Despre binele general, la români

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Atunci când deții resurse, dar ele nu îți mai aparțin ție ca țară, pentru că trebuie să te supui unor directive impuse, se numește, din perspectiva unora desigur, fie capitalism, fie globalizare, fie mondializare, pentru binele general. Eu mă alătur însă celor care numesc asta, așa cum este și în cazul României, colonizare.

Poate analiștii economici sunt mulțumiți că la nivelul Uniunii Europene se arată că, în acest an, România a avut o evoluție bună în special datorită îmbunătățirii semnificative a cheltuielilor de consum, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară preponderent dependentă de consum. Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii, România a avut o industrie care de bine, de rău, performa, apoi bucată cu bucată, totul a ajuns la fier vechi, precum și un important sector agricol.

Să ne mire că astăzi în materie de stimulare a exporturilor, România merge bine, după declarațiile unora? Exporturile româneşti cunosc ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu pune pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportăm mărfuri cu valoare adăugată mică și importăm produse cu valore adăugată ridicată. De pildă, suntem pe primul loc în Europa la exportul de grâu, dar continuăm să importăm făină. Sau exportăm lemn brut și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum să nu mergă bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii”, cultivând mere, pere sau castraveţi, dar exportând banane? Și astfel de exemple avem în fiecare domeniu de activitate din România anului 2018.

Vina pentru situația în care România a ajuns mai ceva ca în perioada secolului al XVIII-lea, nu o poartă pe umeri doar guvernele Dăncilă, Tudose, Grindeanu, Cioloș sau Ponta, ci și nume precum: Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Isărescu, Năstase, Tăriceanu sau Boc. Alături de ei sunt alte câteva sute de miniștri, unii mai cunoscuți, alții dimpotrivă, dar cu toții bine intenționați fie pentru propriul interes, fie pentru cel general. Căci până și binele general poate fi interpretat în funcție de care parte privim: stânga, dreapta, centru stânga, centru dreapta, centru sau… nici stânga, nici dreapta, nici nimic. Țara a fost vândută bucată cu bucată, de la resurse naturale, până la cele umane. Astăzi, ceea ce se strigă în stradă este rezultatul democrației prost înțeleasă și de unii și de alții, iar în acest caz vina nu o mai poartă doar politicienii. Pentru binele general, al nostru, al românilor, nu a mișcat nimeni măcar un deget. Astăzi s-ar putea să fie târziu.

 

Reclame

Târgu-Jiul de altădată. Un concept cultural, bazat pe repere, istorie, memorie colectivă și spațiu identitar

Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, alături de Școala Gimnazială „Gheorghe Tătărăscu” din Târgu-Jiu, au inițiat în Anul Centenarului Marii Uniri, un proiect cultural-artistic în cadrul căruia elevii pasionați de pictură au realizat pe sticlă reproduceri după vederi și cărți poștale care înfățișează clădiri și străzi din Târgu-Jiul de altădată.

Prin acest proiect, organizatorii își propun să promoveze arta, pictura și istoria în rândul tinerilor din Târgu-Jiu, dezvoltarea simțului estetic, creativ și practic, responsabilizarea în direcția formării viitoarei generații cu aplecare spre cultură și artă în general și pictură, în special. Proiectul s-a dorit totodată un mijloc de recreere utilă pentru elevi și apropiere a acestora de valorile culturale locale, apartenența la comunitate, trecutul și istoria acesteia.

Ideea proiectului s-a născut din dorința de a implica elevii într-o activitate care, credem noi, îi apropie de valorile nealterate ale comunității folosind un concept cultural, bazat pe repere, istorie, artă, memorie colectivă și spațiu identitar. Pe lângă faptul că au acum ocazia să cunoască o parte din clădirile care astăzi nu se mai găsesc, pot să își pună în practică aptitudinile și abilitățile artistice, stimularea creativității, cunoașterea istoriei locale, cultivarea sensibilităţii deschise spre valorile istorice și estetice.

 Aşezat într-un cadru geografic deosebit, într-un amfiteatru natural ce-i conferă protecţie şi frumuseţe, oraşul Târgu-Jiu îşi pierde existenţa în negura istoriei. Numele şi-l trage atât de la vijeliosul râu în care secole de-a rândul s-a oglindit, cât şi de la activităţile economice specifice locului unde s-a înfiripat, intersecţie a unor drumuri comerciale tradiţionale. Locuitorii, proprietari de pământ, meseriaşi, comercianţi sau funcţionari îşi leagă viaţa statornic de pământul pe care-l cultivă, de negoţul pe care-l fac, de meseria aleasă. Ei îşi denumesc uliţele după specificul muncii: Olari, Pietrari, Dogari, Cărămidari, Negustori etc.

Din secolul al XVIII-lea îşi fac apariţia clădiri mai impunătoare sub forma culelor cu două sau chiar trei nivele. Ulterior se construiesc case boiereşti din zid, între care azi se mai pot vedea Casa Dimitrie Măldărescu, Casa Barbu Gănescu (lângă Palatul Prefecturii) şi Casa Vasile Moangă (Biblioteca pentru Copii şi Tineret), bisericile Sfinţii Apostoli (1747) şi Sfinţii Voievozi (1748-1764).

La începutul secolului al XIX-lea, prin înfăţişarea sa modestă, Târgu-Jiul dădea „o impresiune adevărată de sat”. Situaţia se schimbă radical după 1834, când, odată cu instaurarea domniilor regulamentare, începe un proces de modernizare vizând: alinierea străzilor, introducerea iluminatului public, construirea Grădinii publice, dezvoltarea şi modernizarea învăţământului etc.

În 1860 se înfiinţează Oficiul telegrafic, la 1879 se fac primele trotuare, iar la 1 iulie 1888 îşi face apariţia primul tren în gara Târgu-Jiu. În consens cu modernizarea edilitară de ansamblu îşi fac apariţia şi alte clădiri publice mai însemnate: Palatul Administrativ (Muzeul Judeţean „Alexandru Ştefulescu” de astăzi), Teatrul Milescu, Spitalul Orăşenesc, Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” şi altele.

Multe dintre edificiile Târgu-Jiului de altădată se datorează unuia dintre cei mai activi și destoinici primari ai orașului: Titu D. Frumușeanu. A fost inițiatorul unor investiţii care au rămas în istoria urbei de pe Jiu. Printr-un împrumut al autorităților locale s-a construit un hotel, un bulevard între oraş şi Grădina Publică, o reţea de apă potabilă, s-a deschis o piață cu gherete sistematice, iar suma rămasă a fost cheltuită pentru reconstrucţia de străzi şi trotuare. De asemenea, Colegiul Naţional „Spiru Haret”, astăzi unul dintre liceele de elită în judeţul Gorj, a fost ridicat pe vremea sa. La 3 iulie 1897 s-a inaugurat Podul de Fier de peste Jiu, cunoscut și sub numele de Podul Ferdinand, după planurile arhitecților francezii Daide şi Pille. Tot în mandatul lui Titu D. Frumuşanu s-a pus piatra de fundament a Palatului Comunal, actuala Prefectură și a început să funcţioneze primul nucleu al Băncii Naţionale în judeţul Gorj.

La începutul secolului al XX-lea, lucrările publice sunt continuate cu aceeași însuflețire, apar noi construcții care impresionează și astăzi prin eleganță și aspect. După încheierea Primului Război Mondial, multe dintre clădiri sunt refăcute în urma distrugerilor suferite în timpul ocupației germane și austro-ungare, pentru ca în anii 1937-1938, orașul să fie înfrumusețat cu operele sculptorului gorjean Constantin Brâncuși, în amintirea eroilor români.

prof. Andrei Popete Pătrașcu,

Președintele Asociației cultural-istorice „Dumitru și Maria Pleniceanu”

prof. Adriana Rădoi,

Director al Școlii Gimnaziale „Gheorghe Tătărăscu” din Târgu-Jiu

România între două mitinguri și Marea Adunare din urmă cu un secol

Între Marea Adunare de la Alba Iulia din urmă cu 1oo de ani și cele două mari adunări de la București, prima a celor de la #rezist, a doua a celor care deși se află la putere susțin că în România funcționează un stat paralel, sunt atât de multe diferențe încât am crede că noi cei de astăzi, nu suntem urmașii, de-a treia sau de-a patra generație, a celor de atunci. Pentru că nimic nu ne aseamănă pe noi, cei din 2018, cu ei, cei din 1918, care nu și-au pus întrebarea dacă merită să își sacrifice amărâta de viață pentru copiii, nepoții și strănepoții de astăzi. Iar noi, ce facem? Mitinguri care ne dezbină, mitinguri care arată cât de neputincioși suntem în fața unei sorți nu atât potrivnică și nedreaptă, cât mai degrabă decisă de alții, în locul nostru.

Noi nu mai credem în România! Suntem preocupați să ne huiduim unii pe alții, să râdem de prostia unora și să invidiem inteligența altora, ne este rușine unii cu alții și ce mi se pare mai josnic, ne vindem pe degeaba de cele mai multe ori. Mimăm până și interesul pentru Centenarul Marii Unirii, punem jerbe de flori la mormintele eroilor știuți sau neștiuți fără să cugetăm la moștenirea pe care ne-au lăsat-o și evităm să folosim harta României Mari, ca să nu supărăm nici stânga și nici dreapta. Nu primul vers al imnului național, „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte” să ne tremure pe buze, ci ultimul… „Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nostʼ pământ”.

Ba stat de drept, ba stat paralel. Și cu toate acestea puțini, chiar și cei din Parlament, pot să îți spună ce e unul și ce e celălalt. În ultimele luni am asistat la tot mai multe încălcări ale legii în România statului de drept. Sau fiecare înțelege fix ce vrea din această sintagmă a statului de drept, așa cum fiecare înțelege ce vrea din statul paralel. Strada înțelege să își manifeste pornirile fără să mai țină cont de legi sau context, de cordoanele de jandarmi sau de bunul simț. Alții își abandonează gunoaiele și se grăbesc să plece acasă. Și unii și alții uităm pilda de acum un secol și că toți, fără deosebire, ne numim români. Măcar atât, că ne mai numim astfel și tot ar trebui să ne facă să înțelegem că în timp ce ne aruncăm unii altora cuvinte grele, alții își freacă mâinile și își râd în barbă. Pentru asta nu avem nici unii, nici alții, vreo scuză. România Marii Adunări de la Alba Iulia nu seamănă cu România adunărilor din Piața Victoriei.  

 

„Nu suntem mercenari ai meseriei noastre!”

Data de 5 iunie este dedicată în România Zilei Învățătorului și reprezintă, în același timp, ziua naşterii lui Gheorghe Lazăr, considerat fondatorul învăţământului românesc. În nr. 4, din aprilie 1933, al „Revistei învățătorimii gorjene”, care apărea la Târgu-Jiu, președintele „Asociației învățătorilor gorjeni”, Petre Popeangă adresa o scrisoare deschisă „către cei 600 de învățători gorjeni”.

Cât de actual este astăzi mesajul celui care  se adresa în urmă cu peste opt decenii dascălilor din Gorj, putem constata în rândurile de mai jos:

Iubite frate, nu eu îți voi spune, ce știu că în sufletul tău colcâie să-i rupă zăgazurile, despre ceea ce așteaptă și suntem datori să-i dăm școalei noastre, pentru neșovăielnica împlinire a datoriei. Deși slujim celui mai sublim ideal, acela de a plămădi suflete capabile pentru viața cea adevărată. Răsplata morală și materială a trudei noastre se precupețește undeva, mai rău, se tăgăduiește. Nu suntem mercenari ai meseriei noastre! Nu cerșim această răsplată și poate tocmai aici stă etica vieții noastre profesionale. Mulți dintre noi cad însă victime, îngenunchind, sub imperativul obligațiilor misiunii, sub plumbul strivitor al mediului social, sub ingratitudinea sufletului omenesc. (…) Dacă tu, cel ce poți lumina, te resemnezi, ce nădejdi de viitor putem avea?

(P. Popeangă, Scrisoare către cei 600 de învățători gorjeni, în „Revista învățătorimii gorjene”, an IV, nr. 4, din aprilie 1933, p. 4-6).

revista

România, pe tabla de șah a unor mâini nevăzute

Suntem din nou de câteva zile martorii unor încrâncenări pe care, și de această dată, doar americanii par să le cunoască deznodământul. Spuneam aceasta după ce Curtea Constituțională a României a hotărât că preşedintele Klaus Iohannis este nevoit să o revoce pe Laura Codruţa Kovesi, aşa cum cere Guvernul, în pofida protestelor opoziţiei şi comunităţii internaţionale, în timp ce șefa DNA a mai făcut o vizită „de ultimă oră” în America.

Presa străină s-a grăbit să comenteze amplu decizia CCR, pro sau contra, în funcție de preferințe desigur, pentru că sunt evidente clivajele de opinie. Să ne mire prea mult astfel de poziții, când până și unii de-ai noștri ajung să arate cu degetul vehement spre CCR? Este cazul fostului premier Dacian Cioloș, despre care nu prea reușim să înțelegem interesele cui le poartă la butonieră atunci când întreabă retoric: „Ajungem să trebuiască să apărăm democrația de Curtea Constituțională?”. Dar și el este doar unul care își dă cu părerea în interes personal, afirmând în continuare: „ca parte a unui proces de reformare a statului, pe care Mişcarea România Împreună îl va propune în programul său politic, Curtea Constituţională trebuie depolitizată complet pentru a-şi relua rolul”. Deci am înțeles, unde bate domnul Cioloș. La viitoarele alegeri parlamentare, numai că și el este un pion pe o tablă de șah mult prea mare pentru a o cuprinde în rezumatul despre ce înseamnă România și ce ni se pregătește de către cei care conduc din umbră interesele țării.

Cât despre Kovesi, Laura Codruța fie face un joc la dublu, fie șantajează, așa cum tind să creadă tot mai mulți analiști. Sunt vehiculate deja câteva variante a felului în care se va scrie istoria acestui episod, iar unul dintre ele ar fi demisia șefei DNA, care l-ar scuti pe Klaus Iohannis de orice emoție. Doar că vizita în America a acesteia, arată clar că decizia nu se va lua în România, că Laura Codruța Kovesi nu decide singură, că Iohannis este la fel de vulnerabil în fața americanilor ca oricare alt politician român.

Pentru un şef de stat care a afirmat de fiecare dată când a avut ocazia că legea e mai presus de orice, Iohannis este acum strâns cu ușa prin hotărârea CCR. Cine l-ar putea salva, sau dimpotrivă i-ar compromite cariera politică, nu știm. Tabla de șah pe care România se chinuie să supraviețuiască este în mâinile nevăzute ale celor din strategia cărora face parte întotdeauna sacrificarea pionilor.