Beletristică

17240227_1932150220338707_2800297174964982467_o

In fiecare din noi impreuna (click AICI)

În fiecare din noi, împreună

Noi nu avem amintiri. Ne-am cunoscut ieri. Prea devreme pentru regrete, prea târziu pentru a da înapoi timpul. Suntem pauza dintre două cuvinte rostite apăsat sau, poate, flori albe într-un tablou de van Gogh, respirând parfum de migdale. Noi nu avem amintiri pentru că timpul nostru se conjugă la prezent, în fiecare din noi, împreună.

Despre întrebările pe care le ascundem

Astăzi, mi-am luat inima în dinți și i-am spus: Vreau să căutăm împreună răspunsuri la întrebările pe care, de la o vreme, le ascundem unul de celălalt! Întrebările pe care și tu și eu le trăim, le gândim și le împărțim. Poate le simțim diferit, dar împreună. Tu, suflete, pe cele despre iubire, eu pe cele despre când ea nu o să se mai întrebe dacă ne este bine. Când nu va mai privi peste umăr și tu și eu ne vom uita lung la urmele pașilor ei, crezând că așa a fost să fie…

O altă umbră…

Sunt zile când sufletul meu își caută umbra. Uneori, chiar cu lumânarea. Cuvinte peste pleoapele tăcerii și tâmpla mea, un fel de punte suspendată între eu cel de ieri și cel de mâine, o mască încrustată cu iluzii, toate gratuite, iar tu, o altă Eva întrupată din coasta mea. Apoi, te-ai așezat de-a doua la intrarea în suflet, cristal de stâncă, și nicio altă umbră nu a mai pătruns.

Sentimente în curs de renovare

Între noi doi nicio umbră, întrebări fără răspuns, un du-te vino plin de reverențe și multe alte lucruri mici. Nu este un spațiu foarte generos, căci sufletele noastre își poartă îmbrățișarea lor, motiv să construim mansardă din sentimentele aflate curs în renovare.

În locul sufletului

Uneori ne lipsesc atât de multe cuvinte, încât credem că o îmbrățişare le poate înlocui. Alteori ne lipseşte atât de mult o îmbrățişare, încât confecționăm câte o inimă albastră, o punem în locul sufletului şi visăm…

La capătul drumului

De la o vreme îmi port gândurile asemeni unui peregrin. Nicicând statornicind clipa rămasă în urmă, ca un ecou purtând, în răstimp, infinitul pe umeri. Secundele care dor a plecare, le-am îngrămădit în bagajul de mână, o valiză cu mâner de lemn încă purtând parfumul acelei iubiri nemărturisite. Încotro mă îndrept? Spre nicăieri și totuși adresa o știu. La capătul drumului.

Carte deschisă spre mâine

Între noi se deschid tăceri şi ziduri de piatră în care ferestre sunt mâinile noastre, atingându-se. Le-am aşezat pe fiecare în parte, acolo unde zidurile se prăbuşeau sub greutatea ultimelor cuvinte rostite în tăcere. Gândurile mele, raft pe care fluturi de noapte se aşează, în aşteptarea ta, carte deschisă spre mâine.

O altfel de ordonanță

Cu sufletul captiv între cuvinte, mi-a scris atunci, demult, ca pentru o lungă despărțire, fără răspuns. Astăzi, nu timpul mă ține în această închisoare, ci urmele rămase pe omoplați de când aripile mi-au fost smulse. Fă bine și trimite-mi un nimb! Aici aproape toți s-au folosit de unul pentru grațiere.

Despre gheață și principii fracturate

Mi-e sufletul în ghips. A căzut pe gheața conștiinței și nimeni nu i-a întins o mână, să-l sprijine măcar. Și-a fracturat vreo trei principii, despre iubire, viață și oameni, iar mai apoi, ca un făcut, s-a îndrăgostit de tine. Mi-a spus că-i ești sortită și că așteaptă să-și scoată ghipsul, să te invite în oraș. Că va păși acum cu grijă. N-ar vrea ca amândoi să alunecați, să stați în ghips cu noi principii fracturate.

Gânduri încolonate spre tâmplă

De la o vreme, în viața mea, gândurile se conjugă la timpul trecut. Le aşez pe fiecare în parte la o masă rotundă, fără superstiții, apoi le încolonez ca pentru o defilare spre tâmplă, fără bocanci. Uneori, din acest marş forțat, unele sfârşesc prin a dezerta pe lobul urechii tale stângi, fără chip de a le convinge să-mi ajungă pe tâmpla măcinată de timp.

Despre sensul cuvintelor pierdute…

Suntem făcuți să pierdem cuvinte. Așa cum întâlnim femei doar pentru a le iubi. Găsim un sens în cele ce se întâmplă cu noi, fără să așteptăm răspunsuri. Și apoi, cine și-ar face timp să ne răspundă că am pierdut cuvintele de care aveam nevoie. Că ne trebuia doar un zâmbet. Ceea ce nu putem înlocui atunci când pierdem, atârnăm pe ziduri. Fluturi și amintiri.

Într-un alt prezent

Ieri ți-am negociat sufletul. Prea târziu, mi-ai spus. E vândut, iar timpul nu are răbdare. Orice rugăminte, în fața lui, rămâne coloană albastră de fum. Secunde decapitate zâmbesc fad la limita dintre gânduri, uitându-ne unul pe celălalt. Eșuasem, iar poveștile noastre nescrise aveau să aștepte un alt prezent.

Scrisoare de rămas bun

Se făcea că amândoi aveam același umăr. Întâiul gând despre tine l-am așezat din vis în palmă, să prindă contur. Între tine și tăcerea mea, te redasem tăcerii. Februarie așeza în locul nostru clepsidre. Respiram aceeași lumină, cu fiecare literă smulsă de pe albul hârtiei. Scrisoare de rămas bun, traversând în amurg linia dragostei din palma ta.

Fiecare cu norii lui

Priveam același cer, sub greutatea tăcerii. Fiecare cu norii lui, cu gândurile separate de drumuri și sentimente de-a valma. Știu, s-au spus puține cuvinte și acelea cu teama de-a ne aminti unul de celălalt. Eu confecționând inimi de împrumut, tu cu rochia-ți sfâșiată de fluturii ce prinseseră a zbura între noi. Niciunul nu mai știa de priveam același cer sau norii se depărtau pur și simplu, grăbiți să ne uite.  

Învățăm să respirăm tăcere

Nu. Niciunul dintre noi nu a ştiut cât să ofere, dar mai ales cât să primească. Niciunul nu a înțeles că fericirea e un cuvânt ce trebuie rostit în sufletul celuilalt, nu într-al său. Că acolo unde gândurile nu se împart la doi, învățăm să respirăm tăcere fiecare, departe.

La limita uitării

Lângă umbra sufletului tău, cuvintele cântăresc întotdeauna mai puțin decât propriile-mi gânduri. Să recunoști că uneori ți-e dor, când știi că de cealaltă parte a tâmplei se nasc, fără ecou, întrebări, e semn de regrete în amurg. Secunde clipesc indulgent la limita uitării.  

Și sufletul și fericirea la un loc

Am învățat că nu contează cât primești, atunci când oferi. Că important este să păstrezi amintirea clipelor pe care, cu sufletul, ai desenat fericire, decât să le ascunzi între cuvinte. Că măștile cad întotdeauna mai devreme decât poate trăda o privire și sufletul și fericirea la un loc.

Spre o altă poveste

Te știam acolo, la marginea nopții. Clepsidră între două lumi, la țărmul clipelor tăcute. Apoi, cu fiecare gând nescris, ai găsit de cuviință să lași în urmă timpul conjugat la prezent. Un zid cu o singură fereastră și aceea închisă. Negociasem până și cuvintele cu tăcerea ta, când poezia s-a transformat în rugă, eu alunecând spre mâine, tu spre o altă poveste.

În prag de primăvară

Ne înstrăinăm și timpul ne e martor. Doar gânduri triste îți ofer în prag de primăvară, cu sufletul – un peregrin în căutarea fericirii. Plecarea ta l-a pus pe drumuri, legat la ochi și surd la orice rugăminte de-a te lăsa acum să îți continui drumul. Se îndârjea să creadă în fericire.

Privindu-ne într-o oglindă

În sufletul tău citeam ca într-o carte, fără a înțelege vreun cuvânt. Am învățat însă că sufletul are forma tăcerii. Că vom sfârși prin a ne condamna depărtării unul pe celălalt. Tu cu problemele tale, eu cu dezamăgirile mele și tot așa, încât privindu-ne într-o oglindă, mi-ai spus: fiecare om cu sufletul lui, cu timpul lui rămas în urmă.

Timpul nostru

Astăzi, după atâta timp, simt nevoia să îți vorbesc despre tristeți, tăceri și gânduri clandestine. Despre cum Sisif, cu bolovanul său, a spart clepsidra în care păstram cu sfințenie cuvintele de la tine. Despre ceasurile de buzunar pe care le colecționam, doar pentru satisfacția de a ține timpul captiv pentru noi, în buzunarul stâng de la vestă. M-am amăgit, așa cum pesemne o fac de fiecare dată, crezând că timpul nostru se ascundea în clepsidră sau în buzunarul stâng de la vestă.

Fără răspunsuri

Acest februarie târziu cu ploi, îți poartă sufletul ca o trădare, fără răspunsuri. E noapte și nimeni nu te va întreba de ce cuvintele îți sângerează în palmă. De ce cu umbra ta greblezi pământul, înfășurat în gânduri ca într-un giulgiu.

O întreagă garderobă pentru fericire

Se întâmplă să găsim în lucrurile mici, din jur, acea bucurie pe care adesea o numim fericire. Doar o numim, pentru că nu știm cum arată și, în plus, suntem atât de di-feriți încât, până și ea, fericirea, ar trebui să îmbrace atâtea haine colorate. Doar pentru mine, de exemplu, ar avea nevoie de o întreagă garderobă.

Cu sufletul în mâini

Uneori, drumul ales nu e nici scurt, nici lung, nici drept, nici întortocheat. E doar un drum ce ne desparte. Îți promisesem că voi coborî la prima stație, cu sufletul în mâini. Nu aveam alte bagaje.

 Voiai să știi…

Iar într-o zi, deși nu îți era străin răspunsul, m-ai întrebat: Mereu ne întoarcem la ce iubim sau la ce ne iubește? Voiai să știi de ne mai seamănă gândurile sau dacă o viață este suficientă pentru a afla răspunsul.

Mîinile mele te cunoșteau

Ce ne-am fi spus dacă în alt timp sau în alt mod privirile noastre se întâlneau? Poate nu am fi vorbit niciodată. Aș fi știut că ești tu? Cea pe care o întâlnesc mereu diferit, dar de fiecare dată aceeași. Mâinile mele te cunoșteau. Îți purtaseră sufletul, coloană fără de sfârșit.

Cu gândurile sângerând

Nu întreba pe cine sau ce aștept. Sunt un captiv în propriul suflet, cu gândurile sângerând pe lespezi de piatră. Nicio ploaie nu le-ar putea spăla.

Câteva anotimpuri

În preajma ta primăvara devine o simplă fantasmă condamnată periodicității. Timpul se juca de-a v-ați ascunselea cu noi. Ultima dată l-am găsit ascuns în locul sufletului. Uneori îți prind în palme parfumul zâmbetului și îl păstrez câteva anotimpuri.

Nu suntem doar ecouri

Sunt răni din care nu mai curge sânge, doar întrebări la care timpul va răspunde. Nu suntem doar ecouri pentru cuvintele din noi. Uneori e atât de târziu încât, sfâșiind clipa, de cealaltă parte a lumii gândurile se nasc în tăcere.

Ninge din nou cu fluturi și întrebări

Mâine de vei pleca, ia-mi sufletul și ascunde-l între cuvinte. Aici a început să ningă din nou cu fluturi și întrebări la care tu îți ascunzi privirea. Nu! Nu este un capăt de drum, nici măcar nu am ajuns aproape de ceea ce alții ar fi numit înstrăinare.

Sunt tălpile noastre cărări

Cu sufletul bătătorit, ne împiedicăm de atâta singurătate. Rană pe rană vindecând, ecouri ale unor dimineți în doi. Sunt tălpile noastre cărări spre mâine, fiecare pornind în direcția lui, fără să privească în urmă.

Târziu pentru noi

În noi se ascund tăceri pe care am înțeles că e bine să le păstrăm fiecare pentru sine, eu sub cămașa proaspăt apretată, tu sub pretextul că se făcuse târziu pentru noi. Cu sufletul zdrelit de atâtea gânduri tăinuite, astăzi nu mă întreba dacă mai pot privi spre mâine.

Dincolo de tine

Și dintr-o dată visele mele s-au co-lorat. Cu mâinile tale încă pe trupul meu și cerul desfăcut peste noi, rătăceam. Nimic nu s-a schimbat. Dincolo de tine, sufletul meu, fără vreo noimă, mi-a întors spatele.

Răsfoind în sufletul celuilalt

Mi-ai spus că porți în palmă amprenta sufletului meu, că ți-a rămas pe tâmplă și buze, din puținele noastre clipe. Apoi te-ai ascuns. Era un tablou în care doi oameni văruiseră atât de neîndemânatic, de prost, o casă din lemn la țărmul mării. Fiecare căutând fericirile lui, răsfoind în sufletul celuilalt.

Eu, cel din mine

Manifestăm paşnic printre cuvinte şi desenăm despre tăcerea din noi. În preajma ta sunt doar eu, lipsit de vreo calitate anume şi asta mă nedumireşte cel mai mult. De fapt, nici măcar nu ştiu cum sunt eu, cel din mine. Ca o trecere subtilă, de la o condamnare la alta, îmi cunosc gândurile în fața recursului la conștiință.

Colorând uitarea

Fiecare amintire este în sine o uitare. O urmă de fericire sau, dimpotrivă, de tristețe, pierdută pe un peron cioplit obtuz din clipe ce ne renegă prezentul. Prea des risipim nerostiri despre trecerea noastră, colorând uitarea în câte-o gară a sufletului.

O altă formă a tăcerii

Și mâine e o zi cel puțin tristă pentru a privi înapoi. Neliniștea ta – o altă formă a tăcerii. Niciun cuvânt pentru noi, o singură clipă-i de ajuns. Gândul unei nopți sfârșind în visul neînceput.

Simple mirări

L-am întrebat într-o zi: Suflete, din ce ești zidit? Răspunde-mi fără cuvinte! Nici până astăzi nu am primit răspuns. Între cuvinte și tăcere se ascund simple mirări. 

Între două anotimpuri

În alb și negru gândurile mele seamănă tot mai mult cu piesele de șah între două anotimpuri. Cuvântul tău avea puterea să condamne, supus, cuvântul meu. Nu-mi cere să-ți vorbesc despre resemnări, atunci când le așez de-a doua între noi.

La capătul visului

Da, aș putea foarte bine să îmi trăiesc viața în timp ce te aștept. Aș putea să te visez mai des ca și când amândoi am împărți aceeași pernă, același suflet. Și toate acestea dacă aș ști că la capătul visului îți voi spune: Ești ultima pe care o voi uita!

Ca după o lungă revedere

Despre cum un suflet e vindecat de altul, am învățat de la un anotimp ce-l port, de-o vreme, în mine. Îmi umblă prin gânduri, artere și piele, îți seamănă în zâmbet și se ascunde în flori pictate pe cer. De teamă să-l pierd nici numele nu îndrăznesc să i-l pronunț. Doar încheietura mâinii stângi i-am prins-o, ca după o lungă revedere.

Confuze deseninări

Obișnuim adesea să colecționăm speranțe. Înălțăm castele de nisip în nori pentru că acolo nu sunt valuri care să spele meterezele noastre. Confuze deseninări pe plajele sufletului se nasc din tăceri pe care fiecare le așează pentru mai târziu în palmele celuilalt.

Mințind tăcerea cu al tău surâs

În privirea ta sălășluiește un demon. Am fost într-un timp dresor, căci învățam demonii să iubească. Când ești departe, te strig și mint tăcerea cu al tău surâs. Palmele noastre nu își mai citesc de astăzi gândurile.

Dincolo de zăpezi

Între noi doi se cern tot mai puține amintiri. Sunt parte dintr-o zi de ieri, pe care iarna a transformat-o în bucăți de gânduri. Ca dintr-o rană se preling spre mâine. Dincolo de zăpezi, o pasăre traversând întunericul.

Sufletul meu fără ziduri

Eu nu mai locuiesc în mine. Te port la ţărmul pleoapei între vise şi umbre, un cer de martie, hotar de netrecut. Sufletul meu fără ziduri. Al tău zăvorât ca o temniță, pustiu contur printre ruine.

Un nou început

Străină printre cuvintele mele, își alesese drumul de ea știut. Să fi privit în urmă nu era cu putință. Nimic nu arăta aceeași direcție. Mâine vom desena iluzii rătăcind fără busolă, printre gânduri bezmetice, fără de sens. Emoţiile unui nou început lucid şi totuşi obtuz, ascunzând cuvinte nespuse.

Albastre nopți, în dans de menuet

Știu ce gândeşti, fără cuvinte. În tăcerea nopţilor, eului tău i-am promis facsimile scrise de aripi îngereşti. Niciun fel de gând, astăzi, nu-ţi poate compromite amintirea acelor nopți ce odată au fost albastre, în dans de menuet.

Cu sufletul, ca o torță arzând

Sunt oameni pe care îi întâlnești de prea puține ori, dar care, fără să știi, merg împreună cu tine, pe acel drum cu sens unic, fără cale de întoarcere. Și nu tot timpul îi vei simți aproape. Nu tot timpul te vor îndemna să continui să mergi. Pe unii îi vei pierde, pe alții îi vei câștiga. Tu caută să rămâi liber, cu sufletul, ca o torță arzând, pe drumul tău.

Fără destinație

Sunt lucruri care nu se potrivesc. La fel se întâmplă și cu oamenii. Gândesc, simt, se exprimă diferit și poartă povara unui trecut care i-a învățat să fie altfel. Ca un joc pe care, odată însușit, îl transmit mai departe, fără destinație, uitând să accepte că nu sunt diferiți.

Căutând amintiri

Uneori simțim că ne lipsesc atât de multe, încât sfârșim prin a ne condamna timpul conjugat la trecut. Ne arătăm cu degetul într-o oglindă și căutăm printre amintiri pe care nu le putem vedea, atinge sau auzi. Până și infinitului îi lipsește un sfârșit, iar noi nu ne găsim amintirile nici dacă le-am căuta cu lumânarea.

Nu ai avut curajul

Ajungem să căutăm adevărul acolo unde știm că el nu există. Îmi spuneai că nu contează ce găsim, ci unde căutăm. Apoi te-ai îndepărtat. Nu mai știam unde să caut și nici ce să găsesc. Purtam însă convingerea că pe undeva, aproape, căutând, aveam să găsesc ceea ce tu nu ai avut curajul să duci cu tine mai departe.

Ea pentru tine

Ea este astăzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Doar felul în care tu o privești îi schimbă zâmbetul. Dacă în ochii tăi este la fel de frumoasă, va putea să zâmbească și mâine. Poart-o ca pe o zi de primăvară, nu îi aduce norii în suflet și arată-i cât de mult înseamnă astăzi, ea pentru tine.

O altă primăvară

Cu defectele și capriciile ei, primăvara asta mi-a intrat în suflet. Îmi amintește de tine, cu toane și nervi, cu zâmbetul complice și privirea curioasă, fără să mintă că e fericită. E doar o altă primăvară, care va trece fără să privească în urmă.

Una cu pământul

Și până la urmă vei uita. Amintirile nu țin loc de trecut. Sunt doar o parte din noi, în prezent. Uneori le întindem pe sfoara unui zmeu de hârtie. Le înălțăm până la tâmplă, sperând că, poate, unele, suferind de rău de înălțime, să se prăbușească în adâncul sufletului. Că se vor face una cu pământul.

Între două cuvinte

Nu suntem făcuți să închidem ochii. Doar că de cele mai multe ori, acest reflex e mai puternic decât voința noastră. La fel este și atunci când, între două cuvinte, alegi tăcerea, convins fiind că aceasta este mai mult decât necesară. Ca o liniștire a sufletului, în fața unui zbor zădărnicit.

Cu tot cu aripi

De la o vreme ai început să înnoptezi pe tâmpla mea, cu tot cu aripi. Le simt pulsând cu fiecare gând despre tine. Ești ziua de ieri, de azi și de mâine, ca o scrisoare nedeschisă. Cuvintele tale, aripi pentru sufletul meu.

Cuvinte fără ecou

Secunde clipesc indulgent la limita dintre două anotimpuri. Confecționăm baloane colorate din vise, trecând parcă mai ușor peste pierderea vreunuia dintre ele atunci când se sparge. Între noi doi, cuvintele nu au ecou. Se preling în tăcere, spre altă primăvară.

Amintiri și gânduri risipite

Timpul nu se măsoară în secunde, minute sau ore, îmi spuneai, ci în cuvinte. Cuvinte așezate oblic, sculptând parcă sufletul în piatră. Nu aveam nevoie de niciun ceasornic, pentru timpul conjugat la trecut. Doar amintiri și gânduri risipite.

O nouă haină

Să te îmbraci în propriul suflet, fără să porți nimic pe sub cămașă, în afară de două aripi, e semn că timpul nu mai are răbdare. Nu mai este cu putință să privești în urmă, să îți iei rămas bun de la dezamăgiri, convins fiind că noua haină îți este de acum suficientă.

Știai că diferențele atrag

Îl priveai ca și cum între voi doi ar fi fost o oglindă. Știai că diferențele atrag și totuși ai căutat cât mai multe asemănări. Apoi ai vrut să te convingi, trecând de cealaltă parte. I-ai pătruns atât de ușor în suflet, cu o singură atingere, iar el a devenit tu. Astăzi nu îți mai caută urma, nu mai privește în nicio oglindă, știe că diferențele nu completează suflete.

Iar la sfârșit ți-a spus

Nu prinde pe cineva de mână fără să vrei să-i atingi și sufletul. Nu îi privi ochii ca și când în ei s-ar ascunde acele povești pe care să vrei să le asculți. Fără a avea un sfârșit fericit, sunt suflete ale căror povești merită trăite până la ultimul cuvânt.

 

Reclame