„Mai devreme sau mai târziu, cultura românească va reacţiona”, îmi tot repet constatând ariditatea unei spiritualităţi lacunare. Segmentul cultural al cărui aport ar trebui să cântărească astăzi considerabil îl reprezintă publicaţiile „de atitudine, analiză şi cultură” (mai noua titulatură a revistelor de cultură din ţara noastră). Din nefericire, majoritatea acestora sunt fie periodice (trei sau patru apariţii pe an), fie anuale. Cele care apar săptămânal reuşim să le numărăm pe degetele de la o singură mână, astfel încât regresivitatea tot mai evidentă a culturii, în general, nu ar trebui sa ne mire prea mult.

Este cât se poate de adevărat faptul că acest gen de publicaţii se adresează unui număr restrâns de cititori, dar aproape 75% sunt distribuite gratuit în cadrul cercurilor culturale, tirajul fiind oricum unul insignifiant. Restul de 25% sunt dosite (la punctele de difuzare a presei) sub reviste pe ale căror coperte tinere „fierbinţi’’ îşi etalează pline de senzualitate nurii dezgoliţi.

De ce ar mai cumpăra în fond românul nostru o revistă în care să poată citi o poezie, un eseu sau o proză? Motivaţia lipseşte. Consumatorii de cultură devin la fel de „rari” precum publicaţiile de gen.

Singurii cititori ai revistelor de cultură sunt chiar cei care se îndeletnicesc direct cu „arta scrisului”, ori nu astfel se promovează cultura. Cred că în ziua de azi, apariţia unei reviste de cultură constituie, mai degrabă un eveniment, decât un fapt firesc aşa cum ar sta în firea unei societăţi cu aspiraţii europene, dar nu numai.