„Sculptura brâncuşiană – afirma V.G. Paleolog în «Brâncuşi – Brâncuşi» (Edit. Scrisul Românesc) – nu este expresia directă a unei idei, ci revelaţiunea mediată, prin forme în spaţiu, a unei armonii de sens, a unui înţeles de străfund şi înrudit de aproape între materie, formă şi minte, un tot ce reperzintă o idee, care nu este reprezentarea unei idei, ci ne face să participăm la însăşi creaţiunea acestei idei printr-un act de demiurgie, spontan şi simultan cu înţelegerea.”
Cu fiecare anotimp crestat în noi, Brâncuşi îmi pare mai trist. Este în tripticul „poesis-vizual” de la Târgu Jiu o plângere infinită. O cosmogonie a „reîntronării încrederii în om” desfiinţată de câţiva ani de o serie de indivizi impertinenţi. Şi pentru a vă da un exemplu nu voi reaminti decât numele lui Radu Varia. Brâncuşi s-a născut ca să ne purifice pe noi de „mediocritatea şi superficialitatea” pe care viaţa ni le-a imprimat în fiecare zi, oră, minut şi secundă.
Şi dacă ar fi să ne luăm după unii, arta tinde de vreo sută de ani să se substituie religiei. În acest caz, aş completa eu, Brâncuşi a săvârşit, cu fiecare sculptură a sa, un act de demiurgie, astfel încât aici, la Târgu Jiu, putem spune – precum anticul Heraclit – „şi aici locuiesc zeii…”. Prezenţa „demiurgului Brâncuşi” acţionează asupra noastră ca şi operele sale: prin tăcere. Nu ştiu de ce, dar atunci când sunt aproape de „zămislirile” marelui sculptor mă simt mai senin, mai aproape de adevărata şi misterioasa ierarhie a lucrurilor. Brâncuşi a ştiut ca nimeni altcineva să reînvie emoţiile esenţiale. Sculpturile sale, artă incomensurabilă pentru unii, simplii bolovani pentru alţii, străbat temporalitatea dincolo de expresia de mărginire a spaţiului. Simplitatea în viaţă a fost crezul lui Brâncuşi aplicat şi în artă, dar cât de opulentă spiritual a devenit simplitatea sa. „Să creezi ca un Demiurg… să munceşti ca un sclav” – spunea Brâncuşi – şi toate acestea pentru „a se salva ca OM”.
Modestia lui Brâncuşi nu are margini şi limite. Este precum infinitul întruchipat de Columna ce îşi scaldă trupul în apusul soarelui în acest oraş drag nouă şi „Demiurgului”. Dacă ar fi trebuit să învăţăm „ceva” de la Brâncuşi, ar trebui acum să ştim că tăcerea este puterea de expresie a actului de demiurgie.
Ce poate spune mai multe decât tăcerea, dar mai cu seamă, tăcerea „Demiurgului”? În preajma lui Brâncuşi suntem fără vorbe. Sculpturile sale vorbesc… singure… despre El. Noi… doar ne străduim să le înţelegem.
Blog 