A fost considerat cel mai bun pilot militar român din Primul Război Mondial și o adevărată legendă a aviaţiei româneşti. S-a născut în localitatea Novaci, din judeţul Gorj, iar în anii războiului a fost apreciat de generalul Eremia Grigorescu ca fiind cel mai bun pilot de vânătoare al aviaţiei române, fiind decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, cea mai importantă decorație de război românească.

Vasile Craiu s-a născut pe 31 decembrie 1894, la Novaci, județul Gorj, din părinți care fugiseră din Ardeal din cauza regimului maghiar de ocupație. Tatăl său ridicase tricolorul românesc pe Primăria din Arad, fiind aspru pedepsit de autorități din această cauză.

La vârsta de 15 ani, acesta a rămas orfan de tată și a fost nevoit să se mute în București cu mama și frații săi. A studiat la Liceul „Cantemir Vodă”. Cu toate că a avut o viață dificilă, Vasile Craiu nu a renunțat la visul său de a zbura. A urmat, la început, Școala Pregătitoare de Ofițeri de Infanterie, pentru că nu avea posibilități financiare să se înscrie la aviație. Rezultatele excelente l-au făcu să ajungă plutonier chiar din primul an de studii. Ulterior, în anul 1913, a reușit să fie șef de promoție. A luat parte la campania din Bulgaria și a primit medalia „Avântul Țării”. Mai târziu, a ajuns sublocotenent și i s-a permis înscrierea în aviație.

Vasile Craiu a dovedit o măiestrie ieșită din comun în pilotarea avionului. În 1915 a devenit cel de-al 59-lea aviator român. Tânărul aviator Vasile Craiu a executat primele misiuni în zbor de noapte din istoria aviației române, iar victoriile l-au făcut să fie promovat la excepțional. Craiu obținuse, alături de camarazii din escadrila sa, un număr de victorii aeriene mai mare decât al tuturor celorlalte escadrile românești, executând peste 500 de misiuni.

La 1 septembrie 1917 a fost avansat, la Excepțional, la gradul de căpitan. Avea numai 23 de ani! Superiorii îi recunoșteau, astfel, meritele și era cunoscut în rândul tuturor aviatorilor, iar numele său era un simbol al curajului și iscusinței piloților militari. A fost apreciat și de generalul Eremia Grigorescu ca fiind cel mai bun pilot de vânătoare al aviației române din Primul Război Mondial. Pe lângă cea mai înaltă decorație românească, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, Vasile Craiu a primit și medalia „Sfântul Vladimir” clasa a IV-a, cu spade și fundă din partea Rusiei, dar și „La Croix de Guerre avec palme” din partea Franței, alături de „Coroana României” cu spade, în gradul de ofiţer cu panglică de Virtute Militară și „Steaua României” cu spade, cu gradul de Cavaler.

Pe 24 august 1918, „șoimul de la Mărășești”, căpitanul aviator Vasile Craiu, fiu al Novaciului, zbura pentru ultima dată, înălțându-și aripile spre cer de pe aerodromul din Bârlad. Craiu a dorit să facă acrobații, dar o componentă a avionului său a cedat și avionul s-a prăbușit brusc, iar sufletul lui Vasile a plecat spre veșnicie, în Escadrila cerului. A fost înmormântat cu mari onoruri militare la Bârlad, de unde gorjenii i-au ridicat osemintele în anul 1927, pentru a-l reînhuma la Târgu Jiu, în Cimitirul Eroilor. Din păcate, astăzi, mormântul său nu mai este cunoscut.

În vara anului 2021, pe 24 august, la Novaci, în memoria Eroului cpt. av. Vasile Craiu, la inițiativa Asociației cultural-istorice Pleniceanu, Asociației culturale Tătărescu și Asociației de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I”, a fost dezvelită pala unei elice de avion, un modest omagiu adus primului „As al aviației românești de vânătoare”.

Despre regele Mihai I al României s-a scris mult în ultimii ani. Cu siguranță se va scrie în continuare, obiectiv, cu emoție sau ferm, dar se va scrie, pentru că înainte de toate, Regele Mihai I rămâne un reper în istoria românilor.

Se împlinesc pe 5 decembrie, cinci ani de când Regele Mihai I a trecut în rândul celor drepți. A fost înmormântat în Necropola Regală de la Curtea de Argeș, alături de regii și reginele României.

Cei care l-au cunoscut din manualele de istorie nu și-au putut forma imaginea omului Mihai I. Dincolo de clișee, de abordări specifice unei științe, așa cum este istoria, căutând să cunoaștem omul, cu împlinirile și apoi cu suferințele sale, Mihai I a iubit țara în care s-a născut și pe care a purtat-o pentru tot restul vieții în suflet. În alte vremuri, alte împrejurări, acest rege ar fi fost cu siguranța pilda de dragoste a unui suveran pentru țara sa.

„Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.” Astăzi, când scriem aceste rânduri, Regele Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet. Onoarea, demnitatea, respectul, seriozitatea și puterea exemplului, mi-aș dori să le împrumute copiii noștri de la cel care credea cu deplină convingere că lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.

Ultimul suveran a purtat România în suflet întreaga sa viață, transmițând mereu românilor mesajul de unitate, făcând apel la morală, credință și memorie: „Nu putem avea viitor, fără a respecta trecutul. Trebuie să fim uniți și să rămânem uniți și să aducem România înapoi acolo unde-i este locul. Nu așa cum a fost, pentru că acela este trecutul. Dar acel trecut trebuie să fie inspirație pentru viitor. Pentru ca lucrurile să meargă mai bine decât acum, ceea ce îi rog pe români din tot sufletul este să rămână uniți, pentru că există forte care încearcă să-i separe și astfel nu vom ajunge acolo unde trebuie să fim. Se cuvine să rezistăm prezentului și să ne pregătim viitorul. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri”, spunea Regele Mihai I al României.