În urmă cu 168 de ani, se năștea la Târgu Jiu, generalul care a condus Armata I Română în timpul Primului Război Mondial.
Generalul Ioan Culcer s-a născut în ziua de 29 iulie 1853, la Târgu Jiu, fiind al patrulea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi al Anicăi Otetelişanu. A ales cariera militară încă de tânăr ca absolvent al Şcolii Militare şi locotenent în Războiul de Independenţă. După războiul din 1877-1878 îşi va continua studiile la Şcoala Politehnică din Paris şi Şcoala de Aplicaţie de la Fontainbleau. A promovat fiecare grad militar şi funcţie până la cea de inspector general al Armatei Române.

În timpul Primului Război Mondial el va fi numit la început la comanda Armatei I. Încă din 1914 fusese unul dintre cei care militaseră pentru neutralitate deoarece cunoştea situaţia dezastruoasă a armatei, slab echipată şi înarmată, dar cu toate acestea stătuse totdeauna departe de patimile politice. Până şi participarea noastră la război fusese văzută diferit de generalul gorjean, el militând pentru o ofensivă în sud, o joncţiune cu grecii şi englezii şi o apărare pe Carpaţi până la marele moment. „Concepţia sa militară nu a fost însuşită, dar s-a văzut că nu greşise când anticipase că România nu putea lupta pe două fronturi cu doar 600.000 de soldaţi”. În toamna anului 1916, a fost retras de la conducerea Armatei I, în locul său fiind numit generalul Ion Dragalina. După război a intrat în politică, fiind ministru și senator din partea Partidului Poporului, condus de gen. Alexandru Averescu, precum și președinte al Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere.

🇷🇴 În cartea sa „Recenzie asupra Istoriei Războiului pentru Întregirea României”, apărută la Imprimeriile „Independența” din București, la un an după moarte, generalul Ioan Culcer își exprima nemulțumirea față de afirmațiile celor care susțineau că ofițerii români au dat „probe de incapacitate vădită”.
Bătrânul general îi numește, ironic, pe ofițerii francezi veniți pe frontul românesc „noii dascăli”, afirmând cu autoritate că „înaintea războiului mondial nu se făcea mai mult în Franța decât la noi și pot să adaug, că la noi era mai bine, de oarece infanteria noastră avea uneltele portative pe oameni, ceea ce nu exista în Franța. (…) Practica războiului dus din 1914 până în 1916, i-a învățat însă de la vrăjmaș multe lucruri noui, pe care doctrinele și principiile profesate în școli, nu voia să le admită; doctrine greșite, despre care am scris combătându-le. Din ceea ce scriu rezultă că ofițerii noștri aveau înainte de războiu, toate cunoștințele tactice și tehnice practicate în Franța.”

Ioan Culcer devine vehement în unele pasaje ale cărții sale, subliniind că „nu admite ca ofițerii noștri să fie defăimați, numai ca să fim plăcuți aliaților noștri” . El critică și ordinele primite de la Marele Cartier General, în toamna anului 1916, care „în absolută necunoștiință de situațiunea reală, ordona să lase la Jiu numai 6 batalioane, în timpul când vrăjmașul era gata să spargă poarta de la Jiu, cu patru divizii de infanteria și valerie.”
Intenția generalului de a scurta frontul armatei, retregându-se pe linia Oltului, bine fortificată, în vederea organizării unei apărări serioase, nu a fost împărtășită de Marele Cartier General, care a răspuns că „nu admite să se vorbească de retragere” .
Din păcate, generalul Ioan Culcer nu se înșelase, iar Muntenia și Dobrogea au fost în scurt timp ocupate de către armatele Puterilor Centrale.

Cu toate că unii istorici, chiar locali, s-au grăbit să susțină progermanismul generalului gorjean, acesta își exprimă profunda admirație pentru Franța: „Păstrez pentru dânsa toată recunoștința mea, fiindcă în Franța mi-am complectat studiile. În sfîrșit păstrez pentru camarazii mei de școală francezi, aceeași iubire și considerațiune pe care am am avut-o tot timpul cât am trăit între dânșii”, dar nu ezită să afirme răspicat că „demnitatea mea națională îmi impune ca, atât cât voiu trăi, să pun întotdeauna înainte țara mea, astfel cum sunt sigur, că ar face orice francez, care s-ar găsi în aceeaș situațiune. Voiu avea același curaj acum, sprijinit pe fapte și acte oficiale, să spun adevărul, descriind jertfele și greutățile ce s-au impus țărei și armatei române, fără folos, pentru interesul general al războiului mondial”.

În toamna anului 1928, în Cimitirul Eroilor de la Târgu Jiu, generalul Ioan Culcer a fost înmormântat cu onoruri militare. Generalul de divizie pe care istoria l-a nedreptățit, își veghea de acum eroii de la Jiu.
În cuvântarea rostită la înmormântarea generalului gorjean, în numele Asociației Generale a Ofițerilor în Rezervă și Retragere, generalul Alexandru Lupașcu-Stejar a evocat personalitatea celui născut în anul 1853, la Târgu-Jiu, cu studii la Paris și școală superioară la Fontainebleau. „Dotat de natură cu o inteligență sclipitoare – afirma gen. Lupașcu Stejar – cu o memorie prodigioasă și cu o mare putere de muncă, studiile sale superioare îl consacră ca cel mai instruit și mai cult ofițer de geniu al armatei române, din generația lui.”

Generalul Lupașcu-Stejare nu a uitat nedreptatea făcută generalului Culcer, în toamna anului 1916 și retragerea conducerii armatei I-a, din subordinea sa. „În fața mormântului tău deschis, noi, foștii tăi elevi, și subalterni, noi bunii tăi camarazi, cari te-am cunoscut foarte bine, cari am învățat foarte mult de la tine, cari am cunoscut înaltele tale însușiri și virtuți ostășești și civile, frumoasa, curata și demna ta viață, ce a făcut să mori sărac, dar cu sufletul curat ca roua dimineței și senin ca azurul cerului, cari știm perfect de bine că o retragere tactică executată la momentul oportun, în scop de a economisii forțele, de a evita sacrificii inutile și chiar dezastruaose, echivalează cu un succes, îți strigăm din adâncul conștiinței noastre: Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil și viteaz, ai fost un general mare și glorios al țărei și al armatei tale, ai fost un mare nedreptățit, ai fost victima capacităței tale însă-ți și a celor cari nu te-au înțeles, dar fii liniștit, dormi în pace somnu-ți de veci, căci fără îndoială, istoria armatei și a țărei tale, obiectivă, imparțială și dreaptă, o va recunoaște și mărturisii.”
La scurt timp după moartea sa, a fost dezvelit și un bust de bronz, operă a sculptorului Oscar Severin, înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, cu cod LMI GJ-IV-m-B-09481. Generalul Ioan Culcer își găsise în sfârșit liniștea, între ai săi. După anii ’90, bustul generalului a fost furat de pe soclu și în urmă cu doar câțiva ani a fost turnat un nou bust.

Postum generalul Culcer împarte soarta altor sute de mii de eroi români uitați în glia țării pentru care au luptat. Deși unora dintre ei le-au fost închinate busturi sau opere comemorative de război, astăzi mai mult sau mai puțin îngrijite, autoritățile, societatea civilă, își amintesc de ei rar, la sărbătoarea Eroilor, făcând paradă cu flori, coroane și tricolor prins în piept, fără să poarte în suflet vreo fărâmă de demnitate națională. Nu vă uitați eroii. Ei sunt trecutul, prezentul și viitorul neamului românesc!

andreipopete.com

Se afirma pertinent la un momendat, că istoria „are prostul obicei să se repete”. Nimic mai corect, doar dacă istoria nu este aceeași. Iar în cazul partidelor noastre politice, în ciuda primenirilor la față, a schimbărilor de lideri, mesaje și direcții politice, ceva a rămas neschimbat: România!

Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România educată”. În ciuda previziunilor favorabile în care lideri de ocazie caută să ne convingă că direcția țării este una bună, imaginea de ansamblu nu oferă certitudini.

Reafirm, nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând, de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Astăzi, România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi, în timp ce strângem la subraț proiectul de țară, pentru că suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

Astăzi, când se împlinesc 83 de ani, de la intrarea în Pantheonul neamului românesc a celei care a fost prima și ultima regină a României Mari, prin trecerea Sa la cele veșnice, i-am căutat Reginei Maria urmele pașilor prin locurile din Gorj, purtate în suflet. La Mănăstirea Polovragi, loc unde găsești istorie, credință, cultură și liniște sufletească, Regina și-a aflat duhovnicul, pe stareţul Corneliu Săbăreanu, în urmă cu mai bine de un veac.

În cartea „Ţara mea”, tipărită în anul 1916, Regina Maria mărturisea: „Nu cred că există un loc mai frumos situat ca Polovragiul! (…) Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal şi vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de feregeşi de clopoţei de pădure, cari-şi pleacă fragedele capete în suflarea uşoară a vântului. Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură şi de înnălţime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, răpede le şterge. Singuratece şi bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtăşeşte acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. (…) Zidurile sunt înalte și albe, (…) forma și stilul sunt perfecte. Nici o aşezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovragilor. Mănăstioara veche e cuibărită, chiar la picioarele munţilor, ca o pasăre uriaşă, ascunsă între pomi. Şi aici, ca şi la Hurez, zidurile sunt înalte şi albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, deşi biserica în cuprinsul ei, nu e în nici o privinţă mai puţin frumoasă: forma şi stilul sunt tot aşa de perfecte, zugrăveala tot aşa de potrivită şi de bogată. Aici, în locul brazilor întunecaţi, o cărare de cireşi ce duce la clopotniţa pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru. Ultima dată, când am fost acolo, cireşii erau în floare, şi atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zapadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoţei, şi, strecurându-mi privirea prin uşa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcaşului o ceată de ţerani în albe veşminte, stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfăşura, dar îmbrăcămintea albă a bărbaţilor şi maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca nişte pete largi de lumină. Cuvintele nu pot descrie minunata armonie a acestor interioare de biserici, cărora veacurile le-au atenuat culorile, și unde chiar și astăzi mulțimea adunată în fața iconostasului auriu nu are nimic din trivialitatea maselor de oameni ce se îngrămădesc să vadă familiile regale.”

Ca un aspect interesant, să spunem că Regina Maria a asistat aici, la Mănăstirea Polovragi, așa cum își notase în jurnal și la o slujbă neobișnuită: „Nimeni nu-mi aştepta sosirea. Aşa încât, am putut să mă strecor nevăzută în biserică, şi atunci am fost martură a ciudatei privelişti pe care stau să v-o spun. Era o zi de serbătoare; şi se făcea un fel de slujbă, pe care, la început, mulţimea mă împiedeca să o văd. Ţeranii erau în haine de Duminecă, bărbaţi şi femei, purtând asprele veşminte de lână albă care deosebesc ţinutul: maramele de pe capul femeilor erau tot aşa de fără pată ca şi zăpada căzută de curând. Răzbătând prin mulţime, pe scările altarului am zărit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu faţa de stafie, galbenă ca pergamentul, o femeie tânără cu un aşa de slăbit trup, de părea un leş toată viaţa semăna să i se fi strâns în ochi, cari, mari şi plini de vedenii, se uitau speriaţi la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni. Preotul era aproape un uriaş, cu un patrafir lung fluturând pe veşmântul roşu cu flori de aur. Îşi depărtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, şi greutatea stofei era aşa de mare, de părea că zdrobeşte trupul ei fraged! Câteva bătrâne în veşminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa, boscorodind rugăciuni cu ascuţite glasuri de plângere, bătând lespezile cu fruntea şi aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferinţe, de parcă ar fi vrut să smulgă de la dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse asemenea cu morţii…Un cerc de credincioşi stătea în jurul acestui grup straniu, şi, cu o nelinişte care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte faţa femeii. În cămăşi albe, toţi ţineau făclii în mână; tăcuţi şi palizi, şi ei ar fi putut să fie un sobor de stafii…Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că porunceşte duhului celui rău să părăsească trupul pe care aşa de grozav îl chinuia. Ţinută ca de un farmec, m-am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobişnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, şi mi s-apărut ca şi cum deodată m-aş fi trezit dintr-un vis urât.”

• * *

În apropierea Mănăstirii de la Polovragi și a Peșterii lui Zalmoxe, pe o potecă ce șerpuiește în munte, preț de 20 de minute, se găsește o altă peșteră, cea a duhovnicului Reginei Maria, starețul Cornel Săbăreanu. În amintirea lui și a trecerii Reginei României Mari prin aceste locuri, de curând a fost sfințită o frumoasă troiță.

Astăzi, gândurile noastre se îndreaptă spre cea care, în testamentul spiritual lăsat poporului român, mărturisea: „Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine va veţi aminti deoarece v’am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţă că v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”