Despre istorie…

     Contestată ca ştiinţă în secolul al XIX-lea, dar şi în secolul al XX-lea, istoria şi-a dovedit caracterul ştiinţific prin ansamblul coerent de cunoştinţe, priceperi şi cauze referitoare la evenimentele istorice. Aceasta este însă o ştiinţă atâta timp cât nu riscă să ridice o construcţie artificială despre evenimentele istorice, când are ca ţel „să stabilească adevărurile incontestabile, prin dovada existenţei lor” (A.D. Xenopol).

     Cred, de fapt, că istoriei îi lipseşte o abordare nouă, care să modifice caracterul de materie obligatorie, dar neagreată de catre elevii de liceu. Aceştia trebuie învăţaţi să iubească istoria, iar un prim pas ar fi desfăşurarea lecţiilor de istorie în afara sălilor de curs.

     Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa, spre exemplu, a iniţiat un program sugestiv intitulat „Primăvara muzeelor”, în cadrul căruia tinerii pot vizita gratuit o serie de muzee şi pot participa la diverse acţiuni desfăşurate sub sloganul „Istorie şi istorii”.

     În România, tinerii sunt îndepărtaţi vizibil de această disciplină. Elevii nu se simt atraşi de această materie, chiar dacă manualele nu mai sunt la fel de stufoase ca în anii precedenti, iar vina nu aparţine profesorilor de istorie.

     Cauzele, departe de a fi multiple, sunt însă lăsate să germineze la nivelul conducerii Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Desele modificări de programă nu fac altceva decât să destabilizeze o disciplină şi aşa alimentată cu insuficienţe.

     Cabinetele de istorie, mândria oricărei şcoli înainte de ’89, sunt astăzi ca şi inexistente. Câteva diapozitive, 2-3 hărţi, 1-2 documente îmbâcsite de praf, o monedă ruginită şi… cam atat. Aşa arată astăzi istoria îngenunchiată şi ne mai surprinde că tinerii nu ştiu dacă geto-dacii mâncau sau nu mămăligă…

     Îmi arăt întreaga certitudine că vor veni însă şi zile mai bune pentru această disciplină, iar istoria va redeveni acea „regină a ştiinţelor”, pe care noi o cunoşteam.