În ciuda schimbărilor dese de guvern, a scandalurilor din politică și justiție, ultima analiză economică a României arată că industria a înregistrat o creştere ușoară şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultimul an prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

Nu putem ignora faptul că, în ultimii ani, creşterea economică s-a bazat preponderent pe consumul realizat pe datorie, iar ponderea serviciilor şi construcţiilor în PIB a urcat. Însă aceste sectoare au fost cele mai lovite de recesiunea ultimilor ani. Astăzi, avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii doi ani a fost dezamăgitoare.

Ministerul Economiei preciza, la sfârșitul săptămânii trecute, că va acorda o mare importanţă mediului de afaceri. „Soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu”, susţineau reprezentanții ministerului şi aproape că i-am crede pe cuvânt, dacă nu am şti ce interese reprezintă.

Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă. În anii următori există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private, consideră aceiaşi specialişti. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consumul privat va rămâne afectat de criza financiară, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi lent.

Se împlinesc în acest an 152 de ani de la lovitura de stat împotriva ultimului domnitor român, Alexandru Ioan Cuza. În perfectă concordanţă cu veacul în care a trăit, acesta reprezintă una dintre figurile luminoase ale istoriei românilor. Toate reformele liberale adoptate pe timpul domniei sale, au dat României o structură modernă, în pas cu Europa vremii.

În conştiinţa poporului, deci a istoriei subiective, scrisă cu inima, Alexandru Ioan Cuza a rămas „domnul ce a împroprietărit pe ţărani, cărora le-a luat apărarea ori de câte ori a putut; a fost ctitorul universităţilor din Iaşi şi Bucureşti şi fondatorul învăţământului primar gratuit şi obligatoriu”. Dar domnitorul era contestat de o mare parte a clasei politice româneşti. De asemenea, „politica sa externă a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea internă”, sunt de părere numeroşi istorici, cu toate că „noul stat românesc era prins între trei imperii – otoman, rus şi austriac – toate trei fiind interesate, în diferite grade, să intervină în treburile româneşti”.

Astfel, în timp ce uneltirile ruseşti pregăteau ruperea unirii principatelor, forţe din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: conservatorii îşi dădeau mâna cu liberalii radicali pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau un pretins revoluţionarism, ceilalţi moderaţia. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii. Acesta urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii.

„Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnului”, afirmă Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) şi să părăsească ţara. De fapt, complotul politic, s-a întemeiat pe un grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea. Prevenit în mai multe rânduri, Alexandru Ioan Cuza „a manifestat o atitudine de nedemnă nepăsare”.

„În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea” (Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tom I, Bucureşti Editura Enciclopedică, 2003, p. 537). Curând, fostul domnitor avea să ia calea exilului. Şapte ani mai târziu înceta din viaţă, iar trupul avea să-i fie îngropat la Ruginoasa, în mai 1873.

Lipsurile înregistrate, mai ales în ultima parte a domniei, nu pot pune în umbră marile realizări ale „celui dintâi domnitor al României, domnul Unirii şi al reformelor – Alexandru Ioan Cuza” şi nici justifica brutala sa înlăturare la 11/23 februarie 1866. În timpul domniei sale au fost create într-un ritm intens instituţii statale moderne, România intrând pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern.

Ca o încheiere, se impune un comentariu firesc pentru a repune în memoria colectivă a românilor personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.  Acest deziderat este necesar mai mult ca oricând, cu luminile și umbrele sale, primul domnitor al României și ultimul domnitor român, fiind astăzi surclasat de imaginea ultimului suveran al țării, defunctul Mihai I. Pentru că uitarea nu este o scuză, Alexandru Ioan Cuza a murit departe de România, într-un exil impus de către cei care și-au dorit pe tronul țării un principe străin.

Andrei POPETE PĂTRAȘCU

Știți desigur zicală populară cu tichia de mărgăritar a chelului. S-au gândit ce s-au gândit aleșii noștri, apoi au decis că dacă tot au cumpărat avioane la mâna a treia, trebuie totuși să modernizeze și apărarea antiaeriană. Cu cât, poate vă întrebați? Cu fix 14 milioane de euro. Acesta este prețul de achiziție, fără TVA, al unui radar tridimensional, destinat apărării aeriene. Informația vine la scurt timp după ce ministrul Fifor ne-a anunțat că nici modernizarea Marinei militare nu mai poate fi amânată.

Și atunci, ca cetățean al unei Românii cârpită în genunchi, pe care cu greu îți imaginezi că vreo țară inteligentă ar fi interesată să o atace, te întrebi ce se pregătește pe ascuns la nivel geopolitic în această zonă a Europei. Ne-am dotat cu avioane F-16, cu Rachete Patriot și transportoare blindate de la americani, ne pregătim să cumpărăm și elicoptere de atac de la francezi, dar produse în România, plus modernizarea fregatelor românești, achiziționarea câtorva corvete multifuncționale, vreo trei submarine și un sistem de instalații mobile de lansare rachete antinavă.

Încă de anul trecut s-a vorbit de asemenea despre achiziționarea a încă 36 de avioane F-16 și o escadrilă de F-35. „Nu depinde doar de ce dorim noi, este vorba de un acord guvern la guvern cu partenerul american”, a spus-o clar ministrul apărării de atunci. Asta o știam de mult. Avioanele multirol F-16 Fighting Falcon ne sunt băgate pe gât, fără prea multe explicații. Desi s-ar zice că ne scot banii afară din țară, sau că stăm pe o mină de aur, de fapt noi ne manifestăm servilismul față de mai marii lumii și exersăm în continuare statul în genunchi. Ne amăgim cu statutul de parteneri NATO ai americanilor și frați în cuget și simțire europeană cu francezii și germanii, când în realitate primim fărâmituri pe care le plătim la preț de delicatese.

Suntem atrași într-un joc periculos al unei curse pentru înarmare, în timp ce suntem asigurați de către specialiștii în apărare că este nevoie de toate acestea, că tehnica militară pe care o deținem este învechită și trebuie să de înnoim. Că realitatea este cu totul alta o simțim, dar ne lipsesc argumentele în fața celor care conduc astăzi România. Se presupune că ei știu mai bine în ce direcție ne îndreptăm și tocmai această cursă disperată pentru înarmare ne determină să nu privim cu atâta seninătate tot ceea ce se întâmplă. Mai aruncăm câte un ochi la ruși, unul la statele vecine dinspre vest și ne spunem în barbă, încet, cât să auzim doar noi că dacă se repetă istoria, de această dată nu vom scăpa așa ușor.    

http://www.andreipopete.wordpress.com