Mă urmăreşte de ceva timp ideea cum că astăzi, orice vers conform canoanelor „postmodernismului’’ (cu unele consideraţii grosso-modo) este oricând bun de tipar. Asistăm la un fenomen evident de aculturaţie în care, blamată de unii şi exaltată de alţii, cultura postmodernistă trasează o traiectorie ascedentă.

     Senzaţia unei imposibile dedublări, face ca mulţi dintre scriitorii consacraţi să accepte cu empatie aportul noii generaţii scriitoriceşti încadrată „postmodernismului nuanţat’’. Noua creaţie literară vine ca o entitate indestructibilă şi greu de supus criticii coerente. Poate că s-a născut românul poet, dar cu siguranţă nu unul postmodernist (sic!).

                  Penetrând spaţiul oniric românesc, acest fenomen a destabilizat structura unei culturi până nu de mult „de partid’’, creând o perspectivă nouă, conformă unui nou început. De ce cultură „de partid’’? Până în ’90, 85% făceau literatură şi 15% publicau. Bună de tipar era cultura „de partid’’. După înlăturarea cenzurii, cei 85% au început să publice şi ei. A început firesc „tranziția culturală”, pentru ca astăzi să poată fi definit în România procesul de aculturație.

     Postmodernismul domină de departe tendințele de liberă expresie a sinelui creator contemporan. A înțelege ca un fapt asumant toate acestea, ţine de o nouă viziune asupra cadrului cultural existent. Implementarea unei noi culturi mizează şi pe forța de coeziune dintre un fapt existent (actuala cultură) şi „noul” în cultură – postmodernismul în deplinătatea formelor sale expresive.