Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cat mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia românească (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.
Între problemele de bază ale religiei geto-dacice se înscrie caracterul acesteia. După o lungă dispută între specialişti, ipoteza care susţine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde să se impună. Îl atenţionăm pe cititorul mai puţin avizat că superioritatea (mai degrabă farmecul, profunzimea şi bogăţia) unei religii nu este dată de caracterul său, o religie monoteistă nu este mai evoluată decât una politeistă, şi, ca atare, nu trebuie să manifeste nici un fel de reţineri subiective în a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor.
Mult mai dificilă este situaţia atunci când trebuie să se arate natura zeităţilor adorate de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea într-un „panteon”, ori date despre perioada când au fost la apogeul adorării lor.
Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialiştii nu au ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis – Zalmoxis – Zamolxis). Cât priveşte natura şi atributele sale, unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniană. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost fiinţă pământeană s-a dovedit a fi fantezista. În vremea lui Burebista şi a lui Decebal , se pare că Zalmoxis nu mai era însă adorat ca zeitate supremă, fiind destul de probabilă chiar prezenţa sa în „panteonul” geto-dacic. O astfel de ipoteză se sprijină pe faptul că la autorii greci de după Herodot, Zalmoxis este amintit ca o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, în Eneida, Ovidius, în Pontice şi Tristele) şi greci (Dion Chrysostomos) arată adorarea lui Marte de către geto-daci de o manieră neobişnuită în perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, „i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilaţii zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte”.
În ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre divinităţile feminine Hestia şi Bendis, prima considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului, în general, a doua – zeiţă a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii.
Deşi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasă totuşi să se înţeleagă că Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeităţi, erau adorate nu de un trib anume, ci de către geto-daci în totalitatea lor. Aşadar, se poate vorbi de prezenţa unui „panteon” la geto-daci (în sprijinul acestei afirmaţii situându-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa şi a altora asemănătoare în alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituală şi de existenţa conştiinţei comunităţii etno-lingvistice.
Un alt element al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa credinţă în nemurire. „Nemurirea” a fost considerată adeseori ca un element specific concepţiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit între toate popoarele antichităţii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrină promovată de Zalmoxis a cărei esenţă ar fi credinţa în nemurirea sufletului. Împărtăşim ideea potrivit căreia „nemurirea” geto-dacică este o credinţă obişnuită, că „dincolo” vor continua viaţa pământeană în mare desfătare. Această credinţă nu are nimic fenomenal, excepţional, în sensul unei spiritualizări sublime, cum s-a prezentat adeseori în tot felul de cărţi.
Viaţa religioasă a geto-dacilor se afla sub controlul şi conducerea sacerdoţiului. Este posibil ca în vremea lui Burebista, marele preot Deceneu să fi săvârşit o adevărată reformă religioasă, conştient de autoritatea castei preoţeşti pe care o conducea şi de rolul major al religiei ca element de unitate politică a geto-dacilor. Această reformă nu a fost violentă, şi este foarte probabil că geto-dacii adorau în acest Marte nu numai pe zeul războiului, el având şi atribuţii care, poate, aparţineau altor divinităţi, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pildă.
În ceea ce priveşte riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa câteva idei doar în legătură cu câteva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus şi Pomponius Mela ne vorbesc de întristarea ce-i cuprindea pe traci (subliniem traci) la naşterea unui copil, stare manifestată prin plânsul rudelor apropiate, care nu vedeau în viaţa pământească decât prilej de suferinţe şi greutăţi.
Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizaţiei lor geto-dacii practicau cu preponderenţă incineraţia; inhumaţia se întâlneşte mai rar. Mormântul de incineraţie plan reprezintă tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur şi simplu aşezate într-o groapă, în puţine cazuri fiind depuse în prealabil într-o urnă. Mormintele plane cu casetă din piatră sunt extrem de rare. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se aşezau în groapă obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în viaţa de apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură. La moartea celor bogaţi se făceau şi ospeţe funerare cu spargerea rituală deasupra mormântului a vaselor folosite.
Blog 