Astăzi este despre Basarabia

În anul Centenarului Marii Uniri, în loc să avem un nou proiect de țară, scriem despre istoria impusă nouă, românilor, de cei care nu simt și nu gândesc românește, asistăm cum identitatea națională este călcată în picioare, iar România se transformă într-o țară fără replică, fără eroi și mai ales fără speranță.

Despre trecut și asumarea prezentului încerc în fiecare zi, prin prisma meseriei, să formez caractere umane capabile să înțeleagă lecția trecutului. Doar că astăzi ar trebui să vorbim despre viitor, despre noi, cei de aici, și noi, cei de dincolo de Prut. Este responsabilitatea noastră, a tuturor, ca generația de mâine să înțeleagă de ce asumarea istoriei și a prezentului sunt cheia noastră pentru ce va urma. Că atunci când ducem mâna la piept trebuie să simțim o inimă care încă se încăpățânează să simtă românește și că Basarabia este a noastră. Asta ar trebui să dea de gândit celor care se fac a nu înțelege că mișcarea unionistă pornește din suflete în care limba română este limba noastră, iar România și Basarabia sunt părți ale aceluiași suflet. Nu a celor care conduc Uniunea Europeană, nu a Rusiei, nu a Americii, nu a acelora care din umbră încearcă să dicteze ce trebuie să simțim, sau ce trebuie să gândim.

Pentru că așa cum Rusia este țara rușilor sau America este țara americanilor, așa și Basarabia este țara basarabilor. Nu am învățat lecția de istorie, nu ne-am asumat-o și astfel i-am dat uitării pe basarabi. I-am uitat pe Mircea cel Bătrân, pe Vlad Țepeș, pe Mihai Viteazul, sau pe Neagoe Basarab. Am uitat o dinastie al cărei nume este dincolo de Prut.

Atât cât au putut, ei, cei de acolo, au rezistat. În perioada 1812-1918 românii din Basarabia au dus o politică culturală pentru păstrarea identității românești și supraviețuirea obiceiurilor și tradițiilor noastre. Apoi a venit unirea susținută de liderii basarabeni constituiți în Sfatul Țării și pentru 22 de ani am fost din nou unul și același popor. Am respirat aceeași istorie și același present, urmat de o jumătate de secol nedrept, de rusificare și ștergere a identității naționale, fără ca Basarabia să moară.

În anul 2018, România marchează Centenarul Marii Uniri. Îmi mărturisea o bună prietenă din Basarabia că „a venit vremea să scriem ultima pagină a acestei istorii triste, a venit vremea să îmbrăcăm veșmântul național și să fim făuritorii unirii Basarabiei cu țara mamă și totodată, să nu-i dăm uitării pe cei ce s-au jertfit în acei ani, pentru noi cei de azi”. Dar astăzi, Basarabia se uită spre Prut, la Centenarul neîmplinit al nostru al tuturor, români și basarabeni, deopotrivă. Astăzi, este despre Basarabia și crezul ei, oricare ar fi acela, și România transformată într-o țară fără replică, fără eroi și mai ales fără speranță.

Reclame

Politica celor trei trandafiri criogenați

Se afirma pertinent la un moment dat, că istoria „are prostul obicei să se repete”. Nimic mai corect, doar dacă istoria nu este aceeași. Iar în cazul celui mai important partid politic postcomunist, Partidului Social Democrat, în ciuda primenirilor la față, a schimbărilor de lideri, mesaje și direcții politice, ceva a rămas neschimbat: România!

La ora când scriem aceste rânduri, în PSD apele s-au liniștit, contestațiile împotriva președintelui Liviu Dragnea și-au pierdut ecourile, iar partidul și-a reluat disciplinat direcția cunoscută de cei, doar câțiva, „inițiați” ai camarilei teleormănene.

Cu poziția consolidată în partid, în ciuda vehemențelor de pe margine, ieftine și prost orchestrate, Dragnea și-a impus voința, iar ceilalți s-au conformat. Atât președintele partidului, cât și membrii acestuia, fie ei mai mari sau mai mici, au învățat se pare, cu toții, lecțiile din trecut, evitând să riște chiar și accidental vreo „ejectare”. Așa cum ne așteptam, nu doar că din PSD nu pleacă nimeni de bună voie, mai mult, dacă interesele partidului o cer, este acceptată și lustrarea și furcile caudine, totul pentru viitorul partidului.

Cât despre doamna Viorica Dăncilă, ce ar mai fi de spus? Nu va fi ultimul premier slab al României, dar este prima femeie care ocupă această funcție. Da, ne-am fi dorit poate unii dintre noi, o altă femeie premier, dar nu suntem noi decidenți. Fără să fie o persoană influentă în partid, dar disciplinată, născută în Teleorman și darnică în donații pentru campaniile electorale PSD, doamna premier, ocupă astăzi și cea de-a doua funcție în formațiunea politică a celor trei trandafiri, upgradați iată, pe măsura vremurilor. Și da, la cum se manifestă politica pesedistă în România de azi, trandafirii ăștia par criogenați, adică nu pentru toate buzunarele și rezistenți pentru o perioadă lungă de timp.

Politica economică și fiscală a României este în cușcă, la zoo. Sănătatea și învățământul sunt încă la asamblare, decapare și vopsire. Agricultura în mâinile lui Daea, industria vândută la fier vechi, iar turismul la cheremul unor hotelieri, fără mic dejun inclus. Toate acestea răvășite pe-o masă a tăcerii celor mai mulți dintre noi, în mijlocul căreia tronează sub o cupolă de sticlă, cei trei trandafiri criogenați. Iar pentru ca tabloul să fie complet, împrejurul mesei o sumedenie de hashtaguri în care nici cei care și le-au lipit pe gură nu mai cred.

P.S. Trandafirii criogenați rezistă!

Mai suntem un stat independent?

„Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. Așa suna discursul lui Mihai Kogălniceanu, ministru de Externe în 1877, în Parlamentul României. Pe vremea aceea românii și România visau frumos. Apoi fii și fiicele românilor din acel an memorabil, când de la tribuna Parlamentului se spunea răspicat că trebuie să dovedim „că suntem în stare să facem sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri”, au făcut în 1918 Unirea cea Mare.

De atunci și până astăzi, au trecut generații și ani. Am uitat că suntem un stat independent și că trebuie să păstrăm țara pentru copiii noștri. Este curios la prima vedere cum ştiu ei, străinii, mai bine decât noi, cu ce probleme ne confruntăm şi de ce avem nevoie. Și aceasta pentru că ei vor și pot, în timp ce noi doar ne cârpim. La cum este astăzi condusă România, nu avem prea multe motive să credem că suntem independenți. Știm și noi ce ni s-a impus la intrarea în NATO, apoi în Uniunea Europeană. La felul în care suntem astăzi tratați de mai marii lumii, se pare că fărâmiturile pe care le cerşim la masa bogaţilor sunt prea mari. Atât timp cât ne facem conștincios datoria, totul este bine pentru partenerii noștri „strategici”, în timp ce așteptările noastre continuă să bată pasul pe loc.

Ne complacem în starea de indiferență acută și atunci când ne trezim, nu știm să ne exercităm dreptul constitutional de cetățeni ai unui stat liber. Ieșim în stradă nu pentru că suntem batjocoriți în propria țară de firmele străine, nu atunci când ambasadori precum Hans Klemm se amestecă în treburile interne ale României pentru a salva funcții în DNA, când specialiștii lor ne oferă consultanță fără să ne fii privit în ochi măcar odată, sau când oficiali precum Frans Timmermans vin în vizite fulger în România pentru a transmite mesaje ferme. Da, este evident faptul că actualul derapaj politic intern din România pune în pericol interesele celor care știu mai bine decât noi în ce direcție trebuie să ne deplasăm, ca nu cumva să alergăm în „direcția greșită”. Afirma oficialul Comisie Europene că „mai sunt câteva recomandări ale Comisiei Europene care trebuie implementate”. Altfel ce? Adică recomandările, nu-s chiar sugestii. Ele „trebuie implementate”. Ce nu s-a spus de pildă, la momentul potrivit, prin 2007, de către partenerii strategici, s-a trecut la capitolul „aflați când implementăm”: impunerea unui deficit bugetar de maximum 3% și a unei rate a inflaţiei de sub 10%, cât de stricte sunt rigorile impuse de U.E. în privinţa liberalizării preţurilor, a importurilor şi exporturilor sau ce efecte va genera accelerarea procesului de restructurare a economiei, prin valurile de disponibilizări și exemplele pot continua. România anului 2018 arată fix așa cum vor cei în ochii cărora România nu este nicidecum un stat independent și capabil să facă sacrificii pentru drepturile sale.