De vreo câțiva ani încoace, fiecare ministru al Economiei din România a susţinut că printre priorităţile sale se numără aplicarea unor noi standarde, simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale. Aproape toate par niște glume, dar din ultima analiză economică a României, sub guvernul Dăncilă, aflăm că industria a înregistrat în ultimul trimestru o ușoară creştere, nu multe e drept, şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre. Nu face excepție de la astfel de declarații nici actualul ministru al Economiei, Dănuț Andrușcă, cel care, la fel ca mulți dintre colegii săi din actualul guvern, evită însă contactul direct cu presa, din motive bine știute.

Dar să revenim. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului, conform ministrului amintit, prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

Noile standarde indică faptul că astăzi, avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii ani a fost dezamăgitoare.

Discursul miniștrilor a fost de fiecare dată același indiferent de culoarea politică, acela că vor acorda o mare importanţă mediului de afaceri. „Soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu”, a susţinut fiecare şi aproape că i-am crezut pe cuvânt, de fiecare dată. Doar că acum mediul academic se dezice total de programul de guvernare, specialiștii în domeniu nu sunt de găsit, sindicatele stau confortabil pe banii membrilor plătitori, în timp ce patronatele caută soluții. Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă, profitând de competitivitatea exportatorilor, dar şi de cererea internă stabilă. Ne vom convinge dacă guvernul Dăncilă, tot mai contestat, va impune noi standarde și România, departe de a deveni ce-a fost odată, cu peste trei decenii în urmă, se va redresa economic.

Mi-a plăcut de președintele Iohannis. Ieșit la o scurtă plimbare cu bicicleta prin București acesta s-a oprit din pedalat la Arcul de Triumf, pentru a acorda un interviu celor câteva televiziuni pregătite parcă pentru o conferință de presă deja anunțată. I-am ascultat discursul cu interes și singura concluzie evidentă a fost aceea că suntem într-un soi de precampanie electorală. Am mințit, nu mi-a plăcut deloc președintele.

Nu am înțeles cui anume s-a adresat și asta pentru că două treimi dintre români habar nu au care este rolul puterilor în stat, al Parlamentului și al Guvernului, în general, sau al Președintelui, în particular. Să ne surprindă că doar 35% dintre cei chestionaţi, conform unui studiu dat recent publicităţii, au identificat rolul Președintelui – acela de a reprezenta statul român și de a fi garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării? Alţi 35% dintre respondenţi au afirmat că rolul Președintelui este să vegheze la bunul mers al ţării şi să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei, iar restul au vorbit despre rolul de conducere sau de reprezentativitate, iar 10% au dat răspunsuri negative la adresa Președintelui. Asta aşa pentru a ne face o idee despre cei care de 28 de ani votează democratic în România. Nu ar fi rău dacă buletinele de vot ar include pe viitor şi câteva întrebări din Constituţia României, mai cu seamă Articolul 80, pentru viitoarele alegeri, din 2019.

România suferă și odată cu ea, toți cei care simt românește sau știu că președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, că exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate, dar nu înțeleg cum acesta răspunde doar la comenzile din afara unei Românii batjocurite de cei care „ne cunosc atât de bine interesele și nu ne lasă să greșim”.

Ştiţi ce e trist? Că la ultimele scrutinuri electorale, în secţiile de votare din România, am văzut prea puţini tineri, dar suficient de mulţi bătrâni care atunci când au avut ştampila de vot în mână s-au gândit la viitorul nepoţilor lor. Culmea, pentru că astăzi tinerii îi arată cu degetul pentru acel vot. România ultimilor ani suferă de o criză acută de ignoranţă a tinerilor, pentru care non-valorile au devenit valori şi modele. Consideră că sunt neînțeleși, protestează ori de câte ori au ocazia și își exprimă frustrarea considerând că lor li se datorează totul.

Cât despre clasa politică, mizând doar pe ignoranţa unora şi prostia altora, politicienii noștri și-au adaptat stilul unui anume soi de capitalism în care primează interesul personal, fără a fi interesaţi să asigure „viitorul ţării”, prin locuri de muncă, educaţie sau sănătate. Marcăm anul acesta Centenarul, dar încă avem politicieni care nu știu ce a însemnat anul 1918 pentru destinul României.

Un partid mult prea şifonat în ultimele luni, într-o continuă căutare de soluții – așa arată astăzi PSD. Preocupaţi să se sfâşie între ei, liderii social democrați sunt puşi în imposibilitatea de a-şi vedea limitele şi de a-şi înţelege greşelile, la fel cum au făcut și liberalii și tehnocrații, în guvernările anterioare. Flămânzi, desi aflați la guvernare, sunt conştienţi că dacă nu vor reuşi să îl găsească sau să îl inventeze pe acel lider providenţial capabil să le câştige alegerile prezidențiale din „20 19”, pe majoritatea dintre ei îi așteaptă supliciul furcilor caudine.

Până și electoratul pesedist a început să se sature. Nimic nu arată că direcția partidului este una corectă, când interesele personale sau de grup sunt puse înaintea celor pentru care s-a mers la vot cu încredere. Partidul Social Democrat a dezamăgit și continuă să o facă. Prin decizii, prin măsuri și mai ales prin oamenii puși să ofere garanții că lucrurile sunt pe calea cea bună. Avem un guvern bun de orice altceva numai de guvernare nu. Dacă în țară, privite de jos în sus lucrurile își au inerția lor pe baza unor relații prestabilite, la vârf acestea seamănă tot mai mult cu încercările disperate ale unei camarile incapabilă să gestioneze funcționalitatea sistemului. Programul de guvernare propus de PSD miroase a faliment. Creșterile salariale neconvingătoare, uneori doar pe hârtie, inflația, nivelul de trai, investițiile zero și lipsa specialiștilor vin să atragă atenția că România, desi în genunchi, continua să se clatine în toate direcțiile. Ceea ce am crezut că sunt soluții, nu le putem numi nici măcar cârpeli.

Și cum altfel ar putea sta lucrurile când, ca țară, ne manifestăm servilismul în posturi umilitoare, doar pentru a fi mângâiați pe creștet de cei care ne cunosc mai bine, zic ei, interesele. Când nicio decizie nu se ia fără acordul câtorva ambasade, sau fără a înștiința pe cei de la Bruxelles. Când „amprenta” de la Ialta continuă să ne urmărească și astăzi, fără voia noastră, iar România este batjocorită și de ei și de ai noștri.

Discursul social democrat despre România noastră și nu a lor a sunat bine o vreme, apoi s-a stins puțin câte puțin, remaniere cu remaniere. Astăzi PSD joacă soarta României cu rezervele, ca într-un meci prost de fotbal, de nivelul Ligii a 4-a, cu observatori străini și spectatori care desi își plătesc biletul pentru tribuna a doua, sunt direcționați spre peluze. România trăiește periculos, alături de PSD, incapabilă să se ridice la nivelul anului de grație, de acum un secol, aflat sub semnul Unirii. Fără principii sănătoase, fără modele autentice și mai ales fără soluții reale suntem condamnați să retrăim doar paginile de tristă amintire ale unei Românii care de prea puține ori a strălucit.

În judeţul Gorj, viaţa religioasă a ţăranului, în care intră total poziţia creştină, alături de tradiţiile, credinţele, obiceiurile şi nu în ultimul rând sincretismele păgâno-creştine, nu poate fi neglijată. Tocmai de aceea ne propunem să identificăm specificul spiritual al spaţiul rural – dat de manifestările stratului păgân originar şi a elementului creştin adăugat – din această zonă a Olteniei, plecând de la imaginarul unei vieţi spirituale complexe.

Scenariul ritual de înnoire anuală a timpului, Paştele, deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii, este intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Iisus. Sărbătorile şi obiceiurile pascale din Gorj păstrează amintirea modelului preistoric de renaştere simbolică a timpului prin jertfa divinităţii adorate. În săptămâna mare sau a Floriilor, timpul se degradează neîncetat: se crede că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor la Joimari, Iisus este trădat, chinuit, umilit şi omorât prin răstignire. După trei zile de haos şi întuneric în care omenirea a rămas fără protecţie divină, urmează miracolul Învierii Domnului din noaptea de Paşte şi actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc echilibrul şi armonia.

În universul său spiritual, satul Gorjului interbelic percepe într-un fel anume toate aceste momente (sacrificiile violente – tăiatul mielului, spartul sau ciocnitul ouălor; prepararea alimentelor rituale – pasca, colacii, drobul; se aprinde ritual lumina; se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile şi altele).

În Săptămâna Paştilor se urmărea a nu greşi nimeni, în sat respectându-se buna cuviinţă mai mult ca oricând. În Joia Mare, dimineaţa pe întuneric, în mijlocul curţii se aprindea un foc mare numai din boji uscaţi, pe care copiii aveau grijă de a-l aduna cu o zi înainte. „Alături de acest foc se punea pe o masă mică-rotundă, o strachină şi lângă ea mai multe linguri de lemn şi o oală cu apă. Pe lângă masă se puneau şi scaune pitice, pentru fiecare mort al căşii.”

După răsăritul soarelui, oamenii dădeau de pomană celor săraci mâncare sau alimente să aibă şi aceştia de Sfintele Paşti. În mod special însă, se dădeau ulcele cu vin, ulcele noi din pământ ars şi bine lucrate în mod special pentru această sfântă sărbătoare.

Miercuri, Joi şi Vineri seara, oamenii mergeau la biserică pentru a asista, ca şi în zilele noastre, la Denie. Vinerea se roşeau ouăle, iar în noaptea Învierii, fiecare enoriaş venea la biserică cu câte un ou roşu, simbolul pascal al sfintei sărbători.

Spălarea în dimineaţa Învierii avea un rol deosebit: într-un lighean se puneau un ou roşu (în unele zone ale ţării – două) şi o monedă de argint. Se turna apă proaspătă (neîncepută) adusă de la fântână. Toţi ai casei se spălau pe rând, dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos (sănătoasă) şi obrazul să-mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti; să fiu iubit(ă) ca ouăle în zilele Paştilor”. După aceea se lua moneda de argint şi se trecea peste faţă, zicând: „Să fiu mândru (mândră) şi curat (curată) ca argintul”. În unele sate din Gorj, în lighean se punea şi o crenguţă de busuioc deoarece se zicea că dacă te speli cu el vei fi onorat ca busuiocul. După aceea se îmbrăcau toţi cu cele mai bune haine şi porneau, având fiecare câte o lumânare mare în mână, la biserică.

Masa de Paşti: Întorşi de la biserică, membrii familiei se aşezau la masă, gustând mai întâi din ouăle şi pasca sfinţite. După ce îşi potoleeau foamea ciocneau câte un pahar de vin roșu. Ouăle se ciocneau după un anumit ritual: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocnea capul oului de capul oului ţinut în mână de un alt membru al familiei, în timp ce rostea cunoscuta formulă „Hristos a Înviat!”, la care se răspundea cu: „Adevărat a Înviat!”. După credinţa populară, era bine de ţinut minte cu cine ai ciocnit întâi pentru că, „dacă din întâmplare te rătăceşti în vreo pădure, n-ai decât să-ţi aminteşti cu cine ai ciocnit întâi de Paşti şi imediat găseşti drumul pe unde ai venit”.

Masa din prima zi de Paşti era un prilej de reunire a familiei, decurgând după un adevărat ritual. De pe masa de Paşti nu puteau lipsi: ouăle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapă verde şi ridichii, pasca umplută cu brânză sau smântână, drobul şi friptura de miel.

Sărbători Fericite!

prof. Andrei Popete Păreașcu