Ca un arc peste timp, Ansamblul monumental comemorativ „Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu, înscris în Lista monumentelor istorice din Gorj cu cod LMI GJ-III-a-A-09465, este un omagiu adus eroilor, proiectat și construit de Constantin Brâncuși, în urmă cu 78 de ani, cu valoare de operă comemorativă de război, chiar dacă acest lucru este mai puțin cunoscut astăzi. Fiecare parte componentă a acestui ansamblu monumental are o simbolistică proprie, dar parte integrantă a unui tot unitar, dedicat eroilor știuți și neștiuți căzuți pe câmpurile de luptă în timpul Primului Război Mondial.

„Calea Eroilor” ar trebui să semnifice astăzi un tribut adus tuturor eroilor, indiferent de naționalitate și timp, căzuți la datorie, căci jertfa lor trebuie să rămână un veșnic memento. Vorbim așadar, aici la Târgu-Jiu, în „orașul eroilor”, despre o operă comemorativă de război cu valoare excepțională, alături de Mausoleul de la Mărășești, Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman, Mormântul Ostașului Necunoscut sau Arcul de Triumf de la București, care prin simbolistica sa, este un veritabil memorial de tip sanctuar.

Alături de Ansamblul monumental comemorativ Calea Eroilor, Târgu-Jiul așează Gorjul pe harta României eroice, prin mausoleul care adăpostește osemintele eroinei poporului român, slt. Ecaterina Teeodoroiu, și Cimitirul Internațional al Eroilor care adăpostește osemintele a peste 1100 de eroi români, germani, austrieci, unguri, ruși și polonezi, pe ale căror oase odihnește astăzi statornic pământul Gorjului.

Astăzi, la 80 de ani de la inaugurare, semnificația reală, comemorativă, este prea puțin cunoscută. Opiniile exegeților, a brâncușiologilor, de-a lungul anilor, au redus într-o anumită măsură semnificația simbolisticii inițiale pe care Brâncuși a dat-o ansamblului de la Târgu-Jiu. S-a vorbit mai mult despre operele de artă ale lui Brâncuși și mai puțin despre semnificația lor ca parte unitară a unui memorial de război. Nu avem doar o Masă a tăcerii, o Poartă a Sărutului, o Coloană fără Sfârșit și niște scaune de piatră. Încă nu ne-am obișnuit să vorbim despre Ansamblul monumental comemorativ „Calea Eroilor”. Fiindu-i solicitat să realizeze la Târgu-Jiu un monument al eroilor, Brâncuși nu a putut face un simplu monument. „Cunoștea prea bine obiceiurile locului, precum și Legea cultului eroilor ce impunea anumite condiții pentru desfășurarea ceremonialurilor de pomenire și de cinstire a celor trecuți în lumea de dincolo. Și-a organizat opera în ordinea cerută de filosofia ceremonialului de trecere, în sensul de mers al sufletului spre înălțare și înviere.” (general de brigadă (r.) Grigore Buciu)

Plecarea eroului din punctul primordial al existenței sale, gospodăria umbrită de pădure (Parcul Central), acolo unde se află masa pietrelor de moară care macină grâul vieții, el însuși, eroul, devenit asemeni grâului măcinat, zdrobit de pietrele războiului, luând calea tăcerii. Până la poarta despărțirii, Arcul de Triumf al eroilor, stilizat de Brâncuși, sub forma unei porți a despărțirii de iubirea celor dragi, prin sărutul morții și trecerea spre o altă ființă, sunt scaunele păstrate de priveghi, împietrite, dar nu de veșnicie ci de durerea despărțirii. Sunt grupate câte trei, simbol cheie a treimii creștine. „Sufletul eroilor, părăsind lumea aceasta, calcă, jelit de bătrâni și plâns de urmași, pe Calea eroilor, făcând o ultimă oprire la mijlocul drumului”, sfințindu-se prin slujba creștinească de înmormântare în biserica neamului. Străbate a doua partea a drumului, ușurat de păcatele lumii, spre întâlnirea cu strămoșii nemuritori, acolo unde e așezat stâlpul de căpătâi, Coloana fără Sfârșit. Pe aceasta urcă sufletul eroului căzut pentru țară și neam. Acest semn de căpătâi, încă mai poate fi văzute în cimitirele din satele din sudul Gorjului. El marchează totodată simbolic un mormânt fără trup. Iată cum Brâncuși, cel căruia atâția și atâția exegeți caută să-i deslușească opera, a redat simplu, cum doar el știa, conceptul liturgic, ritualul de înmormântare în stil gorjenesc și prin extensie național, dar fără mort, subliniind moartea sacrificială. Și mai arată general de brigadă (r.) Grigore Buciu că aici, la Târgu-Jiu, Brâncuși a creat „catedrala eroilor neamului în toată măreția ei simplă și genială”, întrebându-se retoric de ce nu s-a petrecut până acum niciodată o ceremonie liturgică în acest sanctuar plin de spiritualitate. Complexul de la Târgu-Jiu, așa cum marele Brâncuși l-a gândit „a intrat în uitare, aproape nimeni nu mai vede sanctuarul, ci numai operele disparate”. Doar organizarea de ceremonialuri adecvate scopului pentru care a fost construit i-ar reda memorialului de război de la Târgu-Jiu măreția omagiului adus eroilor.

Că principiul echidistanței lipsește în ultima vreme, în presa din Gorj, îmi era bine cunoscut. Atunci când presa se face fără argumente, iar informațiile sunt preluate din alte surse, atunci când principiul „audiatur et altera pars”, nu este respectat, deși este menționat în lege, îmi pare că jurnalismul la unele publicații se face mai mult după ureche.

De ce scriem despre principiul echidistanței? Pentru că atunci când acesta este încălcat, înseamnă că din varii motive, informațiile culese și interpretate de o publicație, editor sau autor, nu au fost de la bun început confruntate și cu persoana la care ele fac – direct sau indirect – referire.

Acum înțelegeți de ce se impune să afirmăm că în ultimii ani acest principiu a fost călcat în picioare. Cum spațiul online este suficient de generos, au apărut chiar și o serie de publicații cu un pronunțat caracter „conspirativ”, cu autori necunoscuți, ostile unora sau altora, după cum interesele o cer. De data aceasta nu despre ele vorbim, ci despre o publicație a cărei istorie o cunosc mai bine alții și mai puțin proprii jurnaliști. Dar, nu-i așa, e mai ușor să arunci cu noroi în cei din jur decât să îți îngrijești propria imagine, care impune totuși o anumită rigoare? Când presa de informație este înlocuită cu presa de opinie, atenția autorilor ar trebui îndreptată cu mai multă băgare de seamă asupra felului în care se raportează la o problemă evitând astfel interpretarea în cheia unui interes părtinitor față de un anumit subiect.

Atunci când tu, autor, editor sau publicație te așezi confortabil cu bocancii pe onoarea, reputația, precum și dreptul la imagine ale unei persoane, fără să ții cont de principiul echidistanței, practicat în jurnalismul de înaltă clasă, înseamnă că ai încălcat Art. 30, aliniatul 6, din Constituție sau, dacă preferi altfel, te-ai coborât la cea mai de jos speță a practicării unei meserii ce impune luciditate, nicidecum atitudine de falsă obiectivitate și pretinsă nepărtinire. Unele voci i-au spus direct, jigodism, având o poziție tranșantă față de felul în care se acceptă punerea la zid a unor oameni dedicați meseriei lor, buni practicanți, repere pentru mâine într-o societate care astăzi vede doar senzaționalul, care râde cu gura larg deschisă când vede noroiului, fără să înțeleagă că de fapt noroiul este doar în ochii lor.

Despre profesorul meu, Gheorghe Nichifor, nu voi avea niciodată suficiente cuvinte care să exprime tot ceea ce reprezintă omul, dascălul și nu în ultimul rând prietenul care simte și trăiește prin pasiunea sa pentru trecut și istorie un altfel de prezent, scrutând spre mâine cu speranța zecilor de generații pe care le-a învățat că sinceritatea este cea mai importantă lecție a istoriei!

http://www.andreipopete.com

România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană, dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi. O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min­ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate.

Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iohannis, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află, așadar, între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Aceasta este România care își trimite din 26 mai reprezentanții în Parlamentul European. O Românie care speră ca locul ei să fie de această dată respectat la Bruxelles. O Românie care speră la prosperitate și respect. O Românie care insistă pentru interesul național, fără a ignora valorile europene. O Românie a noastră, a tuturor românilor.