Sincretisme păgâno-creştine în lumea satului interbelic din judeţul Gorj

Supravieţuirea tradiţiilor religioase precreştine în viaţa spirituală a satului-ortodox interbelic se face resimţită şi în judeţul Gorj. Aşa, de pildă, amintirea zeilor furtunii a supravieţuit în legendele despre Sfântul Ilie, anumite mituri şi cultele diverselor zeiţe au fost integrate în folclorul religios al Sfintei Maria ş.a. [1]

 Ar fi zadarnic să menţionăm însă toate categoriile de „supravieţuiri păgâne”[2] (neortodoxe), limitându-ne în cele ce urmează la doar câteva exemple de sincretism păgâno-creştin, care să ilustreze rezistenţa moştenirii tradiţionale, până, iată, spre mijlocul secolului al XX-lea.  

Amintirea unui număr mare de reprezentări mitice moştenite din substratul autohton, trac şi geto-dac, s-a moştenit şi chiar a erodat tradiţia creştin-ortodoxă, făcând ca locuitorii satelor gorjene din perioada interbelică să fie purtătorii unui dezvoltat cult al naturii, adepţi a ceea ce Mircea Eliade numea creştinism cosmic, „liturghie desfăşurată atât sub bolta cerului, cât şi sub cupola bisericii”[3].

 Lipsa sau rara apariţie a unor reprezentări mitice, precum piticii, este compensată din plin de apariţia altora: Muma Pădurii, Ielele, Şarpele casei, Uriaşii sau Jidovii, Zmeii, Arătările, Vârcolacii, Strigoii ş.a.m.d.

 Despre Muma Pădurii exista credinţa că este „o fiinţă hidoasă, în chip de femeie, care deranja somnul copiilor, apărea noaptea cu ochii holbaţi”[4].

 În ceea ce priveşte Ielele, se credea că acestea erau „nişte fecioare, tinere şi frumoase, îmbrăcate în alb şi care purtau coroniţe de flori pe cap. (…) Erau auzite cântând în văzduh, sau jucau pe câmpurile fără iarbă”[5].

 Şarpele casei făcea parte din acele animale cu puteri protectoare ale casei, „fiind păcat să îl ucizi, căci era bun pentru sănătatea familiei”.[6]

 Cele mai multe credinţe existau însă, în lumea rurală a spaţiului spiritual al Gorjului, despre strigoi. Strigoii erau de două feluri: strigoi vii şi strigoi cunoscuţi după moarte.

Dintre cei vii, aceştia erau „cei născuţi cu chitie, un fel de piele care acoperă capul copilului, lucru ştiut de moaşă şi părinţi”[7].

„Morţii cu inima vie” erau socotiţi strigoi. „Deveneau strigoi oamenii cărora nu le murea inima sau morţii cei peste care sau pe sub care a trecut pisica sau câinele familiei”[8].

Strigoii „locuiau” în cimitir. „Se credea că pot lua chip de om cu suflet rău. Odată cu cântatul cocoşilor, nu mai circulau în cimitir. Erau şi strigoi sau moroi care puteau face bine: a fost un moroi care îşi ajuta nevasta. (…) Se credea că dacă mureau copiii din familia mortului, se zicea că mortul s-a făcut strigoi. Omora membrii din familia lui. (…) Făceau rău familiilor din care au plecat. Nu erau văzuţi, dar li se simţea prezenţa prin nenorocirile pe care le provocau. La scurtă vreme după ce mortul devenea strigoi, apăreau boli în familie şi mai mureau din familie. (…) De asemenea, strigoii secau laptele în ugerul vacii cu lapte sau (…) ofilea plantele din curte.” [9]

Pentru destrigoire se foloseau practici diverse: „Mortului i se băga un cui în buric. (…) Se înfigea o undrea în inimă imediat după ce mortul şi-a dat sufletul. (…) Imediat după ce a murit i se înfigea un ac în inimă (…) Îi băgau un fier în inimă dacă bănuiau că va fi moroi sau strigoi.”[10].

Dacă nu se bănuia că mortul se va transforma în strigoi şi era înhumat, acesta „era dezgropat noaptea pe furiş, îi lua inima şi i-o punea pe foc de mărăcini, departe de sat, că miroase urât. Sau  (…) moroiul era dezgropat şi era ars pe un car de mărăcini. (…) Îl dezgropau şi îi ardeau inima sau îi înfigeau un fier în inimă sau buric. (…) Se cerceta mormântul şi dacă se găseau semne că mortul respectiv este mişcat din modul cum a fost aşezat în coşciug, întors sau în alt fel, era semn că s-a făcut strigoi şi era ars în ascuns, noaptea.”[11]

Pe lângă prezenţa numeroasă de altfel a unor astfel de reprezentări stranii din panteonul credinţelor populare, în Gorj se mai evidenţiau şi personaje biblice cu puteri miraculoase, foarte temute de locuitorii satelor. 

Astfel, foarte cunoscut în panteonul gorjenesc este Sf. Ilie – Sf. Ilie cel Mare, aducător de tunete; Sf. Ilie cel Mic, aducător de grindină şi ploaie; Sf. Ilie al Şchiopului, aducător de furtuni; Sf. Ilie cel Mic, năzdrăvanul. Zeu autentic al focului şi soarelui, Sf. Ilie este însoţit de numeroase reprezentări mitice înrudite: sora Sf. Ilie care îi aduce aminte fratelui că i-a trecut ziua şi nu a dat ploaie oamenilor, Sf. Marina, Circovii şi alţii.[12]

Varietatea de tradiţii, credinţe şi obiceiuri religioase, împletite în ceea ce am numit sincretisme păgâno-creştine, evidenţiază aşadar potenţialul religios, spiritual, chiar ritualic, al satelor din spaţiul Gorjului interbelic.

Prin aceasta se confirmă totodată şi complexitatea unei logici rurale asimilată şi transmisă din generaţie în generaţie pe cale orală, cu rol hotărâtor în desfăşurarea firească a vieţii spirituale din lumea satului gorjenesc.