Tradiţii şi legende româneşti despre eclipsele de soare

     De spectacolul fascinant al eclipsei parţiale de soare vizibilă şi din România, în care Soarele a fost acoperit de Lună în proporţie de aproximativ 76%, nu ne-am putut bucura decât la televizor, norii de pe cerul Târgu-Jiului fiind preocupaţi mai degrabă să cearnă mărunţi fulgi de zăpadă.

     Evenimente astrale temute, eclipsele sunt interpretate drept semne rele, prevestitoare de necazuri, molime sau secete. De-a lungul timpului, eclipsele au fost însoţite de numeroase superstiţii şi ritualuri în foclorul românesc. Astfel, se credea că eclipsele sau „întunecimile” de soare au loc din cauza păcatelor oamenilor, a vârcolacilor sau întrucât Luna întunecă Soarele pentru ca Dumnezeu sa nu o vadă că trece pe lângă discul solar.

     O legendă românească legată de un astfel de fenomen astral datează din  vremea ocupaţiei romane din Dacia: „Odată soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze soarele. Legenda se împleteşte aici cu cea a mărţişorului căci drumul voinicului a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul fu doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul elibera Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă, împletind un şnur în roşu şi alb.”