămână decât un personaj controversat al istoriei românilor.