Lecția de istorie nu se învață pe genunchi

De 27 de ani ne străduim să învățăm că lecțiile de istorie nu se predau în stradă și nici nu trebuie memorate pe genunchi. Despre economia din România înainte de ‛89 și despre rămăşiţele care au dispărut cu desăvârşire în momentul când ţara noastră a fost integrată în Uniunea Europeană, am tot citit fie tangențial, în diverse articole sau studii, fie într-o serie de lucrări de specialitate, fiindu-ne greu să acceptăm că perioada comunistă reprezintă doar o pată neagră pentru economia românească.

Unde a greșit Nicolae Ceaușescu, atunci când România, până în 1982, a fost singura țară comunistă care obținuse credite de la Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.) dar și de la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (organizație sovietică)? În 1983, un raport al F.M.I. sublinia necesitatea unor „schimbări profunde în sistemul financiar al României”. Iată cum istoria se repetă, iar România s-a împrumutat în ultimii ani, deși avem o grămadă de specialiști în economie capitalistă. Sau poate asta înseamnă capitalismul, dar nu am înțeles noi mecanismele sale reale. Știți care a fost reacția lui Nicolae Ceaușescu în fața directivelor impuse de F.M.I.? Rambursarea înainte de termen a datoriei externe, socotită ca o prioritate de stat.

Prin comparație, nu știu ce s-ar putea spune despre economia capitalistă a ultimilor 27 de ani în România, când, spre exemplu, în industrie, o evidență a fabricilor în funcție astăzi, numeric nu ar depăși probabil 5% din totalul existent în 1989, mai precis 1238 unități. Sau asta înţeleg marile puteri ale U.E. când vorbesc despre economia din ţări precum România, ca fiind la „recuperare intensivă”? Vehicularea unui singur concept: privatizarea, care în teorie ar fi adus retehnologizarea și reintrarea pe piață, dar în practică nu a însemnat altceva decât lichidarea unităților (fabricilor), vânzarea utilajelor la fier vechi și eliberarea terenurilor aferente, acaparate rapid de investitori din alte țări. De prea mulți ani, fie la putere, fie în opoziție, politicienii români au închis ochii, fără a uita să strângă în mână, mai tare, punga şi averea căpătuită de pe spinarea celor mulţi şi tot mai săraci. Acestora din urmă li s-a impus să strângă doar cureaua, așa cum s-a întâmplat și în 1983. O lecție de istorie care iată, a fost învățată de români pe genunchi mai degrabă, iar acum este predată în stradă, cu slogane precum: „PSD, ciuma roșie!”, „#rezist” sau „Noaptea, precum hoții!”.

România se împrumută astăzi în stânga şi dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, ne-au afundat în datorii și încearcă acum, în timp ce își strâng punga bine în mână, să ne convingă că direcţia actuală a României este cea corectă.

Reclame

Ziua de 30 decembrie 1947, în istoria românilor

prof. Andrei Popete Pătrașcu

Despre regele Mihai I s-a scris mult în ultimele zile. Cu siguranță se va scrie în continuare, obiectiv, cu emoție sau ferm, dar se va scrie, pentru că înainte de toate ultimul rege al României rămâne un reper în istoria noastră. Cei care l-au cunoscut din manualele de istorie nu și-au putut forma, din nefericire spunem noi,  imaginea omului Mihai I. Dincolo de clișee, de abordări specifice unei științe, așa cum este istoria, căutând să cunoaștem omul, cu împlinirile și apoi cu suferințele sale,  Mihai I a iubit țara în care s-a născut și pe care a purtat-o pentru tot restul vieții în suflet. În alte vremuri, alte împrejurări, regele Mihai I ar fi fost cu siguranța pilda de dragoste a unui suveran pentru țara sa.  

La mijlocul secolului XX, România ocupa în noul angrenaj european un rol important.[1] De aici şi graba pentru adoptarea de măsuri economice şi politice de natură să aşeze România în matca revoluţiei socialiste[2].

În aceste condiţii, monarhia a fost declarată anacronică, piedică în calea realizării unui nou regim care anula instituţiile de până atunci.[3] Începând din 1946, regele Mihai I căutase, tot mai insistent, sprijin în Occidentul Europei în eventualitatea încercării de îndepărtare a sa de la tron.[4] În toamna anului 1947, timp de aproape o lună şi jumătate, cât a stat la Londra, prezent şi la căsătoria reginei Elisabeta cu moştenitorul tronului Angliei, Mihai I nu a găsit angajări concrete în ceea ce priveşte sprijinirea monarhiei în România[5]. Aghiotantul regal, generalul E. Ionescu, nota pe marginea acestei prezenţe în Anglia: „Mihai şi mama sa puseseră multă bază pe puterile occidentale, dar aici, la Londra, el nu a găsit decât, pe lângă grijile proprii ale acestora, disensiuni, teama de noi conflagraţiuni şi o totală indiferenţă pentru soarta suveranilor României.”[6]

Întrucât comuniştii înaintau inexorabil spre dobândirea monopolului puterii politice, monarhia „devenise aşadar o anomalie[7]. Temându-se că acest „ultim vestigiu[8] al vechii orânduiri politice ar putea să mai servească drept un centru al opoziţiei, Partidul Comunist a făcut pasul final, logic, pentru asigurarea dominaţiei sale asupra ţări, atunci când l-a forţat pe Rege să abdice, la 30 decembrie 1947[9].

act_abdicare

Evenimentele din decembrie 1947 au beneficiat de atenţia istoricilor.[10] Este netăgăduit că, deopotrivă cu documentele ce atestă cu rigurozitate desfăşurarea faptelor, de cel mai mare interes se dovedesc relatările regelui Mihai I.[11] Acestea, survenind în perioade diferite, dovedesc consecvenţa „actorului” nr. 1 al dramei consumate la 30 decembrie 1947 la Palatul Elisabeta din Bucureşti.[12]

Mai întâi, Regele, plecat în exil la 3 ianuarie 1948, a intenţionat să facă dezvăluiri despre cele petrecute chiar la începutul anului 1948, în Elveţia, unde şi-a aflat cel dintâi refugiu, dar apoi a renunţat, pentru a-şi respecta statutul ce i se rezervase pe teritoriul ţării-gazdă neutre şi care presupunea abţinerea de la orice fel de declaraţii politice.[13]

Mihai I a descris pentru prima dată în public momentele din ziua abdicării în cadrul unei conferinţe de presă de la Londra din 4 martie 1948. Cel care consemnează acest eveniment a fost Arthur Gould Lee (în cartea sa „Crown against Sickle. The Story of King Michael of Romania”, cap. XVIII), mareşal al Aerului al Marii Britanii, care după 1944 s-a aflat aproape în permanenţă în anturajul regelui Mihai.

Revenind la regele Mihai I, vom observa că Arthur Gould Lee a rezervat actului de la 30 decembrie 1947 un întreg capitol[14]. Au fost reţinute, în context, momentul sosirii Regelui şi a Reginei-Mamă Elena de la Sinaia la Palatul Elisabeta din Capitală, în jurul orei 11:45, primirea lor de către D. Negel şi Mircea Ioaniţiu, iar apoi după ora 12:15, întâlnirea cu dr. P. Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej.[15] Premierul Groza a fost tranşant de la început: – Ei bine, Maiestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească… Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu câteva zile înainte – continuă Groza. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmelor, eu v-am avertizat că va trebui să vă pregătiţi de aşa ceva…[16]

Discuţiile s-au prelungit aproximativ 90 de minute, iar Mihai I, primind de la Petru Groza actul de abdicare deja întocmit, a solicitat cel puţin 48 de ore pentru consultări.[17] Premierul a replicat: „- Este imposibil […] Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea curând semnătura Dv., se vor ivi neplăceri…[18].

După consultări separate cu D. Negel, Mircea Ioaniţiu şi Regina-Mamă, Regele a revenit în salonul în care se aflau Groza şi Dej, pentru a semna actul de abdicare[19], primind totodată și asigurările premierului: – Totul va fi în regulă acum.”[20]

După ani şi ani, regele Mihai I a revenit adeseori asupra faptelor, precum de pildă, în detaliile încredinţate Nicolletei Franck, care a tipărit o lucrare documentar-memorialistică, tradusă şi în limba română, despre viața regelui. Lovitura de stat a fost pregătită de comunişti în detaliu, atât pe plan politic, cât şi militar[21]. De curând a fost editată stenograma şedinţei guvernului  dr. Petru Groza întrunit la 30 decembrie 1947, ora 15:30, deci după semnarea Actului de abdicare, în vreme ce procesul-verbal al dezbaterii-fulger a Adunării Deputaţilor din seara aceleiaşi zile este cunoscut din zilele care au succedat abdicării, el apărând la 20 ianuarie 1948, în „Monitorul Oficial”.[22]

După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare Române, în aceeaşi zi, a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii în România de către Partidul Comunist, iar destinul regelui Mihai I se despărțea de cel al țării sale pentru mai bine de o jumătate de secol. 

cum-prezenta-scanteia-actul-de-tradare-al-regelui-mihai-i-ce-declara-acesta-in-new-york-times-despre-abdicare-foto-11115


[1]Titu Georgescu, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997, p. 305.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 306.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7]Keith Hitchins, România 1866-1947, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 615.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 615-616.

[10]Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia, Colecţia cărţilor de referinţă – Seria ISTORII, 1999, p. 516.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Vezi Arthur Gould Lee, Crown against Sickle, cap. XVI – Abdicarea

[15] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 516-517.

[16] Ibidem, p. 517.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20]Vezi Mircea Chiriţoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, Bucuresti, Editura Fundaţia Academia Civică, 1997.

[21] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 518.

Despre „Nașterea lui Isus și renașterea neamului”, un articol scris în urmă cu mai bine de un secol în ziarul „Unirea Neamului”, care apărea la Târgu-Jiu

Deși la începutul anului 1915, România se afla încă în neutralitate, existau voci care se exprimau în favoarea unei alianțe militare cu țările Antantei și „unirea neamului românesc”. Învățătorul gorjean Ion Haiducescu scria în „Unirea Neamului”, ziar care apărea la Târgu-Jiu în acei ani, despre „nașterea lui Isus și renașterea neamului”, mărturisindu-și credința că „după nașterea Mântuitorului va suna ceasul mântuirii noastre”. O radiografie obiectivă a societății din urmă cu un secol, profund afectată de un război în care „popoare creștine se măcelăresc unele pe altele”, dar din care, credea autorul, „tocmai libertatea, dreptatea, renașterea va eși”.

DSCN7715

„Nașterea blândului Isus a însemnat renașterea omenirii. Iubirea de aproapele, atât de mult propoveduită de Cristos, avea să aducă pacea între oameni și popoare. Dogmele Creștinismului, întemeiate pe legile dumnezeiești și ale sufletului omenesc, erau chemate a aduce pacea și bună voirea între oameni, a înălța suflete, a adduce libertatea și dreptatea pe pământ ca și în cer. Cu toate că de multe ori conducătorii bisericii au abuzat de drepturile lor, s-au abătut de la datoria și înalta lor sarcină, totuși această sfântă întocmire, biserica, în mare parte și-a atins scopul. Omul a eșit din sălbăticie, s-a ridicat sufletește și trupește. A îmbunătățit, a împodobit, a înflorit totul în jurul lui, cum îi este și chemarea. Dar, vai, sunt momente în care oameni și popoare uită legile firești și dumnezeiești. Din lăcomie, din dorința de mărire, cumpăna dreptății se pleacă, oameni și popoare se năpustesc unii și unele asupra altora, cum e cazul de astăzi. Popoare creștine se măcelăresc unele pe altele, strică și pustiesc podoabele muncii omenești de veacuri. Dar se vede că este o cauză firească, ca dreptatea și libertatea popoarelor apăsate să iasă la iveală. Ce-s de vină Românii de peste munți să sufere ura și prigoana Ungurilor și Nemților? Din această învălmășeală general însă tocmai libertatea, dreptatea, renașterea va eși. Renașterea, unirea neamului românesc se apropie cu pași grăbiți, mulțumită împrejurărilor de afară și celor cari au luptat și lucrat pentru țară și neam în trecut și în timpul de față. Suntem gata. După nașterea Mântuitorului va suna ceasul mântuirii noastre. Cu noroc!”[1]

[1] Ion Haiducescu, Nașterea lui Isus și renașterea neamului, în „Unirea neamului”, an II, nr. 64, din 1 ianuarie 1915, p. 1-2.

Tradiţii şi obiceiuri de Crăciun din lumea satului interbelic în judeţul Gorj

La 25 decembrie, în lumea satului interbelic din Gorj, întreaga comunitate  sărbătoarea „naşterea după trup a Domnului Iisus Hristos”, aceasta fiind considerată încă din vechime drept una dintre cele mai mari sărbători creştine. În ajun, preotul satului, însoţit de cântăreţ mergeau pe la casele creştinilor cu icoana Naşterii, iar noaptea spre ziuă se făcea la biserică Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Foarte bogată în tradiţii şi obiceiuri străvechi, Sărbătoarea Naşterii Domnului se bucura de o foarte mare popularitate, fiind foarte aşteptată, aceasta şi după postul deosebit de aspru la care credincioşii erau supuşi.  În popor, bucuria duhovnicească a acestei sărbători, care se mai numea şi Crăciun, la fel ca în zilele noastre, ţinea până la Botezul Domnului, cu care se încheia ciclul sărbătorilor Crăciunului.

„În ajunul de Crăciun, la 24 decembrie, cam de la miezul nopţii, copiii se sculau şi cu un săcui atârnat de gât, plecau în piţărăi.”[1] Piţărăul era un băţ, din lemn de alun,[2] de mărimea copilului, curăţit de coajă şi ornat cu negru de fum de la o lumânare. „Şi toţi copii aveau acest piţărău, care mai de care mai frumos ornat, de către cei bătrâni care aveau grijă să le facă această bucurie.”[3]

Colindătorii primeau colaci, mere, pere sau covrigi. „Dacă omul nu avea colaci sau fructe, ieşea cu un hârdău cu vin şi dădea de băut la piţărăi, căci participau şi oameni, alături de copii”[4].

„Odată cu seara, îşi lăsau acasă secuiele sau micile trăistuţe cu colaci şi ce au primit în piţărăi şi plecau a ura pe la casele vecinilor: „Moş Crăciun cu plete albe” şi  „Bună dimineaţa la Moş Crăciun”. Şi aici primeau aceleaşi daruri, dar şi bani. În unele sate gorjene, colindătorii primeau şi carne de porc sau caltaboşi[5]. Unii dintre ei îşi luau şi un felinar aprins, care prin nămeţii de zăpadă oferea un aspect nespus de frumos nopţii de Crăciun.”[6]

Colindătorii purtau „costume naţionale cu peruci de hârtie colorată, bărbi din câlţi de lână”[7], sau „cu haine curate după portul satului, cu bastoane de alun şi căciuli moţate”[8].

prof. ANDREI POPETE PĂTRAȘCU

colinde-2


[1] Ionel Becherete – Vădeni, Vădeni, satul eroinei Ecaterina Teodoroiu, Edit. Corvin, Deva, 2003, p. 117

[2] Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, Sărbători şi Obiceiuri, volumul I, Oltenia, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 248

[3] Ionel Becherete – Vădeni, op. cit., p. 118

[4] Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, op. cit., p. 248

[5] Ibidem, p. 250

[6] Ionel Becherete – Vădeni, op. cit., p. 119

[7] Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, op. cit., p. 250

[8] Ibidem

 

Regele Mihai I, un om al timpului său

Astăzi, când scriem aceste rânduri despre ultimul rege al României, Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet!

După ce tatăl său, Carol al II-lea, a renunţat la prerogativele de moştenitor al tronului, în ianuarie 1926, Mihai I a devenit moştenitor al familiei regale. La moartea bunicului său, regele Ferdinand (1927), Mihai a fost proclamat rege, dar prerogativele sale, fiind minor, erau îndeplinite de o regenţă.

Realitatea este că această perioadă a regenţei (1927-1930) a reprezentat una dintre cele mai dificile etape din istoria monarhiei. După revenirea lui Carol în ţară (iunie 1930) şi proclamarea sa ca rege al României, regenţa a fost dizolvată, iar Mihai a devenit Mare Voievod de Alba Iulia (1930-1940).

Ascensiunea Germaniei în Europa şi pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940 au determinat abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai redevenind rege, la 6 septembrie 1940. Prerogativele sale erau însă formale, adevăratul „Conducător” al statului fiind Ion Antonescu.

A doua domnie a regelui Mihai a început aşadar în condiţii dramatice, într-o Românie mică, „ciuntită din toate părţile”, într-o Europă în război. Prerogativele sale fuseseră drastic limitate, întreaga putere executivă aflându-se în mâinile lui Ion Antonescu şi a guvernului său compus, la început, în mare parte din membrii Mişcării Legionare, apoi din militari.

La 23 august 1944, în faţa refuzului de a încheia imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite, regele Mihai a dispus arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României din războiul dus alături de Axă. 

Chiar şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, caracterul monarhiei, în România, a rămas unul protocolar, aceasta fiind menţinută de comunişti din considerente strategice.

Regele Mihai I nu a putut să împiedice comunizarea ţării, cu atât mai mult cu cât Marile Puteri hotărâseră ca România să intre în sfera de influenţă sovietică. A încercat să se opună, o formă de protest fiind şi greva regală din 1945-1946. În anul 1947, România era de altfel singura ţară din zonă care mai păstra instituţia Monarhiei, iar Mihai I reprezenta „unicul obstacol” în calea comunizării depline a ţării.

La 30 decembrie 1947, lipsit de sprijin extern, regele a abdicat sub ameninţare, renunţând la tronul României „în numele său şi al urmaşilor”. Monarhia a fost desfiinţată, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, România a fost proclamată Republică.

Clişee precum „Mihai I – regele marionetă” sunt astăzi bine cunoscute din cărţile de istorie, însă ultimul rege al României a fost înainte de toate „un monarh constituţional”, într-o vreme în care Europa era dominată de principii care astăzi sunt greu de acceptat.

Să credem că toate  conjuncturile i-au fost potrivnice, este de asemenea greu de conceput, dar regele Mihai I nu poate să rămână decât… un om al timpului său. Printre puținii care au purtat însă cu adevărat România în suflet!

img

 

România celor din Piața Victoriei

În ultimele luni am asistat la tot mai multe încălcări ale legii în România statului de drept. Sau fiecare înțelege fix ce vrea din această sintagmă a statului de drept. Strada înțelege să își manifeste pornirile fără să mai țină cont de legi sau contexte. Mă întreb câți dintre cei care fluturau de dimineață steagul tricolor și dezansamblau frenetic schelele montate de Primăria Capitalei în Piața Victoriei, au sărbătorit cu sufletul Ziua Națională? În ce Românie a trăit „strada” până acum? Cât timp se va mai permite continuarea unor manifestații publice neautorizate, doar pentru că trăim în România statului de drept și în România confiscată de cei pentru care Piața Victoriei a devenit a lor?

Că trebuie sancționați reprezentanții statului, se merge în Piața Victoriei! Acest „deziderat” l-am auzit des în ultima perioadă, dar reprezentanții statului să fie sancționați la vot, nu în stradă! Sau acesta este exemplul pe care îl oferim generațiilor de mâine, ideea de a face ce vor, când vor! Eu nu pot empatiza cu astfel de manifestări! Și apoi ce „victorie” extraordinară au repurtat cei din stradă, că au oprit amplasarea unui târg de Crăciun, pentru fix trei săptămâni!

Mi-e teamă că România din Piața Victoriei și-a uitat bruma de românism pe care o datorăm bunicilor și străbunicilor noștri. Ne-am vândut celor care ne-au oferit 43 de milioane de euro ca să facem telegondole, parcuri și proiecte de ecologizare, dar au falimentat fabricile și uzinele României, că deh, ei știu mai bine decât noi ce avem voie și de ce avem nevoie. Nu ne-a oferit nimeni bani să repunem eroii în conștiința celor care #rezistă! A celor care parcă nu mai simt și nu mai gândesc românește de când primesc bani să fie sclavi în România, în companiile străinilor. Unde este #rezistența pentru valorile și modelele autentice românești? Cât să ne facem că nu înțelegem jocul practicat de cei care conduc cu adevărat România și nu stau nici la Victoria, nici la Cotroceni și nici în Palatul Parlamentului. Dar asta e România în care e bine ca românii să fie dezbinați, căci, nu-i așa, tot din istorie am învățat, că pentru a stâpânii, trebuie să dezbini!

Astăzi, România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România. Fix o astfel de instabilitate se dorește în România. Cu cât suntem mai dezbinați, cu cât e mai plină Piața Victoriei, cu atât oferim satisfacție celor care ne vor în continuare în genunchi!