În anii războiului de întregire 1916 – 1919, când România a devenit parte beligerantă a primei conflagraţii extinse la nivel mondial, aviatorii români şi-au adus o importantă contribuţie la reuşita operaţiunilor militare.
Lipsită, la început, de experienţa unui război de anvergură, aviaţia militară română, înfiinţată în anul 1910, a trebuit să facă faţă unui examen sângeros. În prima parte a campaniei, datorită înzestrării precare a Corpului Aerian Român, care în prima zi de mobilizare, avea în serviciu doar 28 de avioane de recunoaştere, toate vechi, incapabile să depăşească o viteză de 80 km/h şi nearmate,[1] echipajele româneşti ale celor patru grupuri de aviaţie – fiecare armată a primit în subordine câte un grup de escadrile – au rezistat eroic celor peste 250 de avioane inamice concentrate pe frontul românesc.
În aceste condiţii, alături de nume precum: Ştefan Protopopescu (primul pilot român brevetat)[2], Mircea Zorileanu, Ion Romanescu, Andrei Popovici, Mihai Viţu, Tănase Rotaru, Nicolae Ionescu sau Traian Burduloiu,[3] s-au evidenţiat şi aviatorii gorjeni, cei care prin pilda curajului şi faptele de arme au stârnit admiraţia camarazilor.
Blog 
interesant