Respir tăcerea mărşăluind spre vise în subconştientul nopţii   – umbre fără gânduri din stele obsidiane oniric zămislite…

Ca într-o colivie mi-e sufletul înconjurat de gânduri.   Din palme îmi cresc cuvinte ce se transformă în păsări –…

Pe tabla de şah nebunul a devenit rege.   Trag linie între mine şi lume.   Stăpân îi sunt celui…

Zăpezi sihastre coboară spre noi   – ca o trădare fără răspunsuri, cu umbra mea încă greblez pământul…

I-am oferit acelei aripi un trup, iar ea mi-a aşezat un nimb de rugină pe creştet.

Lângă umbra gândului tău insistent zâmbeşte asfinţitul.   Vitraliile nopţii, ascunzându-ţi privirea desenează obtuz utopii ce vindecă perfid agonia tăcerii…

Trec umbre peste noi efebii,   vremelnic sângerând cuvintele nespuse şi semne de întrebare   – în jur doar simple…

Noi suntem cei care le-am dat zeilor nume.   Să-i ardem în temple pe rug   – cenuşa lor naşte…

Gânduri deicide îmi macină tâmpla – Iisus răstignit… Un son visceral străpungând în afară, prin coasta zdrelită de lance…

Plouă cu nuanţe de gri. E încă februarie şi zeii bătrâni rămân internaţi în ospicii. Palmele lor nu simt durerea…

Fâşii de suflet scrijelind în umbra clipei infinitul – aripile păsării lui Brâncuşi…

Nu-ţi dezgropa sufletul în faţa unei icoane. Doar potriveşte-ţi crucea la căpătâi în ceasul decrepit când timpul apune în vid.

Cuvinte rotunde, de piatră, aşezate de-a curmezişul progadiei, recompun arhetipul. Cioplind infinitul, Demiurg îşi blestema soarta…

Cuvintele nu au ecou. Se preling în tăcere – cum veacurile de istorie se afundă abrupt în clepsidră…